Preeminența sancțiunii excluderii unui asociat faţă de soluția de dizolvare a societății. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Excluderea şi retragerea asociaţilor
Index alfabetic : excludere asociat
- dizolvare societate
Legea nr. 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. d), art. art. 227 lit. e)
În cazul în care printr-o cerere reconvenţională se solicită excluderea din societate a asociatului administrator pentru neînţelegerile grave dintre asociaţi, iar instanţa constată săvârșirea de către acesta a unor fapte ilicite, în legătură cu ideea de culpă, sancțiunea societară care se impune este cea prevăzută de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, și anume excluderea, iar nu dizolvarea societăţii, întrucât faptele pentru care această soluție este reglementată dobândesc caracter special în economia cazurilor pentru care o societate nu mai poate funcționa, dată fiind gravitatea acestora, neînțelegerile grave dintre asociați găsindu-şi răspunsul, în ce privește funcționarea societății, în dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situații, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1351 din 14 mai 2015
Prin sentinţa nr. 1559/C/2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului J.E.C. şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.B.M. şi M.A.M. invocate de către pârâţii, reclamanţi-reconvenţionali; s-a admis excepţia inadmisibilităţii incidenţei dispoziţiilor art. 229 alin. (1), (3) din Legea nr. 31/1990, privind dizolvarea societăţii comerciale prin decesul unuia din asociaţi, invocată de către aceeaşi pârâţi şi, prin urmare, s-a respins acţiunea aşa cum a fost precizată ulterior, formulată de reclamantul J.E.C. în contradictoriu cu pârâţii M.B.M. şi M.A.M.; s-a admis acţiunea reconvenţională formulată şi precizată de pârâţii, reclamanţi-reconvenţionali, M.B.M. şi M.A.M. împotriva reclamantului, pârât-reconvenţional, J.E.C., s-a dispus excluderea asociatului J.E.C. din SC E. Sibiu SRL ce a deţinut 11 părţi sociale, reprezentând 50% din capitalul social al SC E. Sibiu SRL şi, totodată, distribuirea către asociaţii pârâţi, reclamanţi reconvenţionali, M.B.M. şi M.A.M. a 11 părţi sociale, reprezentând 50% din capitalul social al SC E. Sibiu SRL către fiecare dintre cei doi pârâţi reclamanţi reconvenţionali, respectiv: 5 părţi sociale asociatului M.B.M. care va deţine un total de 11 părţi sociale şi 6 părţi sociale asociatei M.A.M. care va deţine o cotă egală de 11 părţi sociale.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, examinând mai întâi excepţiile indicate, că faţă de petitul invocat de reclamant în precizarea de acţiune, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generale a SC E. Sibiu SRL, pârâţii au formulat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului J.E.C. şi respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, excepţii considerate de către instanţă ca neîntemeiate pentru următoarele motive:
Hotărârea adunării generale, ca act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de dreptul comun în materia actelor juridice în genere şi condiţiile de validitate speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990, încălcarea acestora constituind, în ansamblu, temeiul de drept al invocării cauzelor de nulitate.
Conform art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pentru invocarea nulităţii relative a hotărârii AGA, acţiunea poate fi formulată de către oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei, hotărârea putând fi atacată în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a.
Anterior introducerii prin Legea nr. 161/2003 a alin. (3) din acelaşi articol legea nu se referea în mod expres la nulitatea absolută, motiv pentru care au existat unele puncte de vedere conform cărora reclamantul ar fi avut posibilitatea să aleagă între o acţiune în nulitate întemeiată pe dreptul comun şi o acţiune în nulitate întemeiată pe prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990.
Ca urmare a modificării legislative, la care s-a făcut referire, prin introducerea alin. (3) la art. 132 din Legea nr. 31/1990 s-a creat posibilitatea invocării motivelor de nulitate absolută, calitatea procesuală putând aparţine oricărei persoane care invocă un interes real, actual şi legitim în anularea hotărârii.
Rezultă, aşadar, că formularea „orice persoană interesată” cuprinsă în art. 132 alin. (3) nu conţine nici o limitare în privinţa sferei terţilor interesaţi, drept pentru care excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului se dovedeşte a fi neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor se va reţine că, într-adevăr, alin. (5) din art. 132 prevede ca cererea să fie soluţionată în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat, iar alin. (6) din acelaşi articol stipulează în mod expres că atunci când hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie, ai directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată.
Tocmai pentru respectarea dispoziţiilor legale, instanţa a dispus ca SC E. Sibiu SRL să fie reprezentantă prin curator H.C., ceea ce nu înseamnă, însă, că pârâţii, în calitate de acţionari ai societăţii să nu aibă calitatea procesuală pasivă pentru a-şi apăra drepturile, conform art. 6 din CEDO, în condiţiile în care prin anularea Hotărârii AGA nr. 1 din 2.02.2010 ar fi putut fi în mod direct prejudiciat, prin încălcarea unui drept legitim.
Faţă de aceste considerente, s-a reţinut faptul că nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor nu este întemeiată.
Analizând pe fond petitul privind nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a SC E. Sibiu SRL din 2.02.2010, a actului constitutiv întocmit în baza acestei hotărâri şi a tuturor înregistrărilor efectuate la Oficiul Registrului Comerţului sau la alte autorităţi după data de 11 decembrie 2009, precum şi a tuturor actelor subsecvente întocmite de SC E. Sibiu SRL, instanţa a reţinut că o hotărâre AGA va putea fi atacată doar atunci când contravine unei dispoziţii legale imperative prevăzută în orice act normativ din dreptul român, de natură societară sau extra-societară; contravine unei prevederi legale din legea societăţilor comerciale şi legislaţiei cu incidenţă în această materie, iar actul constitutiv al societăţii nu prevede vreo clauză derogatorie şi este contrară actului constitutiv, nerespectând anumite clauze statutare, cu condiţia ca dispoziţiile respective din actul constitutiv să nu fie invalidate pe motiv de încălcare a unei norme legale imperative.
Or, reclamantul nu a înţeles să invoce nici unul din motivele de nulitate absolută care ar putea atrage nulitatea hotărârii adunării generale a SC E. Sibiu SRL din 2.02.2010, motiv pentru care cererea se dovedeşte a fi neîntemeiată.
În situaţia în care reclamantul ar fi înţeles să invoce ca motiv de nulitate absolută a hotărârii AGA incidenţa dispozițiilor art. 229 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, menţionate în petitul 1 din precizarea de acţiune, nici acest argument nu ar fi avut temei legal în condiţiile arătate prin considerentele expuse mai sus.
De altfel, nulitatea absolută a hotărârii AGA, formulată în petitul 2 din precizarea de acţiune, urmează a se constata a fi invocată pro cauza, ca urmare a faptului că alin. (3) din art. 132 din Legea nr. 31/1990 prevede că dreptul la acţiune când se invocă motive de nulitate absolută este imprescriptibil, în timp ce, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv, prin invocarea motivelor de nulitate relativă pot fi atacate în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, situaţie în care reclamantul nu s-ar mai fi încadrat în termenul de prescripţie.
În ceea ce priveşte starea conflictuală existentă între părţi, de natură a determina imposibilitatea continuării activităţii societăţii SC E. Sibiu SRL, se va reţine că aceasta a fost pe deplin dovedită atât prin răspunsurile la interogatoriile administrate, coroborate cu declaraţiile martorilor A.V. şi S.G., precum şi plângerile penale formulate de pârâţi împotriva reclamantului prin care acesta a fost acuzat că a fraudat societatea şi a folosit credite destinate acestuia, cu rea-credinţă.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, societatea a efectuat plăţi în sumă de 209.524,84 lei fără a avea la bază documente justificative.
Rezultă, aşadar, că lipsa unor documente justificative care să ateste legalitatea unor operaţiuni înregistrate în contabilitate, generatoare de cheltuieli, atrage după sine responsabilitatea administratorului societăţii, conform prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea contabilităţii, nr. 82 din 1991, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere considerentele expus mai sus, instanţa a constatat că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 privind excluderea din societate a administratorului care comite fraude în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, prejudiciind în acest fel patrimoniul societăţii pentru care avea mandat de administrare.
Pentru aceleiaşi considerente s-a dispus şi respingerea petitelor din acţiunea principală, reţinând, totodată, că dispoziţiile art. 227 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente în cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât în susţinerea acţiunii nu pot să îţi invoci propria culpă, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
În condiţiile în care instanţa a reţinut ca îndeplinite prevederile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, conform art. 224 alin. (1) din lege, are obligaţia de a se pronunţa şi în ceea ce priveşte dreptul la beneficii pe care-l are asociatul exclus, până în ziua excluderii sale.
Pe cale de consecinţă, pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamant a beneficiilor reprezentând profitul nerealizat la data de 31.12.2010 în cuantum de 519.367,46 lei.
În baza art. 274 C. proc. civ., constatându-se că reclamantul se află în culpă procesuală, a fost obligat la plata către pârâţi a sumei de 16.326,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul C.J.E., cât şi pârâţii reclamanţi reconvenţional M.B.M. şi M.A.M.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, instanța de apel a constatat următoarele:
S-a apreciat că în mod întemeiat prima instanţă, constatând îndeplinite condiţiile textului art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, în persoana pârâtului reconvenţional C.J.E. a dispus excluderea acestuia fără a mai da eficienţă în general gravelor neînţelegeri dintre asociaţi care ar fi condus la dizolvarea societăţii.
Cât priveşte temeiurile soluţiei de excludere a asociatului pârât reconvenţional reţinute de către prima instanţă în contextul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată s-a constatat, în primul rând, că acest text are în vedere doar pe asociaţii care au şi calitatea de administrator şi care, în exercitarea atribuţiilor lor sau în legătură cu acestea, au comis o fraudă în dauna societăţii sau au folosit capitalul societăţii sau semnătura socială, în mod abuziv ori neîndreptăţit, în folosul lor sau al altora.
Sub acest aspect, este dovedit în cauză că pârâtul-reconvenţional C.J.E. a deţinut în perioada de referinţă inclusiv calitatea de administrator în cadrul societăţii SC E. SRL, astfel încât, sub acest aspect, critica acestuia privind necesitatea formulării a două acţiuni în răspundere, în funcţie de fiecare dintre calităţile acestuia – de asociat şi administrator – a fost respinsă.
Cât priveşte conţinutul faptei sancţionate cu excluderea prin textul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, aceasta implică încălcarea de către asociaţii administratori, cu vinovăţie, a interdicţiilor legale sau statutare care le impun să lucreze în interesul societăţii, cu respectarea în acest context a drepturilor celorlalţi asociaţi ori administratori şi să manifeste diligenţă, independenţă şi probitate în exercitarea atribuţiilor lor, astfel cum acestea sunt prevăzute, în principal, în textul art. 70-82 din lege.
Din această perspectivă, s-a reţinut că îndeplinesc cerinţele menţionate faptele pârâtului-reconvenţional C.J.E. : de a fi cedat fără preţ către SC C.T. SRL spaţiul de la ferma Apoldu de Sus, de a fi desfăşurat un comerţ concurent prin această societate raportat la care obiectul de activitate a fost schimbat doar ulterior demarării prezentului litigiu, în perioada anterioară obiectul de activitate al acesteia fiind identic, astfel cum rezultă din certificatul ORC din 29.04.2010; închirierea de către pârât a unui spaţiu către S.B. SA, societate concurentă în care acţionari sunt fiii apelantului-reclamant, foşti angajaţi, precum şi foşti clienţi; un număr de 10 bovine aparţinând SC E. SRL au fost exportate şi vândute de către Cooperativa Agricolă S.B., societate în care asociaţi sunt fii pârâtului reconvenţional, astfel cum dovedesc acte ale Gărzii financiare.
Tot astfel, pârâtul reconvenţional a făcut o plată nejustificată contabil, potrivit legii, în sumă de 7.650 euro către C.T.I.E., a decontat cheltuieli de protocol de 34.324,03 lei fără a exista documente justificative în acest sens, a retras, de asemenea, suma de 65.590 lei din evidenţele societăţii.
În acelaşi context, pârâtul reconvenţional nu a făcut dovada contrară lipsurilor din gestiune semnalate în inventarul întocmit de noul administrator al SC E. SRL, numitul S.L., depus la 24.06.2014 în apel.
Toate aceste fapte sunt de natură să pună în umbră chiar eventuale rezultate financiare bune în perioada în care a administrat societatea, dar care nu pot justifica faptele ilicite mai sus reţinute.
Aşa fiind, faţă de cele mai sus reţinute, este evident că pârâtul reconvenţional C.J.E. a săvârşit o serie de fapte ilicite, de natură a atrage excluderea sa din cadrul SC E. SRL pe temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, cum în mod întemeiat a reţinut prima instanţă, aşa încât, sub acest aspect, a fost respins ca nefondat apelul acestuia.
Cât priveşte drepturile asociatului exclus în conformitate cu prevederile art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, acestea se datorează în funcţie de activul net al societăţii, şi nu în funcţie de profitul nerepartizat cum în mod greşit au fost stabilite de către prima instanţă. Sub acest aspect, sunt destul de evidente prevederile art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată menţionate, care prevăd că asociatul exclus are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea părţii din patrimoniul societăţii în conformitate cu cota sa parte din capitalul acesteia, în speţă de 50%.
Valoarea activului net ce revine reclamantului raportat la cota sa din capitalul SC E. SRL de 50% o reprezintă suma de 209.559 lei calculată potrivit expertizei şi a suplimentului de expertiză efectuate în apel.
Aşa fiind, în considerarea celor menţionate, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 455/2014 din 11 noiembrie 2014 a admis apelul declarat de pârâţii M.B.M., M.A.M. şi SC E. SRL Sibiu împotriva sentinţei nr. 1559/2011/C pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. xx21/85/2010; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a stabilit la 209.559 lei suma datorată asociatului exclus C.J.E. pe temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată în sarcina pârâtei SC E. SRL Sibiu, cu raportare la data de referinţă 28.02.2013 şi fără a avea în vedere ferma de la Zăbrani; a respins apelul declarat de reclamantul C.J.E împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat pe intimatul C.J.E. să plătească apelanţilor M.B.M. şi M.A.M. suma de 8.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.J.E. prin care a solicitat, în principal, modificarea deciziei atacate și, în consecință, admiterea cererii de dizolvare formulată de către recurent cu obligarea la plata cotei părți care ar reveni acestuia în calitate de asociat din activul net al societății, în principal suma de 339 lei și, în subsidiar, la suma de 330.169 lei și înlăturarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina recurentului.
În subsidiar, recurentul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată în ceea ce privește chestiunile de drept și fapt invocate de către recurent și nici sub aspectul motivelor care au format convingerea instanței că în speță sunt întemeiate cauzele de natură a justifica excluderea din cadrul societății, precum și necesitatea completării raportului de expertiză. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., recurentul pune în discuție faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de dizolvare invocate prin cererea de apel.
Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de apel a analizat doar preeminența sancțiunii excluderii unui asociat în detrimentul unei soluții de dizolvare, însă aceasta nu a fost susținută de probe verosimile.
În continuare, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal, întrucât nu au fost analizate temeinic cererile formulate de părți și probele administrate în cauză.
În susținerea nelegalității, recurentul invocă dispozițiile art. 221 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, având în vedere următoarele aspecte : nu au fost dovedite aspectele de fraudă, respectiv de folosire a semnăturii sau a capitalului social în interes propriu de către intimați, de natură a justifica excluderea recurentului din cadrul societății.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate se prezintă înțelesul noțiunilor de fraudă în dauna societății, iar aprecierea recurentului este în sensul că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, este de competența adunării generale să stabilească vinovăția persoanei în ceea ce privește lipsa unor documente justificative care să ateste legalitatea unor operațiuni înregistrate în contabilitate.
În continuare, recurentul prezintă apărările care nu au fost analizate și nici înlăturate de către instanța de apel, raportat la concluziile raportului de expertiză, și anume, cele legate de cheltuielile de protocol, cheltuieli cu declasarea, cheltuieli cu despăgubiri, amenzi și penalități, utilaje agricole second-hand și suma reprezentând depășire consum furaje.
A arătat recurentul că potrivit Ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu pronunțată în dosar nr. xx46/P/2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 271 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. De asemenea, prin rezoluția pronunțată la data de 25 iunie 2012 în dosarul nr. xx5/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
În consecință, nu a fost probată afirmația potrivit căreia recurentul deține calitatea de administrator într-o altă societate cu obiect de activitate identic sau asemănător.
Recurentul prezintă un istoric al fondării societății și punctează aspectul legat de necesitatea dizolvării societății, având în vedere împrejurările care au dus la litigiile dintre părți, motivat de dispariția lui affectio societatis.
Recurentul admite faptul că între asociați există grave neînțelegeri, însă apreciază că este necesar să fie îndeplinită și cea de a doua condiție și anume ca aceste neînțelegeri să împiedice funcționarea societății.
Recurentul critică, de asemenea, și soluția instanței de apel în ceea ce privește cota parte ce i-ar reveni din activul net al societății, prin reținerea datei de 28 februarie 2013. Această dată reținută de către instanță este în contradicție cu data de 17 mai 2012, care se impune a fi avută în vedere în condițiile în care orice alte operațiuni desfășurate după această dată sunt imputabile celor doi asociați care au procedat la excluderea nelegală din societate a recurentului.
Din acest punct de vedere, recurentul apreciază incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările dosarului, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile formulate de recurent sunt nefondate :
Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere trei ipostaze care vizează nemotivarea hotărârii și anume „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Referirea recurentului la omisiunea instanței de a analiza în mod concret motivele de dizolvare și apărările formulate, raportat la concluziile raportului de expertiză, precum și cu privire la respingerea cererii recurentului de acordare a despăgubirilor de la data de 17 mai 2012, nu poate impune concluzia de nemotivare, iar din examinarea motivelor de apel nu rezultă că instanța de apel nu a analizat aceste aspecte.
Considerentele instanței de apel sunt clare și explicite, ele exprimând rațiunile avute în vedere la adoptarea soluției astfel că, nu se poate susține cu temei, că motivarea deciziei este ineficientă sau că apărările părților cu privire la motivele de dizolvare nu au fost efectiv analizate de vreme ce instanța a analizat în considerente aceste apărări, argumentându-și opinia cu privire la soluția adoptată.
Cu privire la celelalte susțineri ale recurentului, subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la situația de fapt relevantă dovedită în cauză și la ignorarea dovezilor administrate și a concluziilor pe care acestea le impuneau, prin conținutul lor concret, argumentele aduse tind la o critică de netemeinicie, pe situația de fapt.
Altfel spus, recurentul, sub pretext de nemotivare, pune în discuție o reapreciere a probelor administrate, pentru a atrage, cu privire la situația de fapt, alte concluzii decât cele statuate la fond și confirmate, în parte, de instanța de apel.
Stabilirea și interpretarea situației de fapt constituie atributul suveran al instanței fondului, cu condiția ca aceasta să își motiveze soluția adoptată, condiție îndeplinită în cauză.
Instanța de apel, menținând în parte sentința fondului, a adoptat o motivare expresă și explicită, așa încât repunerea în discuție a situației de fapt prin reaprecierea probelor, în cadrul acestui motiv de nelegalitate este fără temei legal.
Înalta Curte constată că pot fi analizate din punct de vedere al controlului de legalitate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile legale care au fost greșit aplicate și interpretate.
Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a II-a invocată de recurent, vizează aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă s-a pus în discuție aplicarea greșită a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care a constituit o apărare în sprijinul susținerilor făcute prin cererea reconvențională, prin care s-a solicitat excluderea reclamantului.
În esență, recurentul a invocat în susținerea acestei sancțiuni, a dizolvării societății, lipsa lui affectio societatis, ca element psihologic care constituie sufletul și esența contractului de societate.
Este de menționat că affectio societatis se fundamentează pe convergența de interese care trebuie să unească toți asociații unei societăți, pe intenția acestora de a colabora, în condiții de egalitate juridică, la îndeplinirea scopului pentru care a fost procurată asocierea.
Cu privire la acest motiv, Înalta Curte va avea în vedere o chestiune de esență și anume că obiectul cererii reconvenționale dedus judecății îl constituie excluderea recurentului-reclamant derivând din existența gravelor neînțelegeri între asociați, aspect necontestat de către recurent.
În al doilea rând, cererea de dizolvare a societății a reprezentat o apărare față de cererea reconvențională, iar, sub acest aspect, s-a confirmat corect de către instanțele anterioare faptul că se impune luarea sancțiunii prevăzută de art. 222 lit. d) C. proc. civ., fără a se da eficiență gravelor neînțelegeri dintre asociați care ar fi condus la dizolvarea societății.
Dizolvarea societăților comerciale este definită ca o fază a începerii procesului de încetare a personalității juridice, iar cazurile de dizolvare sunt prevăzute în Legea nr. 31/1990 și actul constitutiv.
Chestiunea de drept dedusă judecății este reprezentată de preeminența sancțiunii excluderii unui asociat în detrimentul unei soluții de dizolvare a societății, în raport de care Înalta Curte constată legalitatea soluției pronunțată de către instanța de apel, care a reținut că faptele pentru care această soluție este reglementată dobândesc caracter special în economia cazurilor pentru care o societate nu mai poate funcționa, dată fiind gravitatea acestora.
Dispoziția legală care a constituit temeiul cererii reconvenționale art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 stabilește că „Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: ...d) asociatul administrator care comite frauda în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora”.
Abordarea dispozițiilor mai sus redate, în privința aplicării lor, vizează aspectul legat de excluderea asociatului care are calitatea de administrator vinovat de fraudă în dauna societății sau care foloseşte capitalul social sau semnătura socială, în mod abuziv sau neîndreptățit, în folosul său sau al altora.
Revenind la susținerile recurentului, care a pornit de la existența neînțelegerilor grave între asociați, care în opinia sa constituie un principal motiv de dizolvare, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 pun în valoare caracterul judiciar al sancțiunii care vizează dizolvarea, care conduce la încetarea activității acesteia.
Deci, prin cererea reconvențională, pârâții au pus problema caracterului clauzelor de excludere în încercarea de a proteja societatea prin excluderea reclamantului.
Fiind în discuție o sancțiune societară, analiza aplicării acesteia a fost efectuată de către instanța de apel raportat la ideea de culpă, în condițiile în care s-a susținut încălcarea gravă a obligațiilor societare. Concluzia se desprinde din îndatoririle asumate la constituirea societății, care se sprijină pe contractul de societate, consimțământul pentru încheierea acestui pact societar bazându-se pe un element esențial care este affectio societatis.
Or, lipsa acestui element, în speță, s-a tradus prin cedarea fără preț către SC C.T. SRL a spațiului de la ferma Apoldu de Sus, desfășurarea unui comerț concurent prin această societate raportat la obiectul identic de activitate, închirierea unui spațiu către S.B. SA, societate concurentă în care acționari sunt fiii reclamantului, efectuarea unei plăți nejustificate contabil către C.T.I.E., decontarea unor cheltuieli de protocol de 34.324,03 lei fără a exista documente justificative în acest sens, retragerea sumei de 65.590 lei din evidențele societății, neefectuarea dovezii contrare privind lipsa din gestiune semnalată de inventarul întocmit de noul administrator.
În consecință, constatându-se săvârșirea unor fapte ilicite, în legătură cu ideea de culpă, sancțiunea societară care se impune este cea prevăzută de art. 222 din Legea nr. 31/1990 și anume excluderea, și nu dizolvarea. Neînțelegerile grave dintre asociați își găsesc răspunsul, în ce privește funcționarea societății, în dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) expres prevăzute pentru astfel de situații, care nu pot fi asimilate sau adăugate la cazurile de excludere.
Prin urmare, se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea soluției pronunțată de către Curtea de apel din acest punct de vedere.
Cât privește critica recurentului privind drepturile asociatului exclus, prin raportare la data de referință de 28 februarie 2013, potrivit voinței părților și excluderea fermei de la Zăbrani, se constată că aceasta este nefondată.
Deși recurentul invocă nemotivarea în sensul neprezentării de către instanța de apel a argumentelor pentru care cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost respinsă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată a fost analizat acest capăt al cererii.
Astfel, instanța de apel s-a raportat în mod corect cu ocazia stabilirii despăgubirilor la data de 28 februarie 2013, potrivit înțelegerii părților exprimată prin înscrisul încheiat la data de 13 martie 2013, astfel cum prevăd dispozițiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Data propusă de către recurent, respectiv data pierderii calității de administrator, în raport de care trebuia stabilită cota parte din activul net nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor legale evocate, care reglementează stabilirea drepturilor asociatului exclus.
În ceea ce privește neincluderea în calculul activului net a fermei de la Zăbrani, se constată că pentru a dispune astfel instanța a analizat proba cu expertiză administrată în cauză și suplimentul la expertiză, aspect care excede controlului judiciar în această etapă procesuală, prin care instanța poate efectua numai un control de legalitate al deciziei atacate.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.