Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 477/2015

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 922/30/2010*, Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamantul L.P.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman reprezentat prin M.E.F.P. - prin D.G.F.P. Timiş, U.Ş.A.M.V.B. Timişoara, A.D.S. şi Grupul Şcolar Agricol I.D.

Pentru a pronunţa această sentinţă, după desfiinţare cu trimitere spre rejudecare în fond, tribunalul a reţinut că terenurile a căror revendicare o solicită reclamantul în prezenta cauză fac parte din imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pot fi restituite în natură sau prin echivalent foştilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a făcut aplicarea deciziei pronunţate în recurs în interesul Legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii din 12 octombrie 2010 pronunţată de C.E.D.O. în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României.

Hotărârea instanţei de apel.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul L.P.A.

Instanţa de apel, analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 282 şi următoarele raportat la art. 297 C. proc. civ. de la 1865 a constatat că acesta este întemeiat.

Curtea a constatat, în primul rând, faptul că instanţa de fond, în al doilea ciclu procesual, a ignorat normele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a răspuns argumentat, în fapt şi în drept, la capetele de cerere din acţiunea cu care a fost investită, rezumându-se doar la o reproducere parţială a unor paragrafe din hotărârea C.E.D.O. - cauza Maria Atanasiu şi alţii - şi fără să expună o argumentaţie proprie, pertinentă şi relevantă în raport cu circumstanţele particulare ale speţei. Instanţa de control judiciar a reţinut că la pag.20 paragraful 2 din sentinţă se menţionează că solicitarea reclamantului privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului asupra terenurilor revendicate poate fi soluţionată doar în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care acest petit este lăsat nesoluţionat, cu toate că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Curtea a constatat că şi celelalte motive de apel sunt fondate, în principal pentru faptul că tribunalul a ignorat dispoziţiile de trimitere din Decizia civilă nr. 849/A/2011 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a dispus anularea sentinţei din primul ciclu procesual şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

Curtea a constatat că prin sentinţa apelată s-a dispus formal respingerea acţiunii ca neîntemeiată, însă modalitatea concretă de soluţionare echivalează tot cu o respingere pe excepţia inadmisibilităţii, întrucât se eludează capătul de cerere redat explicit în acţiunea reclamantului privind nevalabilitatea titlului Statului şi revendicarea prin comparaţia de titluri.

Or, procedând astfel, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1), teza finală C. proc. civ., privind caracterul obligatoriu, pentru judecătorii fondului, a dezlegărilor date de judecătorii din apel atunci când se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Curtea a mai constatat că instanţa de fond, în rejudecare, a confundat obiectul material precum şi cauza juridică a litigiului, care nu poate fi Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamantul revendică exclusiv terenuri agricole extravilane, ce formează obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 922/30/2010*, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanţă, respectiv la Tribunalul Timiş.

Recursul şi hotărârea instanţei de recurs.

Împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul L.P.A. şi pârâta D.G.R.F.P. Timişoara.

Recurentul susţine că prin acţiune a solicitat instanţei să constate lipsa titlului Statului Român asupra a patru terenuri extravilane în suprafaţă totală de 232.418 mp situate în Timişoara, nevalabilitatea dreptului de administrare constituit de Statul Român în favoarea pârâţilor A.D.S. şi U.Ş.A.M.V.B., respectiv a dreptului de folosinţă constituit în favoarea pârâtului Grupul Şcolar Agricol „I.D.", cu consecinţa obligării pârâţilor de a-i lăsa terenul menţionat în deplină proprietate şi liniştită posesie.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Reclamantul a arătat că terenurile care fac obiectul litigiului au aparţinut autorului său, K.H.W.F., fiind preluate abuziv şi fără titlu valabil de către Statul Român. Astfel, două dintre cele patru terenuri au fost preluate în temeiul Decretelor nr. 151/1950, nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, dreptul de proprietate al statului fiind transcris în C.F. a localităţii Timişoara, iar celelalte două au fost preluate în baza unei exproprieri de fapt, fără justă şi prealabilă despăgubire, autorul reclamantului figurând şi în prezent în C.F. a localităţii Timişoara ca proprietar tabular. Deşi statul nu avea un titlu valabil, aceste suprafeţe de teren au fost incluse în domeniul public al Statului Roman care a constituit un drept de administrare în favoarea pârâţilor A.D.S. şi U.Ş.A.M.V.B., respectiv un drept de folosinţă în favoarea pârâtului Grupul Şcolar Agricol „I.D."

În recursul său, recurentul critică considerentele hotărârii, fără a critica soluţia, arătând că instanţa de apel a indicat instanţei de trimitere ca, în rejudecare, să stabilească temeinicia şi îndreptăţirea reclamantului de a revendica aceste imobile din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi a Legii nr. 1/2000 şi de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ.

Recurentul reclamant solicită înlăturarea acestor considerente întrucât vizează tot admisibilitatea cererii, aspect de ordin procedural deja lămurit în primul ciclu procesual.

Susţine că doctrina (V.M. Ciobanu, G. Boroi / Drept procesual civil, Ediţia a II-a, pag. 311, Editura AII Beck, Bucureşti, 2003) şi jurisprudenţa (Cas. I, Decizia nr. 205/1938) au recunoscut dreptul părţii interesate de a formula calea de atac doar împotriva considerentelor hotărârii, atunci când aceasta cuprinde constatări de fapt de natură a-i aduce prejudicii.

Noul Cod de procedură civilă, chiar dacă nu este aplicabil în speţă, nu poate fi ignorat întrucât aduce o consacrare legislativă a unei practici judiciare consolidate şi a tendinţelor doctrinare anterioare, prevăzând expres la art. 461 alin. (2) că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Astfel, recursul îndreptat doar împotriva considerentelor, cu menţinerea dispozitivului hotărârii atacate, este în prezent considerat deplin admisibil, fiind recunoscut interesul părţii de a solicita înlăturarea considerentelor prejudiciabile, chiar şi în situaţia în care dispozitivul hotărârii îi este favorabil.

Susţine că, considerentele menţionate sunt nelegale, întrucât încalcă indicaţiile obligatorii ale instanţelor de reformare din primul ciclu procesual (motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.) şi sunt contradictorii cu cele anterioare ale deciziei şi cu indicaţiile instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţine că, constituie motiv de recurs situaţia în care hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. De asemenea, este recurabilă hotărârea instanţelor care cuprinde o contradicţie între considerente şi dispozitiv. Astfel, indicaţiile instanţei de apel, care fac obiectul prezentului recurs şi care obligă instanţa de trimitere, ca, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, să analizeze acţiunea în revendicare din perspectiva concursului dintre legea generală (art. 480 C. civ.) şi legea specială (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1997 şi Legea nr. 1/2000) sunt practic, incompatibile cu menţiunea din dispozitivul aceleiaşi sentinţe, prin care aceeaşi instanţă de apel obligă instanţa de trimitere ca, în rejudecare, să soluţioneze cauza pe fond. Soluţionarea pe fond a pricinii, astfel cum a fost decisă prin dispozitivul Deciziei nr. 129 din 9 octombrie 2014 presupune analizarea şi soluţionarea capetelor de cerere cu care reclamantul a înţeles să sesizeze instanţa, respectiv: constatarea nevalabilităţii titlului Statului român asupra terenurilor litigioase, nevalabilitatea dreptului de administrare şi de folosinţă constituit de Statul român precum şi compararea de titluri, specifică acţiunii în revendicare.

Analizarea excepţiei inadmisibilității acţiunii este un moment procesual depăşit încă din primul ciclu procesual, fapt pe care chiar instanţa de apel l-a reţinut atunci când a anulat sentinţa primei instanţe, deoarece a constatat că respingerea acţiunii ca neîntemeiată, adică pe fondul cauzei, s-a dispus doar în mod formal, în condiţiile în care modalitatea concretă de soluţionare echivalează tot cu o respingere pe excepţia inadmisibilității.

În aceste condiţii, solicită instanţei de recurs să înlăture din conţinutul Deciziei civile nr. 129 din 9 octombrie 2014 considerentele care obligă instanţa de fond, în rejudecare, să stabilească îndreptăţirea legală a reclamantului de a revendica aceste imobile, din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi a Legii nr. 1/2000 şi de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ., întrucât intră în contradicţie cu restul motivării, precum şi cu dispozitivul deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Având în vedere aceste considerente există riscul ca şi în al treilea ciclu procesual să se pronunţe o hotărâre prin care să se respingă pentru a treia oară acţiunea ca inadmisibilă, cu nerespectarea indicaţiilor instanţei de casare.

În felul acesta s-ar ajunge şi la încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C.E.D.O., nefiind posibil ca în trei cicluri procesuale acţiunea să fie respinsă ca inadmisibilă în condiţiile în care deja s-a stabilit că o astfel de soluţie este nelegală.

În drept a invocat art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 128 din 09 octombrie 2014, a formulat recurs şi D.G.R.F.P. Timişoara solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei pronunţate de instanța de apel în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat şi menţinerii soluţiei instanţei de fond.

Invocă în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţine că a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii pe dreptul comun, apreciind că există o lege specială în temeiul căreia ar fi trebuit să fie revendicat terenul şi anume Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990, având loc numai în condiţiile art. 11 din Legii nr. 10/2001.

Arată că susţine în continuare excepţia invocata, motivat de următoarele:

Majoritatea instanţelor apreciază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condiţiile acestei legi.

Deşi avantajos prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul sau de aplicare, a fost înlocuit de Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabilă sesizării instanţei.

Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut faptul că, "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării", care va fi exercitată" după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 04 mai 2006 că:" Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avuta la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.

În aceste condiţii, având în vedere cele arătate mai sus, prevederile C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent şi în acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională privind domeniul de aplicare a acestei legi, care constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu atât mai mult deci, sunt inadmisibile acţiunile în revendicare introduse pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ suprimând acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Recursul declarat de reclamantul L.P.A. este inadmisibil.

Litigiul de faţă este reglementat de dispoziţiile codului de procedură civilă de la 1865, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 134/2010.

Potrivit C. proc. civ. de la 1865, partea din hotărâre ce face obiectul căii de atac este dispozitivul hotărârii. Hotărârea pronunțată este înzestrată cu autoritatea de lucru judecat iar aceasta este cuprinsă în dispozitivul hotărârii și în considerente numai în măsura în care acestea contribuie la explicarea dispozitivului, la justificarea soluției, pentru a-i preciza întinderea și înțelesul, considerentele necăpătând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv și numai în măsura în care îl explică și se reflectă în el. Jurisprudența și doctrina majoritară au statuat că partea care a avut câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea doar pe motivul că este nemulțumit de considerentele hotărârii deoarece nu justifică un interes câtă vreme numai prin dispozitiv sunt tranșate drepturile părților în litigiu. O parte a doctrinei și jurisprudenței a statuat că totuși, în mod excepțional, pentru unele motive de casare, recursul poate viza, nu numai dispozitivul hotărârii atacate, ci și considerentele acesteia (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu însă exclusiv considerentele și mai ales acele considerente care nu sprijină dispozitivul și nu contribuie la puterea de lucru judecat. S-a admis în mod excepțional că este admisibil recursul împotriva acelor considerente care de fapt constituie rezolvări de fond care însă din punct de vedere topografic sunt așezate nu în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii.

În cauza de față, partea, care a avut câștig de cauză, atacă îndrumările date de instanța de casare instanței de rejudecare, de a stabili îndreptăţirea reclamantului de a revendica aceste imobile și temeinicia cererii sale din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi a Legii nr. 1/2000 prin raportare și la norma generală - art. 480 C. civ., aspect nelămurit în ciclurile procesuale anterioare, acțiunea fiind soluționată în ciclurile procesuale anterioare prin raportare la Legea nr. 10/2001. Aceste îndrumări nu justifică soluția de casare cu trimitere care s-a bazat pe faptul că instanța de apel a rezolvat litigiul pe excepția de inadmisibilitate prin raportare la Legea nr. 10/2001 - art. 480 C. civ., reținând că, deși a dispus formal respingerea acţiunii ca neîntemeiată, modalitatea concretă de soluţionare echivalează tot cu o respingere pe excepţia inadmisibilităţii, cu încălcarea îndrumărilor deciziei de casare.

Prin recursul de față partea nu atacă considerente care explică și susțin soluția de casare cu trimitere, nepunându-se nici măcar problema unei contradicții între considerente și dispozitiv sau între considerente. Partea nu atacă nici considerente care ar putea constitui rezolvări de fond, care să o lezeze și care ulterior ar putea fi invocate cu putere de lucru judecat și care ar fi așezate din punct de vedere topografic în motivarea hotărârii.

Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul reclamantului.

Recursul declarat de D.G.R.F.P. Timişoara este nul, nefiind indicat nici un motiv de casare care să se întemeieze pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și neexistând un motiv de casare de ordine publică care să fie invocat din oficiu de către instanță.

Recurenta pârâtă susţine că a invocat prin întâmpinare excepția de inadmisibilitate a acţiunii de drept comun și că susţine în continuare excepţia invocată, enumerând argumentele sale sau mai bine spus reluând argumentele invocate deja în ciclurile procesuale anterioare și în cel de față, înaintea instanței de apel.

Recurenta pârâtă nu aduce nici o critică hotărârii recurate. Or, obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă dedusă judecății și nici apărarea părții adverse, ci hotărârea judecătorească, soluția instanței.

Astfel, nefiind adusă nici o critică soluției prin prisma motivelor de nelegalitate enumerate de art. 304 C. proc. civ., recursul pârâtei este nul, potrivit art. 306 C. proc. civ.

Întrucât intimatul Grupul Şcolar Agricol ”I.D.” nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul proces, se va respinge ca neîntemeiată cererea acestuia de acordare a cheltulililor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L.P.A. împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare de cheltuieli de judecată formulată de intimatul Grupul Şcolar Agricol ”I.D.”

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.