Contract de vânzare-cumpărare de acţiuni. Calificarea unei clauze contractuale ca fiind o stipulaţie pentru altul. Acţiune în pretenţii formulată de vânzătorul stipulant împotriva cumpărătorului promitent. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
- contract de vânzare-cumpărare de acţiuni
- clauză penală
- stipulaţia pentru altul
C. civ. din 1864, art. 969
O.G. nr. 25/2002, art. 8
Clauza dintr-un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni prin care cumpărătorul s-a obligat faţă de vânzător ca, în situaţia în care societatea privatizată nu va reuşi să îşi achite obligaţiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorul bugetar, reprezintă, în realitate, o stipulaţie pentru altul, caz în care drepturile se nasc direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, care are o acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.
Deşi stipulantul poate acţiona pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, acest lucru este, însă, posibil numai pentru executarea obligaţiei faţă de terţa persoană, nu faţă de el însuşi, şi, prin urmare, vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, în calitate de stipulant, nu este în măsură să solicite obligarea cumpărătorului, în calitate de promitent, la plata către el însuşi a sumei ce reprezintă datoriile societăţii privatizate către creditorul bugetar, fiind corectă soluţia instanţei de respingere a acestui capăt de cerere.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 153 din 22 ianuarie 2015
Prin sentinţa comercială nr. 14581 din 6.12.2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtei B.P. Limited şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 223.475 USD, în echivalent în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, reprezentând penalităţi calculate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 18/2003 (în continuare contractul sau contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni), pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 12.7 din contract, a sumei de 654.389,85 lei, cu titlu de penalităţi datorate conform art. 20.1 din contract, pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 18.1, a sumei de 654.389,85 lei, reprezentând penalităţi calculate conform art. 20.1 din contract pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 18.6 şi a sumei de 270.450 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, reprezentând contravaloare debit, conform obligaţiei asumate prin clauza nr. 18.6 din contract.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 18/2003, reclamanta a vândut către SC T. SA un număr de acţiuni, reprezentând 51,0076% din capitalul social al SC C. SA. Ulterior, prin actul adiţional nr. 3/01.10.2004, B.P. Limited a preluat drepturile şi obligaţiile debitorului iniţial, asumându-şi garanţiile contractuale.
A mai reţinut instanţa de fond că, întrucât pârâta, în calitate de cumpărător, nu a respectat obligaţia contractuală de a transmite către reclamantă, în calitate de vânzător, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadenţe, un certificat emis de cenzorii societăţii sau de o societate specializată de audit, având conţinutul prevăzut de lege, însoţit în mod obligatoriu de confirmarea eliberată de Inspectoratul de Protecţie a Mediului Bacău, care să ateste realizarea obligaţiilor asumate conform art. 12.3 şi art. 12.5 din contract, aceasta datorează, în temeiul art. 12.8 din acelaşi contract, o penalitate de 35% din valoarea investiţiei de mediu aferentă anului în care s-au încălcat obligaţiile; astfel, cum în speţă pârâta nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei de transmitere a documentelor privind confirmarea măsurilor cuprinse în programul de conformare aferente anului 3 investiţional, tribunalul a obligat-o la plata unei penalităţi în cuantum de 223.475 USD, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii.
Totodată, constatând că pârâta nu a dovedit că a comunicat reclamantei documentele privind modul de respectare a obligaţiei prevăzute la art. 18.1, privind garantarea de către cumpărător a faptului că aplicarea tehnologiilor existente în societate se va face cu respectarea dreptului de proprietate industrială conform legislaţiei române, prima instanţă a apreciat că pârâta datorează, conform clauzei penale prevăzute la art. 20.1 din contract, şi penalităţi în sumă de 654.389,85 lei.
A reţinut tribunalul şi că, în baza aceleiaşi clauze penale, pârâta mai datorează penalităţi în sumă de 654.389,85 lei pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 18.6 din contract, potrivit căruia, dacă societatea nu va reuşi să îşi achite datoriile către creditorii bugetari, acestea vor fi plătite de cumpărător din surse proprii; în consecinţă, tribunalul a obligat pârâta atât la plata penalităţilor, în cuantumul menţionat mai sus, cât şi la plata sumei de 270.450 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, reprezentând cuantumul datoriei societăţii privatizate către creditorii bugetari.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B.P. Limited, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia comercială nr. 256 din 02.06.2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că procedura de citare a pârâtei şi de comunicare a actelor de procedură reglementată atât de Regulamentul nr. 1348/2000, transpus prin art. 331 din Legea nr. 189/2003, cât şi de norma generală cuprinsă în art. 87 pct. 8 teza 1 C. proc. civ., a fost viciată; astfel, constatând că pârâta nu a fost prezentă la termenul la care procedura de citare s-a îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale evocate, instanţa de apel a apreciat că aceasta a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.
Împotriva acestei decizii, A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului declarat de B.P. Limited.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, prin decizia nr. 1667/28.05.2009, a admis recursul şi a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei comerciale nr. 14581/06.12.2007, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.
Ulterior, prin încheierea de la 02.06.2009, instanţa de recurs a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 1667/28.05.2009, în sensul că în loc de „respinge apelul declarat de pârâtă” s-a trecut „trimite apelul spre rejudecare aceleiaşi instanţe.”
Prin decizia nr. 2879/12.11.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, a anulat ca netimbrată contestaţia în anulare promovată de B.P. Limited împotriva deciziei nr. 1667/28.05.2009, iar prin decizia nr. 3016/19.11.2009 a anulat ca netimbrată cererea de revizuire formulată de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.
Ca urmare a pronunţării deciziei nr. 1667/28.05.2009 şi încheierii de la 02.06.2009, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. xx14/2012.
Prin decizia civilă nr. 18/21.01.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de B.P. Limited împotriva sentinţei comerciale nr. 14581/06.12.2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că sunt întemeiate criticile apelantei-pârâte referitoare la împrejurarea că, deşi reclamanta a susţinut că obligaţia de a transmite confirmările de la autorităţile de mediu cu privire la realizarea investiţiilor de mediu a fost îndeplinită parţial, penalităţile au fost calculate ca şi când obligaţia nu s-ar fi îndeplinit deloc, dar şi criticile potrivit cărora această obligaţie este una de diligenţă, iar nu de rezultat.
În continuare, instanţa de apel a prezentat particularităţile obligaţiei de diligenţă, subliniind că, dacă în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie prin ea însăşi o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în cazul obligaţiei de diligenţă, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina procesuală de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus stăruinţă pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.
Cum reclamanta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte atitudinea cumpărătorului acţiunilor din care să se deducă lipsa de diligenţă în activitatea de „determinare a acesteia” de a realiza investiţiile de mediu raportat la obiectul de activitate şi, implicit, săvârşirea faptei ilicite de către pârâtă şi prejudiciul cauzat prin lipsa sa de diligenţă, curtea de apel a apreciat că tribunalul a admis acţiunea în mod nelegal şi netemeinic.
Astfel, curtea de apel a apreciat că, în speţă, fapta ilicită a pârâtei putea consta doar într-o atitudine pasivă, în calitate de acţionar majoritar, în raport cu societatea comercială la care se raportează investiţiile de mediu; astfel, reclamanta trebuia să facă dovada certă a faptelor imputabile pârâtei, respectiv să producă dovezi din care să rezulte că prin faptele sale a împiedicat realizarea investiţiilor, eventual prin hotărâri ale adunării generale a acţionarilor, în care atitudinea sa să fie contrară unei atare realizări, nefiind suficientă afirmarea nerealizării investiţiilor de mediu în raport cu obiectul de activitate al societăţii comerciale la care pârâta este acţionar. Or, reclamanta a depus la dosar numai contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, actele adiţionale la acesta şi corespondenţa dintre părţi.
A mai reţinut instanţa de apel că, pornind de la definiţia cuprinsă în art. 1066 C. civ., clauza penală reprezintă doar un mod de evaluare a despăgubirilor, aplicabilitatea acesteia operând doar după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului şi după dovedirea tuturor condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiei principale, neavând o existenţă de sine stătătoare.
Astfel, notând că din adresele nr. 6912/11.08.2004 şi nr. VP4/27.02.2006 rezultă că pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de investiţii de mediu, aceste înscrisuri reprezentând confirmarea îndeplinirii acestora, prin virarea sumei de 3.444.000 USD în contul societăţii comerciale al cărei acţionar majoritar este, curtea de apel a subliniat că, pentru admiterea cererii sale, reclamanta ar fi trebuit să producă dovezi care să releve atitudinea expresă a pârâtei, în calitatea sa de acţionar majoritar al societăţii, în sensul încălcării clauzelor contractuale. Or, reclamanta nu a depus în dovedirea cererii sale nici măcar statutul societăţii comerciale şi cu atât mai puţin hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor din care ar fi putut rezulta atitudinea culpabilă a pârâtei în raport cu clauzele a căror neexecutare se pretinde.
Totodată, curtea de apel a subliniat că aplicarea automată a clauzei penale cuprinse în contract, în sensul calculării mecanice a unei sume de bani, pornind de la procentul de 35% din valoarea investiţiei de mediu şi, ca o consecinţă, obligarea pârâtei la plata acestei sume, este o modalitate contrară regulilor răspunderii civile contractuale, precum şi caracterului accesoriu al clauzei penale, raportat întotdeauna la obligaţia principală şi la contract în integralitatea lui.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că, pentru aplicarea clauzei penale cuprinse în art. 12.8 din contract, reclamanta trebuia să dovedească şi legătura de cauzalitate între inacţiunea pârâtei şi lipsa rezultatului în activitatea societăţii, în ce priveşte realizarea investiţiilor de mediu.
Totodată, curtea de apel a reţinut că nu rezultă din susţinerile reclamantei sau din apărările acesteia, formulate în ciclurile procesuale parcurse, o explicaţie cu privire la conţinutul adreselor nr. 6912/11.08.2004 şi nr. VP4/27.02.2006, prin care ea însăşi a confirmat realizarea tuturor investiţiilor de mediu şi, mai mult, îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale de către autoarea pârâtei (SC T. SA), înainte de realizarea novaţiei prin schimbare de debitor.
În final, instanţa de apel a apreciat că, faţă de considerentele reţinute, privind îndeplinirea obligaţilor contractuale, nici celelalte capete de cerere formulate de reclamantă nu puteau fi admise, de vreme ce nu s-a făcut dovada că pârâta a încălcat prevederile contractuale, în dosar fiind depuse înscrisuri din care rezultă contrariul.
Împotriva acestei decizii, A.A.A.S. (în calitate de succesor legal al A.V.A.S.) a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ, în raport de care a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi motivele de recurs prevăzute de pct. 6, 7 şi 9 ale aceluiaşi articol, în temeiul cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei comerciale nr. 14581/06.12.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.”
Astfel, a arătat că, deşi SCA B.A. nu mai reprezenta pârâta, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că aceasta are sediul ales la sus-menţionata societate de avocaţi şi că părţile au fost legal citate.
Totodată, recurenta a susţinut că, în speţă, nu erau aplicabile dispoziţiile art. 87 pct. 8 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora „în toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta”, astfel că instanţa de apel era obligată să dispună citarea pârâtei conform art. 87 pct. 8 C. proc. civ, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 189/2003.
Astfel, în virtutea rolului său activ, instanţa de apel trebuia să îi pună în vedere să traducă în limba engleză şi să legalizeze citaţia, iar în cazul în care nu se îndeplinea citarea, trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 87 pct. 8 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face prin publicitate.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de apel s-a pronunţat asupra îndeplinirii obligaţiilor investiţionale de mediu, deşi cererea de chemare în judecată se referea la neîndeplinirea altor obligaţii.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa făcând o analiză detaliată a caracterului obligaţiei de diligenţă, deşi niciuna dintre clauzele în discuţie nu cuprinde o astfel de obligaţie, în mod eronat reţinându-se că acestea conţin sintagma „va determina societatea.”
În continuare, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor O.G. nr. 25/2002 şi a art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul reprezintă legea părţilor şi trebuie executat întocmai cu voinţa acestora la momentul realizării acordului de voinţă.
Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de instanţa de apel cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 12.7 din acelaşi contract.
Recurenta a citat prevederile art. 12.7 şi 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni şi a subliniat că obligaţia prevăzută la art. 12.7 este distinctă de obligaţia de a efectua investiţia de mediu prevăzută la art. 12.5, pentru nerespectarea oricăreia dintre aceste obligaţii fiind prevăzută o penalitate separată şi că, mai mult decât atât, obligaţia cumpărătorului de a transmite documente justificative este prevăzută şi de art. 12 din O.G. nr. 25/2002.
Astfel, a arătat că în mod eronat instanţa de apel a primit susţinerile pârâtei conform cărora nu mai era necesară respectarea obligaţiilor prevăzute la art. 12.5 şi 12.7 din contract, întrucât cumpărătorul virase în contul societăţii privatizate suma reprezentând valoarea investiţiilor de mediu asumate. Or, chiar şi în condiţiile în care cumpărătorul ar fi realizat integral investiţia de mediu, respectând obiectivele de mediu cuprinse în programul pentru conformare, acesta avea obligaţia de a transmite vânzătorului certificatul cenzorilor însoţit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadenţe, aşa cum s-a obligat prin art. 12.7 din contract, netransmiterea acestor documente sau transmiterea lor cu întârziere conducând la aplicarea clauzei penale inserate la art. 12.8.
A mai arătat recurenta că art. 12.8 din contract stabileşte obligaţia cumpărătorului de a plăti penalităţile, în termen de 30 de zile de la data notificării, fără a face vreo referire la data la care sunt exigibile aceste plăţi şi că eronat a reţinut instanţa de apel că pârâta a avut doar o obligaţie de diligenţă, iar nu una de rezultat şi că nu s-ar fi făcut proba neîndeplinirii obligaţiei.
Totodată, a arătat că în mod neîntemeiat a reţinut curtea de apel că nu a făcut dovada atitudinii exprese a pârâtei în sensul încălcării clauzelor contractuale şi nu a depus statutul societăţii privatizate şi hotărârile adunării generale a acţionarilor, în condiţiile în care nu a ordonat administrarea unor astfel de probe.
O a doua critică, circumscrisă aceluiași motiv de recurs, privește pretenţia de obligare a pârâtei la plata penalităţilor datorate conform clauzei 20.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 18.1 din acelaşi contract, susţinând recurenta că în mod neîntemeiat a apreciat instanţa de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.
În susţinere a arătat că, potrivit art. 18.1 din contract, „cumpărătorul garantează vânzătorului că aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu legislaţia română în vigoare”, iar conform art. 20.1, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a acestei obligaţii, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate de 30% din preţul de cumpărare, în termen de 30 de zile de la data notificării de către acesta din urmă a neîndeplinirii obligaţiei. Or, deşi conform art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, era obligată să trimită vânzătorului documente justificative pentru respectarea acestei obligaţii, pârâta nu a procedat în acest sens, datorând astfel penalităţi, conform art. 20.1 evocat mai sus.
A treia critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. priveşte faptul că, deşi intimata nu a respectat obligaţia prevăzută la art. 18.7 din contract, respectiv nu a achitat din surse proprii datoriile SC C. SA către creditorii bugetari, impunându-se, astfel, atât obligarea acesteia la plată prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, cât şi plata unei penalităţi calculate conform art. 20.1 din contract, instanţa de apel a apreciat că nici acest capăt de cerere nu putea fi admis.
În continuare, recurenta a definit clauza penală, subliniind că, în speţă, penalitatea agreată de părţi are caracter moratoriu, iar nu compensatoriu şi că cererea sa se întemeiază pe prevederile art. 969 şi art. 1073 C. civ.
Totodată, a prezentat caracteristicile contractului de privatizare, subliniind importanţa tuturor obligaţiilor contractuale asumate de părţi, prin prisma asigurării continuării activităţii şi dezvoltării societăţii privatizate.
În acest context, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul statuat de art. 969 C. civ., înlăturând în mod nejustificat clauza penală şi culpa evidentă a cumpărătorului care a înţeles să se sustragă obligaţiilor ce îi incumbau.
Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dacă a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură.
În speţă, recurenta a arătat că instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei cu neobservarea formelor legale privind citarea şi a pronunţat hotărârea atacată în lipsa unei părţi care nu a fost legal citată, subliniind că greşit apelanta-pârâtă a fost citată la sediul SCA B.A., deşi respectiva societate de avocaţi nu o mai reprezenta; astfel, dat fiind faptul că B.P. Limited are sediul în străinătate, curtea de apel era obligată să dispună citarea acesteia conform art. 87 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 189/2003.
Raportat la aceste critici care atrag nulitatea relativă, trebuie specificat, însă, că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Vătămarea nu trebuie, însă, confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menţionat, de asemenea, că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenţei acesteia este lăsată la aprecierea instanţei.
Or, în cauză, singura căreia i s-ar fi putut produce un prejudiciu prin citarea necorespunzătoare este intimata-pârâtă, ea fiind şi singura în măsură să invoce o eventuală vătămare.
Separat de faptul că intimata-pârâtă era singura în măsură să invoce propria vătămare, trebuie subliniat că, întrucât curtea de apel a admis calea de atac promovată de B.P. Limited, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, nu se poate reţine că acesteia i s-a produs o vătămare.
De aceea, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut.
Din prezentarea ipotezelor la care se referă art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezultă că acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanţa de apel s-a pronunţat asupra îndeplinirii obligaţiilor investiţionale de mediu, deşi cererea de chemare în judecată se referea la neîndeplinirea altor obligaţii; a apreciat, astfel, că o atare situaţie se circumscrie ipotezei de extra petita.
Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte subliniază însă că, în limitele invocate de recurentă, numai acordarea a ceea ce nu s-a cerut prin dispozitivul hotărârii atrage incidenţa acestui motiv de nelegalitate.
Or, în speţă, prin decizia recurată, curtea de apel a admis apelul formulat de B.P. Limited împotriva sentinţei civile nr. 14581/06.12.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
O asemenea dezlegare dată prin dispozitiv cererii de chemare în judecată nu poate fi, prin ea însăşi, considerată a fi o pronunţare extra petita, iar aspectele reţinute în considerentele deciziei, vizând, cu titlu de exemplu, îndeplinirea obligaţiilor de mediu, deşi cererea de chemare în judecată nu viza acest aspect, nu sunt apte să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci pe cele ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.
Astfel, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va porni de la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, conform cărora hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, astfel că şi situaţiile în care hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii este asimilată de legiuitor nemotivării hotărârii.
Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie şi ataşată de circumstanţele cauzei, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.
Însă, Înalta Curte a constatat că decizia curţii de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe.
Astfel, în ceea ce privește pretenţia vizând obligarea pârâtei la plata penalităţilor datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 12.7 din acelaşi contract, reținând în mod eronat că pârâta, în calitate de cumpărător, s-a obligat „să determine societatea” să realizeze efectiv investițiile de mediu, curtea de apel a apreciat că, în speță, aceasta și-a asumat o obligație de diligență.
În continuare, a făcut o amplă prezentare a particularităților obligaţiei de diligenţă, concluzionând că reclamanta nu a făcut dovada lipsei de diligență a pârâtei în realizarea de către societate a investiţiilor de mediu, astfel că aceasta din urmă nu putea fi obligată la plata penalităților solicitate.
Or, faţă de conţinutul neechivoc al art. 12.7 din contract, Înalta Curte constată că voinţa părţilor a fost în sensul stabilirii în sarcina intimatei-pârâte a obligaţiei de a transmite către recurenta-reclamantă anumite documente din care să rezulte realizarea obligaţiilor privind protecţia mediului, iar nu să determine societatea să realizeze investițiile de mediu, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Prin urmare, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondate criticile recurentei-reclamante vizând faptul că decizia atacată cuprinde, sub acest aspect, motive străine de natura pricinii.
De asemenea, nu au fost analizate susținerile intimatei-reclamante cu privire la celelalte capete de cerere, instanța de apel limitându-se la a afirma că nu s-a făcut dovada că pârâta a încălcat clauzele contractuale, cu toate că la dosar fuseseră depuse înscrisuri în sens contrar.
În fine, instanţa de apel nu a expus raţionamentul în urma căruia a apreciat că în măsura în care documentele depuse la dosar relevă respectarea clauzelor contractuale până la data realizării novației prin schimbare de debitor, această împrejurare ar fi suficientă, prin ea însăși, să demonstreze și respectarea în continuare a respectivelor clauze.
Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată atunci când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a afirmat, în esenţă, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor O.G. nr. 25/2002 şi a art. 969 C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului.
Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de către instanţa de apel pretenţiei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor datorate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 12.7 din acelaşi contract.
Pentru analiza acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte apreciază utilă o examinare succintă a clauzelor pe care părţile le-au agreat în contractul lor, fără ca prin aceasta să devolueze însă fondul.
Astfel, ia act că potrivit art. 12.7 din contract, pentru urmărirea şi verificarea realizării obligaţiilor de mediu şi a programului de conformare din avizul de mediu pentru privatizare, cumpărătorul s-a obligat să transmită anual vânzătorului, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadenţe a investiţiei de mediu, un certificat emis în acest scop de cenzorii societăţii sau de o firmă specializată de audit, însoţit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu, care să ateste realizarea obligaţiilor privind protecţia mediului, iar potrivit art. 12.8 din acelaşi contract, în cazul nerespectării acestei obligaţii, cumpărătorul s-a obligat să plătească vânzătorului, în termen de 30 de zile de la notificarea de către acesta din urmă a constatării neîndeplinirii, o penalitate de 35% din valoarea investiţiei de mediu aferente anului în care obligaţia a fost încălcată.
Potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în neîndeplinirea obligaţiei de a transmite documentele prevăzute la art. 12.7 din contract, aferente anului 3 investiţional.
În ce priveşte natura obligaţiei asumate de intimata-pârâtă prin art. 12.7 din contract, Înalta Curte apreciază, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că aceasta şi-a asumat o obligaţie de rezultat, iar nu una de diligenţă.
Astfel, prin clauza contractuală în discuţie, pârâta s-a obligat să transmită reclamantei anumite documente din care să rezulte realizarea obligaţiilor privind protecţia mediului, iar nu să determine societatea să realizeze investiţiile de mediu, aşa cum greşit a reţinut curtea de apel.
Prin urmare, fiind vorba despre o obligaţie de rezultat, o dată ce reclamanta a făcut dovada faptului generator al dreptului său, pârâta trebuia să probeze netemeinicia pretenţiei acesteia, prin dovedirea respectării obligaţiei de a transmite documentele prevăzute la art. 12.7 din contract.
Părţile nu contestă însă că pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.
În acest context, trebuie precizat şi că prin adresele nr. 6912/11.08.2004 şi nr. VP 4/27.02.2006, A.V.A.S. a confirmat respectarea obligaţiilor contractuale asumate de cumpărător, până la realizarea novaţiei prin schimbare de debitor, cu menţiunea că B.P. Limited a preluat obligaţiile asumate de SC T. SA prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni şi, de asemenea, a confirmat virarea în contul societăţii privatizate a sumelor aferente angajamentului investiţional pentru mediu, însă a precizat că eliberarea garanţiilor constituite pentru respectarea acestei obligaţii se va face numai după prezentarea documentelor prevăzute la art. 12.7 din contract.
Prin urmare, nelegal a apreciat curtea de apel că din aceste adrese emise de reclamantă rezultă îndeplinirea obligaţiei asumate de pârâtă prin art. 12.7 din contract.
Aceasta, întrucât împrejurarea că au fost virate în contul societăţii privatizate sumele aferente investiţiei de mediu nu este de natură, prin ea însăşi, să conducă la concluzia realizării obligaţiilor privind protecţia mediului, fiind necesar să se facă şi dovada realizării obiectivelor de mediu stabilite prin programul de conformare din avizul de mediu pentru privatizare, anexă la contract.
Or, tocmai în acest scop s-a prevăzut la art. 12.7 din contract obligaţia cumpărătorului de a transmite anual vânzătorului, în termen de 30 de zile de la data împlinirii fiecărei scadenţe a investiţiei de mediu, un certificat emis în acest scop de cenzorii societăţii sau de o firmă specializată de audit, însoţit de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu care să ateste realizarea obligaţiilor privind protecţia mediului.
Cum potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite documentele menţionate mai sus, aferente anului 3 investiţional (fiind pusă în întârziere prin notificarea emisă la 29.03.2007), iar aceasta din urmă nu a reuşit să facă dovada îndeplinirii acestei obligaţii, Înalta Curte constată că, potrivit clauzei penale inserate la art. 12.8 din contract, intimata-pârâtă datorează o penalitate în sumă de 223.475 USD, respectiv 35% din suma de 638.500 USD, reprezentând investiţia de mediu aferentă anului 3 investiţional, conform anexei nr. 4 la contract.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenţii este nelegală.
În ceea ce priveşte critica vizând soluția dată pretenţiei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor datorate conform clauzei 20.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 18.1 din acelaşi contract, instanţa supremă constată că aceasta este nefondată.
Astfel, conform art. 18.1 din contract, „cumpărătorul garantează vânzătorului că aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate industrială în conformitate cu legislaţia română în vigoare”, iar, conform art. 20.1, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a acestei obligaţii, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate de 30% din preţul de cumpărare a acţiunilor, în termen de 30 de zile de la data notificării de către acesta din urmă a neîndeplinirii obligaţiei.
În susţinerea acestei pretenţii, recurenta-reclamantă a arătat că potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, cumpărătorul este obligat să transmită vânzătorului documente justificative pentru respectarea obligaţiilor contractuale, însă pârâta-intimată nu a procedat în acest sens, datorând astfel penalităţi conform art. 20.1 evocat mai sus.
Trebuie, însă, subliniat că, deşi este adevărat că O.G. nr. 25/2002 prevede la art. 8 obligaţia cumpărătorului de a transmite vânzătorului documente justificative pentru respectarea obligaţiilor contractuale, afirmaţia recurentei-reclamante conform căreia nerespectarea acestei obligaţii atrage incidenţa prevederilor art. 20.1 din contract este lipsită de suport.
Aceasta, întrucât clauza penală prevăzută la art. 20.1 din contract priveşte, printre altele, nerespectarea unei obligaţii contractuale (cea prevăzută la art. 18.1 din contract), iar nu a uneia legale (de a transmite documente justificative).
De aceea, în măsura în care recurenta-reclamantă se considera prejudiciată prin nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor angajării răspunderii civile, inclusiv existenţa şi întinderea prejudiciului suferit, iar nu să invoce clauza penală inserată la art. 20.1 din contract.
În altă ordine de idei, se impune precizarea că, şi în condiţiile în care părţile au stipulat în contract o clauză penală, aceasta devine operantă numai în măsura în care se constată existenţa unei fapte ilicite care să conducă la antrenarea răspunderii civile.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, prin art. 18.6, cumpărătorul a garantat vânzătorului că societatea va aplica tehnologiile de care dispune cu respectarea drepturilor de proprietate industrială, în conformitate cu legislaţia română în vigoare.
Prin urmare, nerespectarea acestei obligaţii presupune, implicit, încălcarea de către societatea privatizată a legislaţiei în materia drepturilor de proprietate industrială.
Cum, în speţă, recurenta-reclamantă nu a invocat o astfel de încălcare, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite a cumpărătorului, aptă să conducă la activarea clauzei penale prevăzute la art. 20.1 din contract.
În consecinţă, şi din acest punct de vedere, critica recurentei-reclamante apare ca nefondată, constatându-se că soluţia dată de instanţa de apel acestei pretenţii este una legală.
Tot nefondată s-a constatat a fi şi critica vizând dezlegarea dată de instanţa de apel pretenţiei privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 270.450 euro, reprezentând contravaloarea datoriilor societăţii privatizate către creditorii bugetari.
Astfel, conform art. 18.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, „dacă societatea nu va reuşi, din activitatea proprie, să îşi achite datoriile către creditorii bugetari, care nu vor fi scutite prin Ordin Comun, Cumpărătorul se obligă să plătească din surse proprii, suma de 270.450 euro. Certificarea realizării acestei obligaţii se va face la solicitarea Vânzătorului, printr-o declaraţie pe propria răspundere a Cumpărătorului, autentificată, însoţită de documente justificative.”
Analiza acestei clauze contractuale impune concluzia că ea reprezintă, în realitate, o stipulaţie pentru altul.
Astfel, cumpărătorul, în calitate de promitent, s-a obligat faţă de vânzător, în calitate de stipulant, ca în situaţia în care societatea privatizată nu va reuşi să îşi achite obligaţiile bugetare, să plătească din surse proprii aceste debite către creditorii bugetari, în calitate de terţi beneficiari.
Prin urmare, se impune ca această parte a raportului juridic, specifică unui contract în folosul unei terţe persoane, să fie analizată prin prisma raporturilor juridice care se formează în cadrul unei atare convenţii.
Or, faţă de specificul contractului în folosul unei terţe persoane, drepturile se nasc direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, care are o acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.
Este adevărat că şi stipulantul poate acţiona pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, însă numai pentru executarea obligaţiei faţă de terţa persoană, nu faţă de el însuşi.
De aceea, Înalta Curte a constatat că recurenta-reclamantă nu este în măsură să solicite obligarea intimatei-pârâte la plata către ea însăşi a sumei de 270.450 euro, reprezentând datoriile societăţii privatizate către creditorii bugetari; aşa fiind, corect a decis curtea de apel că acest capăt de cerere nu putea fi admis.
Cu toate acestea, în caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde promitentului daune-interese.
Or, în speţă, nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 18.6 atrage incidenţa clauzei penale inserate la art. 20.1 din contract.
Astfel, conform art. 20.1 din contract, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligaţiei prevăzute la art. 18.6, cumpărătorul datorează vânzătorului o penalitate de 30% din preţul de cumpărare a acţiunilor prevăzut la art. 4 din contract.
Cum intimata-pârâtă nu a făcut dovada achitării datoriilor societăţii privatizate către creditorii bugetari, iar recurenta-reclamantă a făcut dovada punerii acesteia în întârziere, prin notificarea emisă la 29.03.2007, conform clauzei penale inserate la art. 20.1 din contract, se impune obligarea ei la plata unei penalităţi în sumă de 654.389,85 lei, reprezentând 30% din preţul de cumpărare a acţiunilor arătat mai sus.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de curtea de apel acestei pretenţii este nelegală.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ, raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A.A.A.S. şi a modificat în parte decizia curţii de apel, în sensul că, reţinând caracterul fondat al capetelor de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata penalităţii calculate conform art. 12.8 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 12.7 din contract şi a penalităţii calculate conform art. 20.1 din contract, ca urmare a nerespectării clauzei 18.6 şi caracterul nefondat al celorlalte două capete de cerere, dând eficienţă art. 296 C. proc. civ., a schimbat doar în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins ca nefondate capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 654.389,85 lei, reprezentând penalităţi de întârziere pentru nerespectarea clauzei 18.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, calculate conform clauzei 20.1 şi de 270.450 euro, potrivit clauzei 18.6 din contract, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.