Rezoluție de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, în contextul suspendării procesului civil în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. Inexistența autorității de lucru judecat a soluţiei dispuse de procuror în fața instanței civile. Nelegalitatea înlăturării unui înscris din materialul probator al cauzei în absența cercetării falsului de către instanța civilă. Încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Administrarea dovezilor.
Index alfabetic : revendicare
- suspendarea judecății
- neînceperea urmăririi penale
- contract de vânzare-cumpărare
- expertiză grafoscopică
- rezoluție penală
- înscriere în fals
C.proc.civ. din 1865, art. 184, art. 244, art. 292,
art. 295, art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9
C.proc.pen., art. 22 alin. (1)
C.pen., art. 124, art. 288, art. 291
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa penală sesizată a se pronunţa asupra elementelor menţionate în art. 22 alin. (1) C.proc.pen. - existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia - şi care privesc exclusiv latura penală a procesului penal; în acest caz, instanţei civile nu îi este permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanţei penale ci, cu privire la acestea, doar va face aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi, drept urmare, va considera că acestea sunt deja demonstrate.
În ceea ce priveşte însă rezoluția procurorului, aceasta nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 22 alin. 1 C.proc.pen.
Astfel, în condiţiile în care prin rezoluţia organelor de cercetare penală s-a dispus, ca urmare a împlinirii prescripţiei speciale prevăzute de art. 124 C.pen., neînceperea urmării penale pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals în legătură cu utilizarea unui înscris pentru dobândirea în proprietate a unui imobil, soluţia dispusă de procuror nu oferea instanţei civile alte elemente decât cele care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă şi potrivit efectelor prevăzute de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale datorată împlinirii prescripţiei speciale; prin urmare, nu era posibil a se reţine că prin această rezoluţie ar fi fost soluţionat vreun aspect ce privea de latura civilă a cauzei (cum ar fi menţinerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor în legătură cu care s-au derulat cercetările penale).
În consecinţă, în mod nelegal şi cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor, instanţa de apel a reţinut şi valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume raportul de expertiză criminalistică grafoscopică, considerând această probă determinantă, cu consecinţa înlăturării din materialul probator al cauzei a actului contestat.
În atare împrejurare, instanţa era ţinută a observa dispoziţiile art. 184 C.proc.civ. care dispun în sensul că, atunci când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, astfel încât, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. 1 C.proc.civ., trebuia să procedeze la verificarea situaţiei de fapt prin administrarea nemijlocită a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de fapt reţinute în rezoluţia penală fără legătură cu soluţia adoptată de procuror (raportul de expertiză, nefiind şi neputând fi reţinut de organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, ci doar împlinirea prescripţiei penale speciale).
Secția I civilă, decizia nr. 346 din 30 ianuarie 2015
Prin cererea introdusă la data de 07 martie 2000 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamantul N.I. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 627 mp şi construcţie - subsol, parter, etaj, mansardă, pod şi garaj.
Prin sentinţa civilă nr. 8777/2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, având în vedere valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză (3.000,7 milioane lei).
La termenul de judecată de la 20 noiembrie 2000, tribunalul a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S., SC R. SA şi SC H.N. SA, iar la termenul de la 12 februarie 2001 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA, având în vedere poziţia reclamantului care a arătat că nu înţelege să se judece în contradictoriu şi cu această parte.
La data de 14 februarie 2001, intervenienta RA A.P.P.S a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicându-se Ministerul de Finanţe în calitate de proprietar al bunului şi de reprezentant al Statului Român.
Prin sentinţa civilă nr.458 din 25 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia V-a civilă a admis acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi intervenienţii SC H.N. SA şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice şi a dispus obligarea acestora să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din litigiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilului revendicat de reclamant a fost dobândit de autorul acestuia N.I. prin cumpărare.
S-a mai reţinut că imobilul în cauză a fost naţionalizat de la un neproprietar, respectiv de la numitul G.D.N. care, anterior, înstrăinase imobilul prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de fostul Tribunal Ilfov; în consecinţă, instanţa a apreciat că nu a operat naţionalizarea, ci doar o preluare în fapt a imobilului de către stat. Interpretând dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/21998 şi actele de stare civilă şi de proprietate la care s-a făcut referire, tribunalul a statuat că reclamantul este unicul moştenitor al defunctului N.I., iar acesta este singurul care deţine un titlu legal asupra imobilului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel intervenienţii Ministerul Finanţelor Publice, RA APPS, ca şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele de apel formulate, a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deşi bunul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, anume Decretul nr. 92/1950 care, în conformitate cu prevederile constituţionale de la acea dată, reprezintă un titlu valabil de preluare a unor imobile determinate în proprietatea statului. În acest sens, a fost invocată decizia nr. 31/1993 pronunţată de Curtea Constituţională.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi din perspectiva netemeiniciei sale, în sensul reţinerii greşite a faptului că imobilul, fiind preluat de la o altă persoană decât proprietarul, ar fi fost preluat doar în fapt de către stat, în timp ce dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului reclamantului (N.I.).
S-a mai susţinut că greşita menţionare în anexa Decretului nr.92/1950 a numelui fostului
proprietar nu înseamnă că actul de trecere în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută, având în vedere faptul că adevăratul proprietar nu se încadra în categoriile prevăzute de art. 2 din decret. Afirmaţia intimatului în sensul că autorului său nu îi sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950 nu este întemeiată, întrucât, astfel cum rezultă din carnetul de muncă, între anii 1945 – 1959 autorul intimatului - reclamant nu figurează că ar fi fost angajat.
Apelanta Primăria Municipiului Bucureşti, prin motivele de apel formulate, a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispozițiile art. 19, 21 şi 67 din Legea nr. 215/2001, statuând eronat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti. Potrivit dispoziţiilor legale enunţate, Primăria Municipiului Bucureşti nu are personalitate juridică, ci Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pe de altă parte, s-a arătat că Primăria Municipiului Bucureşti nu poate avea calitate procesuală pasivă, având în vedere faptul că în cauză a fost chemat în judecată şi Ministerul Finanţelor Publice, singurul reprezentant al statului, în calitate de proprietar.
Pe fond, s-a învederat că tribunalul a dat o sentinţă cu aplicarea greşită a legii, întrucât imobilului a trecut în proprietatea statului în baza legii, respectiv Decretul nr.92/1950, iar această modalitate de dobândire a proprietăţii este recunoscută şi de Codul civil, prin dispoziţiile art. 645.
Intervenienta RA A.P.P.S. a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, în sensul că imobilul revendicat nu a fost identificat printr-o expertiză topografică pentru a se stabili dacă imobilul-construcţie situat actualmente pe teren este acelaşi cu cel descris în contractul de vânzare din anul 1943. În opinia apelantei, statul deţine un titlu valabil de proprietate asupra imobilului revendicat, iar acesta din urmă se află în proprietatea publică a statului şi în administrarea RA A.P.P.S., fiind indicat la poziţia nr. 37 din Anexa 3 a H.G. nr. 854/2000.
Prin decizia civilă nr. 366/A din 22 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelurile formulate au fost admise, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar, pe fond, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa de apel, în analiza criticilor cu care a fost învestită, a reţinut următoarele:
Din adresele din 19 aprilie 2000 şi respectiv, cea din 08 septembrie 2000, emise de Primăria Municipiului București – Departamentul Patrimoniu Imobiliar, rezultă că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950; la poziţia 2838 în calitate de proprietar a fost menţionat G.D.N., iar prin H.G. nr. 39/1996, acesta a trecut de la fostul ICRAL la RA A.P.P.S. (anume, apartamentul 2 de la etajul 1 şi garajul); Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar a încheiat contracte de închiriere pentru apartamentele de la parter şi mansardă.
Faţă de înscrisurile menţionate, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S., a SC H.N. SA, cât şi a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, raportându-se la obiectul litigiului pendinte - revendicarea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
S-a constatat că tribunalul şi-a întemeiat soluţia de admitere a cererii în revendicare pe actul de vânzare-cumpărare din 06 mai 1943 (solicitat reclamantului în forma autentică), contract prin care N.D.G. a vândut autorului reclamantului (I.N.) întreaga proprietate formată dintr-un teren în suprafaţă de 627 mp şi o casă construită pe acesta, compusă din subsol, două dependinţe, etaj, mansardă şi două poduri.
Instanţa de apel a constatat că în dosarul cu nr. xx4/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-au efectuat cercetări în privinţa inculpatului N.I. în sarcina căruia au fost reţinute mai multe infracţiuni - uz de fals şi înşelăciune - constând în utilizarea unor înscrisuri false pentru dobândirea unor imobile, printre care şi imobilul din litigiu.
Aşa cum a rezultat din adresa emisă la 06 martie 2002 cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, a fost efectuată o expertiza criminalistică ale cărei concluzii au fost în sensul că semnătura de la rubrica vânzător nu aparţine numitului G.D.N.; de asemenea, expertiza a concluzionat că actul a fost dactilografiat utilizându-se unul dintre tipurile de maşini de scris fabricate în Barcelona începând cu anul 1970 ; pe de altă parte, s-a reţinut că actul a fost introdus în dosarul de carte funciară aflat în păstrare la Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale de către doi inculpaţi cercetaţi în stare de arest într-un dosar aflat spre soluţionare la Parchetul Militar Bucureşti.
În raport de această împrejurare, la termenul de judecată de la 19 aprilie 2002, instanţa de apel a dispus suspendarea soluţionării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
Curtea de apel a constatat că prin rezoluţia din 06 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmării penale faţă de intimatul - reclamant din prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, art. 291, art. 215 C.pen., întrucât a intervenit prescripţia specială prevăzută de art. 124 C.pen.
S-a mai constatat că prin actul de finalizare a urmăririi penale, anterior menţionat, s-a reţinut că prin raportul de expertiză nr. xxx56/2002 s-a stabilit că semnătura depusă la rubrica cumpărător a actului de vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act autentificat sub nr. xxx85 şi transcris cu nr. xx88/1943 de către Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I., autorul reclamantului din cauza de faţă, şi de asemenea, semnătura depusă la poziţia vânzător a aceluiași act nu a fost executată de titularul G.D.N.
Având în vedere aceste aspecte privind situaţia de fapt, instanţa de apel a apreciat că reclamant nu a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat pentru a putea pretinde pârâtului şi intervenienţilor obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul din litigiu.
Prin raportare la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită în cauză, precum şi la temeiul juridic al acţiunii, Curtea de apel a constatat că intimatul-reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu şi nici existenţa în patrimoniului autorului său a bunului imobil.
Pentru considerentele comune arătate, instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ., dând valenţă şi dispozițiilor art. 19 - 67 din Legea nr.215/2001 (relative la personalitatea juridică a municipalităţii), a decis admiterea apelurilor, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe două argumente: primul, că nu ar fi dovedit calitatea de proprietar, sens în care retine anumite împrejurări cu aşa-zisa relevanţă penală din dosarul xx4/P/2000 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al doilea, că nu a demonstrat nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Cu referire la primul argument al curţii de apel, recurentul susţine că instanţa a preluat superficial şi servil o anumită situaţie de fapt indicată în rezoluţia Parchetului, fără a o lamuri însă şi fără a administra un probatoriu suficient.
Recurentul critică situaţia de fapt reţinută de instanţă ca fiind „certă”, şi anume că „semnătura de la rubrica vânzător nu aparţine numitului G.D.N., iar actul a fost dactilografiat utilizându-se unul dintre tipurile de maşini de scris fabricate în Barcelona in anul 1970; actul a fost introdus în dosarul de CF de către doi inculpaţi cercetaţi în stare de arest într-un dosar aflat spre soluţionare de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.”
În acest sens, arată că la dosarul cauzei se află un singur act, anume rezoluţia din 06 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; or, instanţa de apel nu a lămurit cum a putut fi stabilită în ancheta penală prin expertiza criminalistică administrată că semnăturile nu aparţin vânzătorului, în condiţiile în care lipsesc (cel mai probabil) scriptele de comparaţie, întrucât persoanele respective sunt decedate; pe de altă parte, instanţa de apel nu arată cum a fost posibilă reţinerea unei situaţii de fapt ca fiind certă, fără să menţioneze numele acestora (referitor la cele două persoane presupus a fi introdus în evidenţele de CF actele falsificate).
În plus, în lipsa declaraţiilor acestora (de recunoaştere a faptei) şi a unei soluţii legale în dosarul respectiv (număr necunoscut), în lipsa expertizei integrale din dosarul penal şi a unor copii de pe declaraţiile relevante, în opinia recurentului nu poate fi reţinută ca atare această situaţie de fapt şi nici presupunerile să fie considerate drept certitudini; în plus, recurentul precizează că a adresat organelor de urmărire penală cerere de redeschidere a cercetărilor în acest dosar.
Totodată, reclamantul învederează că titlul său de proprietate include şi încheierea de intabulare (manuscrisă) despre care nu se face nicio menţiune în rezoluţia penală care, e de altă parte, nu arată cum s-ar fi putut falsifica aceste acte dacă în actul de preluare abuzivă este menţionat numele vânzătorului.
Din aceste motive, recurentul susţine că situaţia de fapt este insuficient lămurită, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea principiilor şi prevederilor legale privind rolul activ al instanţei, al aflării adevărului şi respectării exigenţelor dreptului la un proces echitabil, precum şi cu
aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a penalului faţă de civil.
Recurentul a arătat că solicită instanţei de recurs să dispună ataşarea tuturor dosarelor penale (integral) despre care se face vorbire în decizia apelată.
Decizia recurată este motivată necorespunzător, întrucât este lipsită de arătarea motivele pentru care instanţa de apel a adoptat soluţia în cauză.
Astfel, simpla susţinere a instanţei că „nu s-ar fi demonstrat nevalabilitatea titlului statului” nu îndeplineşte cerinţele unei motivări juste; această motivare nu face referire la actele şi probele din dosar, la situaţia de fapt arătată în acţiune şi nici la sentinţa primei instanţe prin care s-a motivat suficient de clar şi de explicit cu privire la acest aspect.
Recurentul susţine că în mod real a dovedit în cauză preluarea abuzivă a imobilului, respectiv cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul său, N.I., era exceptat de la naţionalizare.
Doar prin încălcarea formelor de procedură privind o cercetare judecătorească echitabilă, în numele unei aşa zise celerităţi, instanţa de apel a procedat la o judecată sumară, fără să pună în discuţie împrejurările de fapt (cu referire la cele reţinute prin rezoluţia penală) şi fără să administreze suficiente probe; de asemenea, recurentul a arătat că intimaţii sunt cei care au solicitat suspendarea facultativă a judecăţii, astfel că durata îndelungată a procesului nu îi este imputabilă, însă o soluţionare pripită îl prejudiciază, cu atât mai mult cu cât decizia pronunţată este netemeinică şi nelegală.
Recurentul a susţinut că nici situaţia juridică a imobilului nu este lămurită, după cum nici imobilul însuşi nu a fost identificat printr-o expertiză de specialitate.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă RA APPS a invocat excepţia lisei calităţii procesuale active a recurentului în promovarea recursului având în vedere că la dosar a fost depus un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. xx00/2007, din care reiese că drepturile ce fac obiectul cauzei de faţă au fost înstrăinate în totalitate de către recurentul reclamant; în consecinţă, recurentul-reclamant nu mai este titularul dreptului litigios din cauză, astfel încât, pe fond, nu mai poate justifica legitimarea procesuală activă.
În măsura în care se va trece peste excepţia procesuală de fond invocată, intimata-intervenientă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând argumentat că motivele de recurs dezvoltate de către recurent nu se verifică; s-a arătat că rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. x/2012 are forţa probantă a unei prezumţii absolute în virtutea căreia se prezumă că ceea ce a decis organul de urmărire penală corespunde adevărului, astfel încât împotriva acesteia nicio probă nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea: res judicata pro vertitate habetur.
Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale civile invocată de intimata-intervenientă prin întâmpinare, excepţie care nu poate fi reţinută, din următoarele considerente.
Astfel, Înalta Curte constată că în dosarul de apel se găseşte o copie (atestată ca fiind conformă cu originalul) a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, contract aut. sub nr. xx00 din 11 octombrie 2007, încheiat între recurentul reclamant N.I. prin mandatar C.G., în calitate de vânzător şi numiţii I.S. şi A.V.E., în calitate de cumpărători de drepturi litigioase.
În temeiul acestui act juridic, intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, la termenul din 22 septembrie 2014 (când a avut loc dezbaterea asupra apelurilor declarate în cauză), a solicitat să se dispună introducerea în cauză a cumpărătorilor de drepturi litigioase şi, în consecinţă, citarea acestora în cauză ca efect al subrogării în drepturile reclamantului din cauză.
Instanţa de apel, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, a dispus respingerea acestei cereri având în vedere că la dosar nu există o solicitare din partea cumpărătorilor de drepturi litigioase – I.S. şi A.V.E. - pentru a interveni în proces în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege pentru respectiva etapă procesuală.
Înalta Curte, în cauza de faţă, este învestită doar cu soluţionarea recursului declarat de către reclamantul N.I., iar acesta, astfel cum reiese din expozeul deciziei de faţă, nu a formulat vreo critică de nelegalitate împotriva dispoziţiei instanţei de apel anterior enunţate; pe de altă parte, nici pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi nici intervenienta RA APPS nu au promovat recurs prin care să supună controlului de legalitate al instanţei de recurs această dispoziţie a instanţei de apel.
În plus, chiar dacă invocarea împrejurării înstrăinării de către reclamantul cauzei a drepturilor litigioase ce formează obiectul pricinii de faţă este de natură a fundamenta fie o solicitare de a se da efect acestei înstrăinări cu titlu particular (prin cererea de introducere în cauză a dobânditorilor), fie invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a vânzătorului drepturilor, Înalta Curte reţine că o atare alegere este doar la îndemâna părţilor.
Soluţiile nu sunt însă alternative, astfel încât nu se poate recurge la invocarea acestora în mod succesiv, întrucât se va opune autoritatea de lucru judecat cu privire la aspectul litigios deja tranşat în exercitarea primei opţiuni, fiind indiferent mijlocul procedural prin care acesta a fost dezbătut în proces (subrogarea cumpărătorilor în drepturile vânzătorului ori excepţia lipsei calităţii procesuale a vânzătorului de drepturi litigioase - deoarece în cazul din urmă, dacă excepţia este admisă, în mod necesar, ca măsură procesuală, va fi urmată de introducerea în cauză a cumpărătorului drepturilor litigioase, ca efect al încheierii unui astfel de contract în cursul procesului).
În consecinţă, Înalta Curte constată că respingerea solicitării de introducere în cauză a cumpărătorilor drepturilor litigioase din acest dosar este o chestiune intrată deja sub autoritatea de lucru judecat ca efect al celor dispuse de instanţa de apel la termenul din 22 septembrie 2014, astfel că, în această etapă procesuală nu mai este posibilă reiterarea aspectelor legate de înstrăinarea drepturilor litigioase, dată fiind epuizarea exercitării opţiunilor alternative anterior menţionate, prin valorificarea acestei împrejurări de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; pe de altă parte, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie procesuală de fond absolută, peremptorie, al cărei regim juridic ar permite invocarea ei în orice etapă a procesului [potrivit art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) teza finală C.proc.civ.] de orice parte, precum şi de instanţă din oficiu, Înalta Curte reţine că ea a fost deja soluţionată prin pronunţarea instanţei de apel asupra cererii alternative, iar prin motivele de recurs ale reclamantului (singurul recurs declarat în cauză) nu s-a formulat vreo critică de nelegalitate împotriva acestei dispoziţii a curţii de apel.
Totodată, având în vedere situaţia de fapt a cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că menţinerea în proces a reclamantului iniţial (în condiţiile în care, dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865 nu permit prezenţa în proces atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului a drepturilor litigioase), este o măsură de bună administrare a justiţiei, cu atât mai mult cu cât în cauză se pune problema verificării efective a unui pretins fals, astfel cum va rezulta din analiza motivelor de recurs, singura parte care la acest moment va mai putea pune la dispoziţia instanţei de apel, în rejudecare, eventuale scripte de comparaţie în cadrul cercetărilor ce se vor efectua; în sfârşit, este util a se mai preciza că, în ce-i priveşte pe cumpărătorii drepturilor litigioase, acestora le va fi opozabilă hotărârea ce se va pronunţa în cauză, în calitate de succesori cu titlu particular ai recurentului-reclamant.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Litigiul de faţă (declanşat la 07 martie 2000) are ca obiect revendicarea imobilului, compus din teren în suprafaţă de 627 mp şi construcţie compusă din subsol, parter, etaj, mansardă, pod şi garaj; cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul N.I. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, însă, urmare a măsurilor procesuale dispuse de prima instanţă, cererea a fost soluţionată în contradictoriu şi cu RA APPS, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (arătat ca titular al dreptului de către RA APPS) şi SC H.N. SA.
Prima instanţă a apreciat întemeiată cererea de chemare în judecată şi a admis-o în totalitate prin sentinţa civilă nr. 458/2001, dispunând obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie întregul imobil anterior menţionat.
În dovedirea pretenţiilor sale, reclamantul s-a prevalat de contractul de vânzare-cumpărare al autorului său (N.I.) aut. sub nr. xxx85/1943 de Secţia Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943 şi înscris în cartea funciară potrivit procesului verbal din 14 iunie 1943, ca şi de certificatul de calitate de moştenitor nr. xx4 din 26 martie 2998 de pe urma lui N.I.
În consecinţă, prima instanţă a constatat dovedită calitatea de proprietar a autorului său, de unic moştenitor al reclamantului de pe urma acestuia, apreciind în sensul unei preluări în fapt a imobilului (fără titlu valabil) în proprietatea statului, în aplicarea criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât în baza Decretului nr. 92/1950 s-a procedat la aplicarea măsurii naţionalizării pe numele altei persoane decât acela al autorului reclamantului (G.D.N., iar nu N.I., deci pe numele celui menţionat în calitate de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx85/1943); ca atare, s-a apreciat că imobilul nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului reclamantului, astfel încât, pentru aceste motive cererea de chemare în judecată a fost admisă.
Instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea a trei apeluri declarate în cauză împotriva
sentinţei civile nr. 458/2001 a Tribunalului Bucureşti – al pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, ca şi al intervenienţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPS, fiecare dintre apelanţi formulând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din 19 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a dispus suspendarea soluţionării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., urmare a adresei din 06 martie 2002 emise de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie prin care se atesta derularea unor cercetări penale în dosarul nr. xx4/P/2000 împotriva inculpatului N.I. (aflat în stare de arest la acea dată) pentru săvârşirea unor infracţiuni de uz fals, înşelăciune şi instigare la mărturie mincinoasă [art. 215 alin. (2), art. 291 şi art. 25 rap. la art. 260 C.pen.] în legătură cu utilizarea unor înscrisuri false pentru dobândirea unor imobile; de asemenea, din conţinutul aceleiaşi adrese reieşea că unul dintre înscrisurile utilizate pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals este şi contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, respectiv, cauza dreptului reclamantului în pricina de faţă.
Dosarul a fost repus pe rol ca efect al pronunţării deciziei civile nr. 1460/2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prin care a fost admis recursul declarat de RA APPS împotriva încheierii de şedinţă din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus modificarea încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de repunere pe rol formulată de apelanta-pârâtă RA APPS şi trimiterii cauzei la instanţa de apel în vederea continuării judecăţii.
După repunerea cauzei pe rol, instanţa de apel a reţinut că prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 06 februarie 2012 (comunicată instanţei la 16 august 2012) s-a dispus, în ce-l priveşte pe recurentul reclamant N.I., soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 (fals intelectual), art. 291 (uz de fals) şi art. 215 alin. (1), (2) şi (5) (înşelăciune) C.pen., întrucât a intervenit prescripţia specială prevăzută de art. 124 C.pen., prescripţie ce are efectul înlăturării răspunderii penale a recurentului.
Însă, la pronunţarea deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut şi valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume raportul de expertiză criminalistică ca şi concluziile acestui raport, apreciind că acestea fundamentează elemente esenţiale ale situaţiei de fapt în această cauză, contrare situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă; astfel, s-a constatat că prin această expertiză „s-a stabilit că semnătura depusă la rubrica cumpărător a actului de vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act autentificat sub nr. xxx85 şi transcris sub nr. xx88/1943 de către Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I., autorul intimatului-reclamant din cauza de faţă, şi, de asemenea, semnătura depusă a poziţia vânzător a aceluiaşi act nu a fost executată de titularul G.D.N.”
Premisa stabilită în aceste condiţii, a permis instanţei de apel să concluzioneze asupra a două aspecte, astfel cum susţine recurentul, şi anume: „că intimatul reclamant nu a dovedit calitatea de proprietar asupra bunului imobil pentru a putea pretinde pârâtului şi intervenienţilor obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul în litigiu” şi, pe de altă parte „că intimatul reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu şi nici existenţa în patrimoniul autorului său a bunului imobil din str. A.A. nr. x4.”
Înalta Curte constată că în mod întemeiat recurentul susţine că situaţia de fapt a cauzei nu putea fi stabilită pe baza celor redate în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, art. 295 alin. (1) C.proc.civ. obligă instanţa de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel a infirmat situaţia de fapt reţinută la prima instanţă, atare concluzie trebuia a fi fundamentată pe materialul probator administrat în cauză în ambele etape procesuale şi coroborarea probelor administrate în mod nemijlocit de instanţă.
Aplicând regula de procedură anterior enunţată, cu luarea în calcul a particularităţilor cauzei – măsura suspendării dispuse în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. – derogarea de la regula administrării nemijlocite a probelor în procesul civil, era permisă doar prin aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C.proc.pen.: „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa penală sesizată prin rechizitoriu a se pronunţa asupra elementelor menţionate de textul citat ce privesc exclusiv latura penală a procesului penal: existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia; totodată, soluţia procurorului (rezoluţie, în cauza de faţă) nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 22 alin. (1) C.proc.pen., chiar dacă acea soluţie dispusă de procuror a fost confirmată sau infirmată de instanţă prin exercitarea controlului judecătoresc prevăzut de legislaţia procesuală penală.
Astfel, pentru cazul în care ar fi fost incidente dispoziţiile art. 22 alin. (1) C.proc.pen., ca efect al autorităţii de lucru judecat, instanţei civile nu îi era permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanţei penale (indicate în conţinutul acestui text), ci, cu privire la acestea, ar fi făcut doar aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat consacrat prin această normă de ordine publică, astfel încât, în cauza civilă, ar fi urmat ca aceste elemente să fie considerate deja demonstrate; pe de altă parte, dacă prin hotărârea instanţei penale s-ar fi soluţionat pe fond şi latura civilă a procesului penal, de asemenea, ar fi fost operantă autoritatea de lucru judecat (efectul negativ al puterii lucrului judecat) şi în faţa instanţei civile, prin ipoteză, învestită cu o cerere de chemare în judecată pentru care se verifică tripla identitate a elementelor acţiunii civile - părţi, obiect şi cauză.
Or, în speţa de faţă, prin rezoluţia menţionată s-a dispus soluţia de neîncepere a urmării penale faţă de recurentul-reclamant ca efect al împlinirii prescripţiei speciale prevăzute de art. 124 C.pen., iar împlinirea acestei prescripţii speciale a avut ca afect chiar înlăturarea răspunderii penale.
Înalta Curte constată că această soluţie dispusă de procuror nu oferea instanţei civile în cauza de faţă alte elemente decât cele care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă şi potrivit efectelor prevăzute de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale datorată împlinirii prescripţiei speciale; în consecinţă, nu era posibil a se reţine că prin această rezoluţie ar fi fost soluţionat vreun aspect ce privea de latura civilă a cauzei (cum ar fi menţinerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor în legătură cu care s-au derulat cercetările penale pentru infracţiunile de fals intelectual – art. 288 C.pen. şi uz de fals – art. 291 C.pen., cu referire la contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de Secţia Notariat a fostului tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943).
Ca atare, nici cele redate în conţinutul rezoluţiei Parchetului Curţii de Apel cu referire administrarea unei expertize grafoscopice nu ar putea fi reţinute ca fundament al soluţiei dispuse de organul de cercetare penală, soluţie care nu a vizat decât latura penală a procesului penal (care s-a stins prin împlinirea prescripţiei speciale), iar nu şi latura civilă (acţiunea civilă în procesul penal fiind întotdeauna accesorie acţiunii penale, fără a avea existenţă de sine stătătoare), astfel încât instanţa de apel să fie îndreptăţită a face aplicarea celor reţinute prin rezoluţia organelor de anchetă penală cu efectele puterii lucrului judecat, prin simpla lor preluare necritică.
Mai mult decât atât, astfel cum deja s-a arătat, judecata cauzei a fost suspendată de instanţa de apel la termenul din 19 aprilie 2002 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., fiind repusă pe rol după emiterea rezoluţii menţionate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi urmare a admiterii recursului împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2012 prin care instanţa de apel respinsese cererea de repunere pe rol formulată de către apelanta RA APPS.
Potrivit art. 244 alin. (2) C.proc.civ., suspendarea cauzei dispuse în oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 244 alin. (1), durează până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.
Raţiunea acestui text este tocmai aceea ca părţile acelei cauze şi instanţa care a dispus măsura suspendării să poată folosi cu puterea lucrului judecat cele dezlegate în judecata care a determinat măsura suspendării, aspectele dezlegate în cealaltă cauză [civilă – pentru ipoteza de la art. 244 alin. (1) pct. 1 şi penală - pentru ipoteza de la art. 244 alin. (1) pct. 2], fiind chestiuni prejudiciale pentru pricina suspendată.
Or, în speţă, procesul penal nu s-a finalizat cu o hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa penală, ci cu o soluţie dispusă de procuror exclusiv pe latură penală, soluţie care, cu referire la apelul cu care era învestită instanţa de control judiciar nu era de natură a oferi dezlegări care să poată fi reţinute cu puterea lucrului judecat în raport cu obiectul pricinii de faţă.
Prin urmare, deşi oportună la momentul la care suspendarea judecării cauzei a fost dispusă de instanţa de apel, în cele din urmă, ea nu s-a dovedit a fi utilă din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C.proc.pen., ce ar fi interesat în cauză.
În consecinţă, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel era ţinută să procedeze, astfel cum susţine şi recurentul, la verificarea situaţiei de fapt prin administrarea nemijlocită a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de fapt reţinute în rezoluţia penală fără legătură cu soluţia adoptată de procuror (raportul de expertiză din 15 februarie 2002, nefiind şi neputând fi reţinut de organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale faţă de recurent, ci doar împlinirea prescripţiei penale speciale prevăzute de art. 124 C.pen. a fost instituţia juridică ce a fundamentat soluţia dispusă) .
Înalta Curte constată că dată fiind derularea cercetărilor penale soldate cu adoptarea soluţiei menţionate, instanţa de apel era ţinută a observa dispoziţiile art. 184 C.proc.civ. care dispun în sensul că atunci când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă.
Astfel cum s-a demonstrat deja, expertiza administrată în procesul penal reprezintă o probă extrajudiciară pentru procesul civil de faţă, fără ca instanţa civilă să motiveze posibilitatea valorificării acesteia ca probă în apel în raport de cele statuate prin prevederile art. 292 alin. (1) C.proc.civ. şi fără a se referi la dispoziţiile legale de la art. 22 alin. (1) C.proc.pen.; în plus, această probă în mod nelegal a fost apreciată ca dobândită cauzei civile, fiind considerată chiar determinantă, întrucât pe baza acesteia s-a procedat la înlăturarea din materialul probator al cauzei a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 de Secţia Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris sub nr. xx88/1943 şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ., astfel încât, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanţa de recurs a controlului de legalitate întrucât situaţia de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită şi nici cu respectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor şi a celorlalte garanţii procesuale ale unei proceduri echitabile (cercetarea efectivă a prezumtivului fals); în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3), dar şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 314 C.proc.civ., a fost admis recursul formulat de reclamant, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelurilor.
Totodată, este necesar a se preciza că pentru a proceda la aplicarea dispoziţiilor art. 184 C.proc.civ., instanţa de apel va trebui să solicite apelanţilor a preciza dacă, în procesul civil de faţă, înţeleg să defăimeze contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. xxx85/1943 ca fiind un înscris fals, astfel încât în cazul în care una dintre părţi declanşează procedura înscrierii în fals (specifică înscrisurilor autentice),va proceda, anterior soluţionării apelurilor, la aplicarea normei enunţate.
În caz contrar, având în vedere că cercetările penale nu au fost generate ca efect al înscrierii în fals în prezenta cauză, ci independent, în baza unor plângeri formulate direct la organele de cercetare penală, instanţa de apel va proceda la soluţionarea apelurilor cu care a fost învestită, pe baza criticilor susţinute prin motivele de apel.