Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 27 aprilie 2012 sub nr. 15164/3/2012, reclamantele P.I.I. şi D.M.I. au chemat în judecată pe pârâtul M. Bucureşti, prin reprezentant legal P.S.O., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat, situat în Bucureşti, fosta str. Lăzureanu şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele arată că imobilul mai sus menţionat a fost proprietatea autoarei lor A.D., dobândit prin vânzare-cumpărare în anul 1949. Imobilul era compus din teren în suprafaţa de 110 m.p. şi o casă de locuit în suprafaţa de 44 m.p. în perioada regimului comunist, imobilul mai sus menţionat a fost expropriat, casa a fost demolată, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului, nefiind acordate despăgubiri pentru teren.
Pentru a pronunţa sentinţa civilă nr. 2069/2013, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1454 din 18 martie 1949, numita A.D., a dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafaţa de 110 mp şi o casa de locuit în suprafaţa de 44 mp, aflată în Bucureşti, str. Lăzureanu, imobil trecut în patrimoniul statului, împreună cu imobilul din Bucureşti, str. Lăzureanu, prin Decretul nr. 152/1980, astfel cum rezultă din adresa emisă de P.M. Bucureşti – D. Patrimoniu, nr. l 136948/2238 din 03 martie 2013.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D.N.M., rezultă că terenul revendicat se află în prezent în zona verde a clădirii A.R., Calea 13 Septembrie, în subsol regăsindu-se o reţea de canalizare şi termoficare, din adresa emisă de P.M. Bucureşti sub nr. 4852/14 mai 2013, rezultând că terenul este afectat parţial de trotuar pietonal.
Cu privire la pretenţia reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri pentru acest teren, tribunalul a reţinut că, la momentul exproprierii s-a stabilit în favoarea autoarelor reclamantelor suma de 16.800 lei, cu titlu de despăgubire, A.F.I. comunicând instanţei prin adresa emisă la data de 29 august 2013 sub nr. 22740 că nu sunt date din care să rezulte încasarea despăgubirilor şi defalcarea acestora pe teren şi construcţie.
Astfel, tribunalul nu a putut reţine că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire câtă vreme prin procesul verbal nr. 525 din 05 noiembrie 1980 s-au stabilit despăgubiri pentru imobil, nu s-a putut face dovada că aceste despăgubiri nu au fost încasate, pentru ca instanţa să aibă suficiente elemente în a aprecia că se impune despăgubirea reclamantelor în acord cu dispoziţiile art. 481 C. civ., potrivit cu care nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, tară ca admiterea cererii să nu reprezinte o dublă despăgubire.
Împotriva sentinţei civile nr. 2069 din 12 decembrie 2013 au declarat apel reclamantele P.I.I. şi D.M.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte despăgubirile pentru teren, reclamantele au arătat că nu au fost acordate, autoarea lor nefiind despăgubită la momentul preluării acestui teren de către stat, cu toate că şi legislaţia în vigoare la acel moment (art. 12 din Constituţie şi art. 481 C. civ., în vigoare la momentul exproprierii) stabileau ca nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire.
În acest sens, printr-o expertiză specialitatea evaluare imobiliară a fost stabilită valoarea terenului în litigiu la suma de 139.284 euro.
Judecătorul fondului a respins acţiunea, ca nefondată, apreciind în mod eronat ca imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului printr-o dreaptă şi prealabila despăgubire, invocând în acest sens procesul verbal nr. 525 din 05 noiembrie 1980 prin care s-a stabilit suma de 16.800 lei cu titlu de despăgubire.
Aşadar, partea adversă nu poate face dovada unei situaţii contrare celei învederate de reclamante şi anume faptul ca aceste despăgubiri, deşi stabilite prin procesul verbal nr. 525 din 05 noiembrie 1980, nu au fost niciodată achitate. Dacă autoarea reclamantelor ar fi încasat aceste despăgubiri, acest aspect ar fi fost cu siguranţa consemnat într-un document (un proces verbal) care să poarte semnătura autoarei reclamantelor.
Din oficiu, Curtea de Apel a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca motiv de apel de ordine publică, fiind analizată cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (l) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 392/ A din 01 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis excepţia de ordine publică a prescripţiei extinctive, s-a admis apelul formulat de reclamante şi s-a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca prescrise.
S-a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând valoarea actuală de piaţă a terenului situat în Bucureşti, fosta stradă Lăzureanu, cu titlu de despăgubiri ca urmare a exproprierii acestui imobil, fără plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
Aşadar, reclamantele nu au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, pentru ca acţiunea să aibă natura unei revendicări al cărei obiect este imposibil de restituit în natură.
Acţiunea în discuţie are natura juridică a unei cereri în pretenţii, reclamantele urmărind să îşi valorifice dreptul la despăgubiri pentru imobilul legal expropriat, drept pe care şi l-au întemeiat pe dispoziţiile art. 481 C. civ., art. 12 din Constituţia de la 1965 şi art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O.
Pe baza acestei calificări juridice a cererii deduse judecăţii, instanţa de apel a constatat că, sub aspectul prescripţiei extinctive, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi art. 7 alin. (l) din Decretul nr. 167/1954, conform cărora termenul prescripţiei este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.
În raport de cele arătate anterior, dreptul la acţiune al autoarei reclamantelor pentru a obţine despăgubirile aferente terenului expropriat s-a născut la data aplicării măsurii exproprierii, prin deposedarea de imobil a numitei D.A. Or, această dată a fost plasată de reclamante, prin chiar cererea de chemare în judecată, în perioada regimului comunist, respectiv anterior datei de 22 decembrie 1989.
Curtea de apel a mai reţinut că natura represivă a regimului ce a guvernat România până la data de 22 decembrie 1989 justifică amânarea începerii cursului prescripţiei până la această dată, violenţa morală exercitată împotriva tuturor celor ce puteau contesta o măsură a autorităţilor publice putând fi asimilată cauzei de suspendare a cursului prescripţiei prevăzute de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1954.
În raport de data începerii curgerii prescripţiei, determinată conform celor arătate anterior, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1954 s-a împlinit la data de 22 decembrie 1992, în timp ce acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 27 aprilie 2012, fără respectarea acestui termen.
Susţinerile reclamantelor, în sensul că invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, nu au fost însuşite de instanţa de apel.
Pe de altă parte, scopul legitim urmărit prin limitarea dreptului de acces la instanţă, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive constă în asigurarea stabilităţii şi securităţii în raporturile juridice şi înlăturarea incertitudinii din circuitul civil.
În raport de considerentele expuse şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis excepţia de ordine publică a prescripţiei extinctive, a admis apelul şi a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul respingerii acţiunii în pretenţii, ca prescrisă.
Împotriva deciziei nr. 392/ A din 01 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantele P.I.I. şi D.M.I. care au învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a soluţionat cauza în baza unei excepţii (a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune), care nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, astfel încât, în conformitate cu art. 108 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lovită de nulitate.
Cum nulitatea respectivă a cauzat apelantelor-reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată în vreo altă modalitate decât prin desfiinţarea hotărârii pronunţate, se apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Se mai consideră că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), deoarece a interpretat greşit acţiunea formulată de reclamante, considerând-o în mod eronat drept o cerere în pretenţii; în realitate, acţiunea civilă formulată de reclamante este o acţiune cu caracter real, constând în revendicarea unui bun întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 6 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., art. 20, 21 şi 44 din Constituţia României, art. 481, art. 1073 şi urm. C. civ.
Se mai arată de către reclamante că au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, prin invocarea faptului că nu au fost acordate despăgubiri pentru teren, inclusiv prin invocarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi a practicii constante a C.E.D.O. (art. 304 pct. 9).
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivului de ordine publică invocat din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cu luarea în considerare şi a criticilor formulate de către recurentele-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul formulat de către reclamante, casând decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit celor ce urmează.
Astfel cum rezultă din expozeul cauzei, acţiunea de faţă are ca obiect cererea formulată de reclamantele P.I.I. şi D.M.I. la data de 27 aprilie 2012, în contradictoriu cu pârâtul M. Bucureşti, prin P.G., prin care au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat în suprafaţă de 110 mp, situat în Bucureşti, fosta str. Lăzureanu.
Imobilul (compus, la data exproprierii, din suprafaţa de teren menţionată şi construcţie - casă de locuit) a aparţinut autoarei lor D.A., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1454 din 18 martie 1949; acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 152/1980, iar după expropriere, construcţia a fost demolată, în timp ce terenul se află în zona verde a A.R., potrivit celor reţinute la prima instanţă.
Înalta Curte constată că tribunalul a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei (prin sentinţa civilă nr. sentinţa civilă nr. 2069/2013, fiind respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantelor), iar instanţa de apel a invocat din oficiu o excepţie procesuală de fond, anume excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, în condiţiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., potrivit cărora: „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.”
Prin decizia recurată, excepţia invocată a fost admisă, ceea ce a atras consecinţa admiterii apelului reclamantelor, sentinţa apelată fiind schimbată, iar acţiunea în pretenţii formulată de reclamante a fost respinsă ca prescrisă.
Având în vedere situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că finalitatea urmărită de recurentele reclamante prin promovarea acţiunii ce constituie obiectul litigiului, despăgubirea pentru terenul preluat prin expropriere de statul comunist prin Decretul nr. 152/1980 în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, corespunde dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, act normativ special şi a cărui incidenţă în cauză trebuia a fi analizată prioritar de către instanţa de apel care, în invocarea şi soluţionarea excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune s-a raportat la dispoziţiile dreptului comun, contrar principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul instituirii unei proceduri unice de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilelor preluate de statul comunist în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), măsuri reparatorii constând în restituirea în natură ori în echivalent.
Existenţa unui act normativ special pentru reglementarea raporturilor juridice circumscrise finalităţii obţinerii unor măsuri reparatorii în echivalent pentru preluarea abuzivă a unui imobil prin expropriere (despăgubiri, astfel cum recurentele reclamante au solicitat în cauza de faţă), constituie un impediment legal atât pentru părţi cât şi pentru instanţa de judecată de a recurge la aplicarea dispoziţiilor dreptului comun, dată fiind prioritatea legii speciale şi inexistenţa unui drept de opţiune între aplicarea dreptului comun (art. 480 şi 481 C. civ.) sau a dispoziţiilor legii speciale, act normativ de ordine publică, aşadar, aplicabil în mod direct în soluţionarea unor raporturi juridice de natura celor reglementate de Legea nr. 10/2001.
Art. 11 alin. (2) - (4) din Legea nr. 10/2001 prevăd: „(2) În cazul în care construcţiile expropriate au fost demolate parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcţiile rămase, iar pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea construcţiilor demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
(3) În cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3), (4), (5) şi (6) se vor aplica în mod corespunzător.
(4) În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.”
În plus, raportul dintre dispoziţiile dreptului comun şi cele ale Legii nr. 10/2001 a fost statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie care, având rolul de a unifica practica în această materie, era obligatorie pentru instanţa de apel.
Având în vedere această prioritate a dispoziţiilor legii speciale, Înalta Curte, înainte de dezbaterea asupra recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a supus dezbaterii admisibilitatea cererii de chemare în judecată, motiv de ordine publică, solicitând recurentelor să precizeze dacă au urmat procedura Legii nr. 10/2001, răspunsul la această chestiune fiind consemnat în practicaua prezentei decizii.
Excepţia inadmisibilităţii cererii este o excepţie procesuală de procedură în acest caz, iar ordinea de soluţionare între excepţia prescrierii dreptului material la acţiune (reţinută de instanţa de apel) şi cea invocată în recurs, impune a se acorda prioritate excepţiei inadmisibilităţii cererii, întrucât numai în cazul unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei pretenţii pe calea dreptului comun căreia îi corespunde o acţiune în justiţie (aşadar, în cazul unei cereri inadmisibile), se impune a se verifica îndeplinirea condiţiei formulării acesteia în cadrul termenului de prescripţie aplicabil, excepţie procesuală de fond, subsidiară.
Având în vedere această ordine de soluţionare a excepţiilor în concurs, invocată pentru prima dată în această etapă procesuală, Înalta Curte apreciază că în cauză, în temeiul art. 314 raportat la art. 312 alin. (1), (3) şi (5) şi coroborat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate pentru ca recurentele reclamante să beneficieze de dreptul la o procedură echitabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană (având în vedere şi cele statuate de C.E.D.O. în Cauza V. contra României din 24 aprilie 2008) şi, deci, de posibilitatea de a-şi formula apărările asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii în urma unei dezbateri contradictorii a acesteia; casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, fiind impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie (acolo unde legea îl prevede).
Cum criticile susţinute prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., privesc soluţia instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiată de reclamante pe dispoziţiilor dreptului comun (ca şi cele convenţionale, art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.), excepţie subsidiară în raport cu cea invocată în recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate la acest moment procesual, dată fiind prioritatea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ci vor fi avute în vedere de instanţa de apel în rejudecare, dacă va fi cazul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele P.I.I. şi D.M.I. împotriva deciziei nr. 392/ A din 01 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2015.