Convenție de rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare încheiată în temeiul prevederilor art. 1550 din noul Cod civil. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Index alfabetic : acţiune în constatare
- nulitate absolută
- convenție de rezoluțiune
- contract de vânzare-cumpărare
- act de administrare
NCC, art. 345, art. 1270 alin. (2), art. 1321, art. 1548, art. 1550, art. 1552
Din economia dispozițiilor art. 345 C. civ. reiese că fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune, iar în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Astfel, convenția de rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare încheiată de către unul dintre soţi cu vânzătorul, în conformitate cu art. 1550 C. civ., prin care părțile au constatat neexecutarea obligației de plată a prețului și au convenit desființarea contractului, nu reprezintă un act de dispoziție care să atragă incidența dispozițiilor art. 346 C. civ. - potrivit căruia actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi - întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege și anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare, ci este un act de soluționare pe cale amiabilă a imposibilității de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesită acordul soţului, raportat la dispozițiile art. 345 alin. (2) C. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 525 din 17 februarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 19 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta R.G., a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus, către pârâta SC R.G.I. SRL şi a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 la Biroul Notarial F., pârâta SC R.G.I. SRL a vândut pârâtului R.R., căsătorit cu reclamanta, cota-parte indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului - spaţiu comercial situat în Bucureşti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, identificat cu nr. cadastral 412/0;7 şi înscris în cartea funciară nr. 46518 a municipiului Bucureşti sector 6 pentru preţul de 800.000 lei, preţ care includea T.V.A.
Părţile semnatare ale actului mai sus menţionat au prevăzut, la art. 2.1 din contract, faptul că întregul preţ al vânzării va fi achitat de către cumpărător, integral în RON, în termen de un an, calculat de la data autentificării contractului.
Întrucât niciunul dintre cumpărătorii menţionaţi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 la Biroul Notarial F. nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului în termenul stabilit de comun acord cu vânzătoarea, de un an de la data autentificării actului mai sus menţionat, la data de 6 iunie 2012, prin convenţia autentificată sub nr. 1437 la BNP „M.G., A.A.J. şi A.”, pârâtul R.R. şi pârâta SC R.G.I. SRL au hotărât, „prin consimţământ mutual şi în baza art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 C. civ.” asupra desfiinţării totale şi retroactive a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T.
Ca urmare a încheierii acestei convenţii, părţile contractante au fost repuse în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010, în sensul că pârâta societate a redevenit titulara cotei indivize de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, nr. cadastral 221696-C1-U68 (număr cadastral vechi 412/0;7), iar obligaţia asumată de pârâtul R.R. de plată a preţului cumpărării cotei indivize descrise mai sus, s-a stins în baza acestei convenţii, precizându-se că părţile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 nu mai au nici o pretenţie, de natură pecuniară sau de altă natură, una faţă de cealaltă.
Tot prin convenţia autentificată sub nr. 1437/6 iunie 2012 părţile semnatare ale acesteia au convenit ca societatea pârâtă să preia şi să suporte integral datoriile pârâtului R.R. aferente imobilului - spaţiu comercial pe care prima l-a redobândit în proprietate.
Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenţiei autentificate sub nr. 1437/6 iunie 2012 este neîntemeiată.
Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că părţile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T. au încercat să soluţioneze pe cale amiabilă imposibilitatea de executare a contractului ivită pe parcursul derulării acestuia, imposibilitate constând în neplata preţului convenit de 800.000 lei.
Tribunalul a reţinut, pe de o parte, faptul că reclamanta a recunoscut, prin chiar cererea de chemare în judecată, că a avut cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T., astfel că putea, în perioada cuprinsă între 25 martie 2010 – 6 iunie 2012, să plătească preţul convenit de părţi, întrucât a devenit titulara unor drepturi şi obligaţii decurgând din încheierea acestui contract.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că actul încheiat de pârâţii R.R. şi SC R.G.I. SRL şi intitulat „convenţie” reprezintă o încercare de soluţionare amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului de vânzare-cumpărare determinată de scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului R.R. pe fondul crizei care a afectat economia naţională şi mondială, fiind, astfel, în imposibilitate de a mai susţine financiar plata preţului cumpărării cotei indivize a imobilului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că societatea pârâtă a aşteptat mai mult de un an de la scadenţă pentru ca pârâtul R.R. să-şi poată îndeplini obligaţia de plată a preţului imobilului cumpărat, ţinându-se, totodată, seama de necesitatea valorificării spaţiului comercial de către societatea pârâtă.
Faţă de motivele pentru care părţile au constatat imposibilitatea executării contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că acestea au înţeles să pună capăt raporturilor contractuale prin revenirea la situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, tribunalul a constatat că tocmai neexecutarea obligaţiei cumpărătorilor de plată a preţului la termenul convenit (inclusiv de către reclamantă) a condus la desfiinţarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Actul a cărui anulare se solicită de către reclamantă nu reprezintă un act de înstrăinare în sensul prevederilor Codului civil, ci o încercare de soluţionare amiabilă a unei situaţii ivite pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părţile semnatare ale contractului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară determinată de nerespectarea clauzelor asumate inclusiv de către reclamantă, care nu a depus vreo diligenţă pentru îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale.
Tribunalul a constatat că reclamanta îşi invocă propria culpă în neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine anularea convenţiei prin care s-a dispus revenirea părţilor la situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce este de neconceput faţă de principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenţiei autentificate sub nr. 1437/06.06.2012 de pârâtul A.A.J. este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.
De asemenea, tribunalul a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâtului A.A.J. încălcarea vreunei obligaţii legale faţă de calificarea dată de instanță convenției încheiate de pârâții SC R.G.I. SRL şi R.R., nefiind vorba de încheierea unui act de înstrăinare a unui imobil în lipsa consimțământului expres al celuilalt soț coproprietar.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, care a căzut în pretenţii, la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat redus către pârâta SC R.G.I. SRL.
Pentru reducerea onorariului solicitat de pârâta SC R.G.I. SRL, tribunalul a avut în vedere volumul de muncă depus de apărătorul acestei părţi şi de complexitatea cauzei, precum şi de apărările formulate de avocat prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Întrucât reclamanta a beneficiat de amânarea plăţii taxei judiciare de timbru până la soluţionarea, pe fond, a cauzei, tribunalul a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 lei reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta R.G., solicitând anularea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 394/A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul, ca nefondat.
Preliminar, în ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reţinut că, în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Tribunalului Bucureşti – 19 iunie 2012 - prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Critica vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele ce au stat la baza cererii de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că, din verificarea considerentelor sentinţei apelate, s-a constatat că instanţa de fond a răspuns argumentat tuturor susţinerilor din acţiunea introductivă, făcând trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză şi care a condus la formarea convingerii sale, în raport de situaţia de fapt astfel stabilită. Instanţa de fond şi-a expus concluziile, în mod argumentat, precizând care au fost raţiunile pentru care a apreciat că actul a cărui nulitate se invocă nu este un act de înstrăinare şi de ce a fost considerată ca fiind nefondată susţinerea referitoare la caracterul ilicit al cauzei acestei convenţii ca şi cea referitoare la angajarea răspunderii pârâtului notar public, motivarea sentinţei apelate corespunzând exigenţelor înscrise în art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Curtea a apreciat, totodată, că, instanţele nu sunt obligate să răspundă în mod explicit, fiecărui argument în parte. Or, în cauză, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat că susţinerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concretă la probele administrate în cauză şi prin menţionarea argumentelor pentru care anumite probe au fost apreciate ca nerelevante.
Curtea a reținut că, deși instanţa de fond nu a indicat în cuprinsul hotărârii apelate, normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei, o atare omisiune nu este de natură a conduce la nulitatea hotărârii, în condiţiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, devoluând fondul, având posibilitatea de a suplini o atare carenţă, cu atât mai mult cu cât în motivarea sentinței tribunalul a făcut trimitere la instituțiile juridice şi la principiile de drept pe care le-a apreciat ca fiind de natură a susţine concluzia netemeiniciei acţiunii reclamantei.
Susţinerile din apel referitoare la lipsa de obiectivitate a judecătorului fondului nu au fost primite, Curtea reţinând că, deşi reclamanta a invocat motive prin care practic pune la îndoială legitimitatea instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţa, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că acesta în măsura în care a avut o atare suspiciune, având în vedere şi faptul că a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat, avea posibilitatea de a formula fie o cerere motivată de recuzare fie, chiar o cerere de strămutare.
Or, omisiunea părţii de a acţiona în condiţiile legii nu poate fi de natură a conduce instanţa la concluzia că imparţialitatea judecătorului care a pronunţat sentinţa apelată ar putea fi pusă la îndoială, ea nefiind, de altfel, justificată prin trimitere la minime indicii, în acest sens.
Criticile vizând modul de soluţionare a fondului cauzei au fost reţinute ca nefondate, Curtea complinind considerentele instanţei de fond după cum urmează:
Astfel, apelanta a susţinut că în mod eronat s-a apreciat că încheierea convenţiei autentificată sub nr. 1437/6 iunie 2012, reprezintă o încercare de soluţionare amiabilă a imposibilităţii de executare a contractului.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de BNP S.D.T., încheiat între pârâtul R.R. şi pârâta SC R.G.I. SRL, s-a convenit vânzarea-cumpărarea cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului - spațiu comercial situat în Bucureşti, B-dul Iuliu Maniu nr. 14, bl. 13, sector 6, identificat cu nr. cadastral 412/0;7 şi înscris în Cartea Funciară nr. 46518 a Municipiului Bucureşti Sector 6.
A mai reținut curtea că, la data încheierii acestei convenții, reclamanta şi pârâtul R.R. erau căsătoriţi, astfel că regimul juridic al bunului dobândit de către un soţ, în timpul căsătoriei a fost, anterior intrării în vigoare a noului Codul civil, cel prevăzut de art. 30 C. fam.
Curtea a avut în vedere, în acest sens, prevederile înscrise în art. 6 alin. (6) NCC, potrivit cu care: „Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”, precum şi prevederile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care: „Dispoziţiile art. 345 - 350 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată”.
S-a mai reținut că, aşa cum a susţinut şi apelanta, potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 76/2011: „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea efectele şi executarea acestuia”.
Or, în cauză, actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 6 iunie 2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a Codului civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin urmare, în ceea ce priveşte valabila sa încheiere, această convenţie este supusă dispozițiilor înscrise în noul Codul civil.
Pe de altă parte, deşi a fost găsită fondată susţinerea apelantei în sensul că textele de lege invocate în cuprinsul Convenţiei nr. 1437/6 iunie 2012, respectiv art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 NCC nu erau aplicabile în situaţia unui contract care a fost încheiat sub imperiul legii vechi, o atare împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme, pe de o parte, aşa cum arată chiar apelanta, acesta nu a înţeles să se prevaleze de un atare motiv de nulitate al convenţiei, iar pe de altă parte, normele de drept invocate în cuprinsul contractului nu fac altceva decât să reglementeze posibilitatea încetării contractului prin acordul părţilor, posibilitate prevăzută şi de Codul civil de la 1864, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea reţine că s-ar fi încălcat o dispoziţie legală de ordine publică de natură să susţină ineficacitatea convenţiei în litigiu.
Curtea a reținut că, potrivit art. 345 alin. (2) şi (4) NCC, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) C. civ., actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
Aşadar, în reglementarea actuală, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soţilor, legiuitorul a consacrat sistemul gestiunii paralele, în locul prezumției de mandat tacit reciproc. În consecinţă, un soţ, poate încheia singur acte de conservare, de folosinţă sau de administrare asupra bunurilor comune, dacă nu schimbă destinaţia acestora, actele de înstrăinare a bunurilor imobile comune, impunând însă consimţământul expres al ambilor soţi.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că sfera actelor de administrare vizează nu numai actele de administrare prin natura lor, ci şi actele de administrare, prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului în ansamblul său, respectiv acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului. Enunţul are în vedere scopul şi rezultatul actului juridic în raport cu patrimoniul în întregul său, natura juridică a actului în sine fiind mai puţin relevantă. Aşa se explică, în opinia Curții, de ce un act de dispoziție a unui bun sau a unor bunuri, privit din perspectiva patrimoniului din care face parte, poate avea semnificaţia unui act de administrare.
Deşi apelanta a criticat sentința apelată, invocând faptul că în mod eronat nu s-a reţinut faptul că aceasta nu a semnat convenţia autentificată sub nr. 1437/6 iunie 2012, Curtea a apreciat că o atare susţinere, deși corespunde realităţii şi este justificată prin raportare la conţinutul concret al convenţiei anterior menționate, putea prezenta relevanţă numai în măsura în care în raport de starea de fapt a cauzei, s-ar fi constatat că actul menţionat face parte din sfera celor expres şi limitativ prevăzute de art. 346 alin. (1) C. civ.
În ceea ce priveşte calificarea acestui ultim act juridic - convenţia autentificată sub nr. 1437/6 iunie 2012- Curtea a apreciat că stabilirea naturii acestuia trebuie raportată, pe de o parte, la succesiunea în timp a actelor încheiate de pârâtul R.R., iar, pe de altă parte, la consecinţele produse şi scopul urmărit la momentul încheierii lui.
Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că, aşa cum rezultă din chiar convenția ce se solicită a fi anulată, părţile contractante au convenit în sensul desfiinţării totale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/2010 şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.
S-a reţinut, totodată, că părţile contractante au menţionat în cuprinsul acestei convenţii faptul că, pe de o parte, preţul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nu a fost achitat iar, pe de altă parte, au expus motivat considerentele care au justificat încheierea convenției, respectiv scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului R.R., pe fondul crizei economice naţionale şi mondiale şi imposibilitatea de a susţine financiar plata preţului cumpărării bunului imobil.
Aşadar, încheierea acestei convenţii nu reprezintă altceva decât o aplicare a principiului consacrat în vechiul din Codul civil - art. 969 - potrivit cu care convențiile se pot revoca prin înțelegerea părților, principiu consacrat şi în art. 1270 alin. (2) şi art. 1321 NCC.
Astfel, Curtea nu a putut valida teza susţinută de apelantă în sensul că o atare convenţie nu ar fi fost legal încheiată dat fiind faptul că în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut un pact comisoriu expres, astfel că singura situaţie în care contractul ar fi putut înceta era cea a formulării unei acţiuni în justiţie în rezoluţiunea vânzării.
Curtea a avut în vedere în acest sens faptul că în materie civilă operează principiul libertăţii de voinţă, astfel că omisiunea părţilor de a stabili în contract, posibilitatea rezoluţiunii vânzării, în cadrul unui pact comisoriu, în temeiul căruia unul dintre contractanţi să poată denunţa convenţia fără notificare, fără altă formalitate şi fără intervenţia instanţei în cazurile de încălcare gravă a convenţiei, nu putea avea drept consecinţă, îngrădirea dreptului acestora de a stabili, consensual, printr-un act ulterior, încetarea contractului.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat nici contextul social în care s-a încheiat convenţia – afectarea economiei naţionale de criza economică fiind de notorietate, dar nici faptul că, în cauză reclamanta nu a probat că situaţia de fapt descrisă în cadrul convenţiei din 2012, nu ar fi corespuns realităţii.
Astfel, apelanta-reclamanta nu a administrat dovezi din care să rezulte fie plata preţului imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare, fie deţinerea, la acel moment, de către oricare dintre soţi, a unor mijloace financiare suficiente pentru executarea obligaţiei asumate contractual de plată a preţului imobilului cumpărat sau realizarea unor minime demersuri în acest scop.
Instanța a reținut că apărările reclamantei referitoare la împrejurarea că a avut convingerea că preţul va fi plătit din chiria încasată ca efect al închirierii imobilului cumpărat, în temeiul contractelor de închiriere cedate de vânzător, modificate prin actele adiționale anexate la dosar, nu au putut valida susținerea acesteia în sensul că în mod eronat prima instanţă a reţinut că acesta nu se poate prevala de propria culpă.
Astfel, deşi apelanta a susținut că împrejurarea că acesta a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/25 martie 2010 de notarul public S.D.T. şi că ar fi putut achita preţul vânzării reprezintă o motivare care nu are legătură cu obiectul cauzei întrucât instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, Curtea nu a putut primi o atare susţinere.
Curtea s-a raportat la dispozițiile înscrise în art. 32 C. fam., normă în raport de care obligaţia de plată a preţului era comună, ea fiind contractată în legătură cu dobândirea unui bun comun.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanța de fond s-a raportat la conduita ambilor soţi, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, câtă vreme nu se poate nega că soluționarea acţiunii presupunea analiza naturii convenţiei a cărei anulare se solicită, ceea ce impunea verificarea în concret a scopului urmărit - aspecte cu privire la care părţile litigante au adoptat poziţii procesuale divergente.
Or, nu se poate nega că din această perspectivă prezintă relevanţă conduita ambilor soţi, titulari ai dreptului dobândit prin cumpărare, în raport cu obligaţiile contractuale asumate, neputându-se face abstracție de împrejurarea că, neplata preţului vânzării era de natură a genera, în condiţiile în care cumpărătorii intraseră deja în posesia bunului, fie o acţiune în justiţie în rezoluţiunea vânzării, ceea ce implica nu doar suportarea costurilor unui litigiu dar şi posibilitatea obligării cumpărătorului la plata unor daune interese fie, executarea silită a preţului vânzării, care presupunea asumarea riscului celui executat silit de a-i fi vândut imobilul în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă pentru vânzarea la licitaţie publică, aşadar, chiar cu un preţ mai mic decât cel prevăzut în contract, cu consecinţa implicită a diminuării patrimoniului comun.
Tot astfel, deşi nu s-a putut aprecia asupra soluţiei care ar fi putut fi adoptată în eventualul litigiu, la care a făcut referire apelanta, nu se putea face abstracție de împrejurarea că până la data încheierii convenției a cărui nulitate se invocă, cumpărătorii nu achitaseră nici măcar parţial preţul imobilului şi nici de faptul că s-a menţionat că se află în imposibilitate financiară de a suporta o atare plată. În aceste condiţii, a fost reținută ca fiind corectă aserţiunea instanţei de fond în sensul că reclamanta, cunoscând încheierea contractului de vânzare-cumpărare avea obligaţia de a se preocupa, la rândul său de plata preţului vânzării or, în cauză nu au fost administrate dovezi nici în acest sens şi nici în referire la posibilele demersuri, la care acesta a făcut referire în apel, pentru a putea suporta preţul imobilului cumpărat.
Au fost astfel înlăturate şi susţinerile din apel în sensul că dată fiind importanţa imobilului ce a făcut obiectul convenției încheiate de pârâţi şi veniturile obţinute din chirie, intenţia de păstrare a acestui imobil în patrimoniul soţilor era justificată, putându-se recurge inclusiv la vânzarea unor alte imobile deţinute în coproprietate. De altfel în cauză, nu s-au administrat dovezi referitoare la deţinerea unor asemenea bunuri şi nici la valoarea acestora, pentru a se putea aprecia în sensul caracterului fondat al acestei susţineri.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele adiţionale la contractul de închiriere având ca obiect imobilul cumpărat, chiria lunară, stabilită pentru întreg imobilul, era de 14.000 Euro, astfel că, raportat la cota de ½ din imobil, ce a făcut obiectul vânzării, ca şi la termenul de 1 an, stabilit în contractul de vânzare-cumpărare pentru plata preţului, este evident că suma percepută cu acest titlu de 7.000 Euro lunar (84.000 Euro anual), care oricum se impunea a fi diminuată cu contravaloarea taxelor şi impozitelor datorate către stat, nu putea acoperi integral preţul vânzării (stabilit convenţional la suma de 800.000 lei - echivalentul a cca. 180.000 Euro).
În plus, reclamanta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plăţii preţului imobilului iar nu şi celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, mai ales că aşa cum rezultă din actele anexate cererii de ajutor public judiciar formulată de aceeaşi apelantă în faza procedurală a apelului, veniturile acesteia în perioada 2010-2012 s-au situat la cca. 800 lei lunar, iar în perioada 01.2013-2014, au fost de 494 lei net, lunar, iar potrivit cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în faţa primei instanţe, aceasta afirmă că nu a încasat salariu în perioada august 2012- ianuarie 2013.
Tot astfel, s-a avut în vedere că în raporturile dintre părţi, prestaţiile reciproce se află într-o relaţie de echivalenţă, într-un echilibru just, deoarece numai îndeplinirea de către cocontractanţi întocmai, în condiţiile stabilite prin contract, a obligaţiilor asumate, este de natură să le asigure acestora realizarea scopului urmărit la momentul încheierii contractului.
În aceste condiţii, dat fiind scopul şi raţiunile pe care le-au avut în vedere părţile la momentul încheierii convenţiei autentificată sub nr. 1437/6 iunie 2012 - soluţionarea amiabilă a imposibilităţii de executare a obligaţiei de plată a preţului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare, de către cumpărători, în mod judicios s-a reţinut de către prima instanţă că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, actul încheiat de pârâtul R.R. deşi se refera la un bun imobil, izolat, având a fi analizat prin prisma scopului urmărit din perspectiva patrimoniului comun, în întregul sau.
Astfel, în contextul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune, Curtea a apreciat că în acest caz, în mod judicios instanța de fond s-a raportat, în stabilirea naturii acestei convenţii, la sensul larg al noțiunii actului de administrare, apreciind că în acest caz, convenția încheiată de pârâtul R.R. nu este lovită de nulitate relativă, nefiind incidente prevederile art. 347 alin. (1) C. civ.
Împrejurarea că, ulterior semnării convenţiei a cărei anulare a fost cerută în prezenta cauză, imobilul a fost înstrăinat de R.G.I. SRL (societate în cadrul căreia pârâtul R.R. are calitatea de asociat) nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme, starea de fapt a cauzei nu a relevat intenţia părţilor contractante de a frauda interesele reclamantei, neputând fi apreciată ca fiind contrară legii încheierea unei convenţii prin care se tinde la soluţionarea amiabilă a unei situaţii generate de culpa dobânditorilor în executarea obligațiilor asumate prin contract.
În plus, înstrăinarea de către cocontractant a bunului ce a făcut obiect al vânzării, către un terţ, nu poate susţine o atare prezumţie, fiind cert că încă de la momentul încheierii convenţiei de vânzare cu pârâtul R.R., vânzătoarea, care de altminteri este o societate comercială, al cărei scop este obţinerea de profit, a apreciat că bunul respectiv se impune a fi înstrăinat.
Curtea a avut în vedere, totodată, că art. 1239 alin. (2) C. civ. instituie o prezumţie de existenţă a cauzei şi de valabilitate a ei, or, starea de fapt anterior reliefată nu poate conduce în speţă la concluzia că motivul determinant ce le-a făcut pe părţi să contracteze ar fi fost ilicit.
Tot astfel, împrejurarea că ulterior acestei înstrăinări, vânzătoarea imobilului a dobândit calitatea de asociat al dobânditorului imobilului, nu a putut susține teza reclamantei, în lipsa unor probe care să ateste complicitatea la fraudarea intereselor reclamantei între toţi aceşti cocontractanţi.
Având în vedere aspectele anterior reliefate, câtă vreme în susținerea nulităţii actelor adiţionale nr. 1509/11 iunie 2012 şi nr. 1616/18 iunie 2012 autentificate de notar public A.A.J. s-a invocat exclusiv incidenţa principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, Curtea a apreciat că şi aceste susţineri sunt nefondate. Astfel, nefiind incidentă situaţia premisă a desfiinţării actului principal, nu s-a putut reţine incidenţa în cauza a prevederii înscrise în art. 1254 alin. (2) C. civ.
Tot astfel, au fost înlăturate ca nefondate criticile referitoare la greșita nereținere a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale ale notarului public instrumentator, câtă vreme nu s-a probat săvârşirea de către acest pârât a unei fapte ilicite.
Curtea a constatat că, în raport de considerentele care preced, nu s-a putut reţine că în cauză, sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 1357 coroborat cu art. 1258 C. civ., câtă vreme nu s-a probat că acest pârât ar fi încălcat obligaţiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă, respectiv, că pentru actul pe care acesta l-a încheiat era incidentă o cauză de nulitate, aşa cum s-a susținut prin acțiunea introductivă.
Împotriva deciziei nr. 394/A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs recurenta-reclamantă R.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel și a anulării sentinței instanței de fond, iar pe fond admiterea acțiunii.
Recurenta susține că hotărârea cuprinde o motivare străină de cauză și de considerentele avute în vedere de cererea de chemare în judecată și cererea de apel, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că este nelegală aprecierea instanței de apel potrivit căreia încheierea convenției de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare ar reprezenta o încercare de soluționare pe cale amiabilă a imposibilității de executare a contractului.
Recurenta a mai arătat că împrejurarea că aceasta cunoștea existența contractului de vânzare-cumpărare și că astfel ar fi putut achita prețul convenției reprezintă o motivare care nu are legătură cu însăși obiectul cauzei și aceasta întrucât instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare astfel încât să constate dacă existau motivele de fapt și de drept care să conducă la aplicarea unei astfel de sancțiuni, ci obiectul dosarului a fost reprezentat de anularea contractului de rezoluțiune pentru care instanța era obligată să verifice îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru încheierea acestuia din urmă, lucru pe care însă nu l-a făcut, ci s-a mulțumit doar să acorde o motivare superficială, nejuridică și lipsită de fundament legal.
Deși instanța de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu a semnat convenția autentificată, aceasta apreciază în mod nelegal faptul că acest aspect este lipsit de relevanță având în vedere faptul că actul menționat nu face parte din sfera actelor juridice menționate expres și limitativ în art. 346 alin. (1) C. civ. limitându-se să aprecieze în mod nelegal că recurenta oricum nu ar fi plătit prețul vânzării.
În mod străin de obiectul cererii, instanța de judecată a reținut faptul că recurenta a înțeles să își invoce propria culpă în neexecutarea contractului pentru a obține anularea convenției prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Ignorând în realitate cauza dedusă judecății, instanța de apel a analizat consecințele determinate de neplata prețului, reținând că părțile oricum ar fi ajuns într-un litigiu ce ar fi determinat diminuarea patrimoniului. Raportat la obiectul cererii și la cauza juridică, nu poate fi reținut ca argument de drept în respingerea cererii, existența unei pretinse culpe, instanța de fond nefiind investită cu o cerere în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare, în cadrul căreia judecătorul este obligat să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale și a unor eventuale cauze de exonerarea răspunderii și a lipsei culpei.
Printr-o altă critică se susține că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 30 și art. 35 alin. (2) C. fam. și art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) NCC, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Calificarea dată de către instanță convenției de rezoluțiune că aceasta nu este un act de înstrăinare a unui imobil, în lipsa consimțământului expres al celuilalt soț coproprietar, este nelegală. Convenția de rezoluțiune a cărei anulare s-a solicitat nu poate avea caracterul unui act de administrare pe care, în virtutea art. 345 alin. (2) și (4) C. civ. poate încheia fiecare soț singur, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț, în lipsa acestuia actul fiind anulabil, conform art. 347 alin. (1) C. civ. Pentru a se putea distinge între actele de administrare și cele de dispoziție, trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de părți. Astfel, prin încheierea convenției a cărei anulare se cere cota de ½ deținută împreună cu intimatul pârât din bunul imobil în cauză a ieșit din patrimoniul recurentei și a intrat în patrimoniul SC R.G.I. SRL, acțiune ce corespunde indubitabil unui act de dispoziție, pentru care în mod evident era necesară exprimarea consimțământului la înstrăinare al recurentei-reclamante. Întrucât imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, în conformitate cu art. 30 C. fam., acesta reprezintă un bun comun deținut în devălmășie. Art. 35 alin. (2) C. fam., preluat de N.C.C art. 346 alin. (1), tranșând în mod expres limitele mandatului tacit reciproc al soților, prevede că, pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile ce alcătuiesc comunitatea de bunuri este necesară existența consimțământului expres al celuilalt soț, prin urmare actul încheiat fără acest consimțământ este anulabil.
Instanța de apel, în mod greșit a stabilit faptul că actul juridic a cărei anulare se solicită nu se încadrează în sfera actelor juridice la care face trimitere art. 346 alin. (1) C. civ. Acest act reprezintă un act de înstrăinare lato sensu, în accepțiunea art. 35 alin. (2) C. fam care nu putea fi încheiat în mod valabil, fără consimțământul ambilor proprietari.
Deși s-a pronunțat în sensul că actul juridic a cărui anulare este solicitată nu este un act de dispoziție, instanța nu a înțeles să invoce vreun text din Codul civil care să susțină calificarea dată de către acesta și nici nu a înțeles să combată cu temeiuri de drept și argumente pertinente, textele legale invocate de către recurentă, inclusiv în ceea ce privește absența mandatului către intimat ori a consimțământului anticipat al recurentei prin însăși absența unui pact comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare, care ar constitui singurul temei de drept pentru rezoluțiunea contractului fără acordul reclamantei.
Recurenta susține că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii respectiv a dispozițiilor art. 347 alin. (2) C. civ., art. 1237 - 1239 C. civ motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că instanța a refuzat să pătrundă în substanța litigiului și a concluzionat că actul nu este unul fraudulos. Scopul fraudulos s-a relevat imediat întrucât după semnarea convenției de rezoluțiune imobilul a fost înstrăinat de R.G.I. off-shore-ului J. Limited prin voința intimatului care conduce această firmă. Din analiza rezultatului urmărit și realizat de intimat cu ajutorul notarului public rezultă cauza ilicită care a stat la baza încheierii acestei convenții, motiv pe care instanța nu l-a analizat, limitându-se la a analiza însă aspecte străine pricinii.
Deși art. 347 alin. (2) C. civ. oferă protecție juridică terțului dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului, în speță fiind vorba de societatea R.G.I. SRL, aceasta nu poate fi apărată de efectele nulității câtă vreme bunul a fost cumpărat împreună cu soțul reclamantei tocmai de la această societate și cu atât mai mult cu cât unicul asociat al său și reprezentant legal este chiar intimatul, prin urmare nu există niciun dubiu cu privire la cunoașterea de către terțul dobânditor a naturii juridice a bunului dobândit prin convenție. Astfel, părțile implicate în această operațiune juridică se aflau în legături de afiliere urmărind scoaterea imobilului din comunitatea de bunuri și de sub jurisdicția fiscală a statului român prin înstrăinarea subsecventă a acestuia pentru a se face și mai anevoioasă o readucere a bunului în patrimoniul comun.
Printr-o altă critică se susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 970 din vechiul C. civ., art. 1270 alin. (2) și art. 1321 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal instanța de apel a apreciat faptul că încheierea convenției nu reprezintă altceva decât o aplicare a art. 969 C. civ. din 1864, potrivit cu care convențiile se pot revoca prin înțelegerea părților, principiu consacrat și de art.1270 și art. 1321 N.C.C. Recurenta arată că aceste articole nu sunt însă aplicabile determinat de faptul că bunul era deținut în devălmășie cu intimatul, motiv pentru care era necesar și acordul recurentei.
Instanța a ignorat cu desăvârșire susținerea recurentei cu privire la absența din contract a unui pact comisoriu de gradul IV în favoarea vânzătoarei care să autorizeze notarul public să constate intervenită rezoluțiunea convențională a acestuia, fără să mai fie necesar consimțământul reclamantei. Rezoluțiunea unui act juridic reprezintă sancțiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de părțile actului respectiv, vânzătoarea având la dispoziție mai multe mijloace juridice și anume: executarea silită a obligației de plată, excepția de neexecutare, acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Acțiunea în rezoluțiunea convenției de vânzare pentru neplata prețului este judiciară, numai în cazul în care ar fi fost stipulat un pact comisoriu expres de gradul IV, prin care, în caz de neexecutare de obligații să intervină rezoluțiunea convențională a vânzării, părțile ar fi putut rezoluționa convențional vânzarea.
Pentru neplata prețului vânzătoarea putea fie să ceară instanței să constate rezoluțiunea vânzării, fie putea opta pentru executarea silită a prețului. Dată fiind importanța bunului și veniturile considerabile obținute din chirie, intenția de păstrare a acestuia era justificată. Este nelegală reținerea instanței în sensul că recurenta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plății prețului imobilului și nu celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, deși la dosar se află înscrisuri din care rezultă că de plata prețului se ocupa exclusiv intimatul. Instanța în mod nelegal a sancționat recurenta prin soluția pronunțată, aceasta pierzând dreptul de proprietate prin acțiunile frauduloase ale intimaților, când în realitate singura sancțiune aplicată în prezenta cauză trebuia să fie aceea a anulării convenției de rezoluțiune. Instanța, în mod nelegal, a sancționat recurenta pentru faptul că nu a probat deținerea altor bunuri în coproprietate cu intimatul care ar fi putut fi valorificate pentru achitarea prețului contractului, când, în realitate, această probă nu era utilă, pertinentă și concludentă întrucât nu prezenta importanță dacă și câte bunuri deținea în proprietate recurenta și nici dacă se ajungea la executare pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului.
Recurenta susține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și din perspectiva art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 1258 și 1357 C. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal instanța a înlăturat aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis apreciind că nu sunt aplicabile prevederile art. 1254 C. civ, atâta timp cât actele adiționale sunt anulabile, fiind accesorii unui act anulabil.
În prezenta cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1258 C. civ. conform cărora în cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, deși instanța în mod nelegal consideră că nu sunt aplicabile speței, apreciind ca fiind neprobat că s-ar fi încălcat obligațiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale a notarului public și anume existența prejudiciului constând în atingerea dreptului de proprietate prin nelegala autentificare a actului a cărui anulare se cere, existența faptei ilicite săvârșită prin încălcarea obligațiilor legale ce le avea ca agent instrumentator, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția în comiterea faptei ilicite constând în atitudinea notarului public de a încălca cu bună știință prevederile legale și de a autentifica un act nul, a cărei cauză de nulitate este evidentă.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, a constatat că acesta este nefondat potrivit considerentelor ce succed :
Recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o cerere privind constatarea nulității unei convenții de rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare susținând că lipsește consimțământul său în calitate de soție, convenția de rezoluțiune fiind, în opinia acesteia, un act de dispoziție care impunea această condiție.
Prealabil analizei motivelor de recurs, instanța reține că două sunt problemele de drept care se pun în cauză, respectiv, dacă sub imperiul noului cod civil convențiile pot fi rezoluționate pe cale convențională și dacă actul de revocare convențional este un act de dispoziție sau de administrare, cu consecința necesității exprimării consimțământului expres de către celălalt soț coproprietar.
Înalta Curte reține că actul juridic a cărei anulare se solicită a fost încheiat la data de 6.06.2012, deci, după întrarea în vigoare a Noului Cod civil, astfel că acesta este incident în cauză.
Prin Noul Cod Civil legiuitorul a adus modificări importante regimului rezoluțiunii contractelor.
Astfel, prin art. 1550 C. civ. nu se mai instituie obligativitatea solicitării rezoluțiunii pe cale judiciară, rezoluțiunea convențională devenind regula. În acest sens, se constată că, în conformitate cu acest articol, rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită, iar în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Din modul de redactare al acestui text de lege rezultă că legiuitorul a înțeles să reglementeze rezoluțiunea prin norme dispozitive de la care părțile pot deroga, contrar reglementării anterioare când rezoluțiunea judiciară era obligatorie în lipsa existenței în contracte a pactelor comisorii de gradul IV.
Un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementează rezoluțiunea judiciară este acela că în conformitate cu dispozițiile art. 1550 C. civ. raportat la art. 1552 C. civ. rezoluțiunea poate fi declarată unilateral, în condițiile prevăzute de aceste texte, respectiv prin notificare scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Pentru a da relevanță practică noului regim al rezoluțiunii convenționale, prin art. 1548 C. civ. a fost instituită prezumția de culpă a debitorului unei obligaţii contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunțării unilaterale.
Faptul că legiuitorul a prevăzut posibilitatea declarării unilaterale a rezoluțiunii contractului, independent de existența în contract a pactelor comisorii, susține în drept, cu atât mai mult, posibilitatea declarării rezoluțiunii prin acordul părților.
Din textele de lege menționate mai sus rezultă cu prisosință că în noua reglementare se dă eficiență maximă principiului disponibilității în materia rezoluțiunii, părțile putând constata rezoluțiunea prin simplul acord de voință, fără intervenția instanței, chiar și în condițiile în care nu au stipulat un pact comisoriu în acest sens. În atare situație, în conformitate cu dispozițiile art. 1270 alin. (2) raportat la art. 1321 C. civ. contractul va înceta prin acordul părților.
Referitor la susținerea recurentei în conformitate cu care convenția de rezoluțiune ar fi un act de dispoziție care ar impune și consimțământul său în calitate de soție, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispozițiile noului cod civil care intrase în vigoare la momentul încheierii acestei convenții.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. civ fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. Conform art. 345 alin. (4) C. civ., în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Convenția a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziție care să atragă incidența dispozițiilor art. 346 C. civ. întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege și anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare.
Prin încheierea convenției, astfel cum în mod corect au reținut instanțele, părțile au constatat neexecutarea obligației de plată a prețului și au convenit desființarea contractului, devenind pe deplin aplicabile inclusiv dispoziţiile art. 351 NCC referitoare la datoriile comune ale soţilor.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.
Observând considerentele deciziei criticate din perspectiva acestui motiv de recurs se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că instanța a răspuns criticilor formulate de reclamantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat pe calea apelului, hotărârea atacată respectând exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, cu privire la obiectul convenției de rezoluțiune, instanța a reținut că aceasta reprezintă, în fapt, nu un act de dispoziție, cum a susținut recurenta, care să necesite consimțământul acesteia în calitate de soție, ci un act de soluționare pe cale amiabilă a imposibilității de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul recurentei raportat la dispozițiile art. 345 alin. (2) C. civ. Instanța a analizat și calificat obiectul acțiunii prin prisma normelor legale incidente cauzei, iar faptul că nu și-a însușit apărările recurentei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Contrar susținerilor recurentei, instanța a avut în vedere și a răspuns criticilor legate de îndeplinirea condițiilor de formă și de fond ale convenției de rezoluțiune și a constatat că prin încheierea acesteia nu au fost încălcate dispozițiile legale.
Calificarea dată naturii juridice a actului de rezoluțiune este corectă având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, instanța reținând în mod just că reclamanta nu-și poate invoca propria culpă în neexecutarea contractului pentru a solicita anularea convenției prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.
Ca urmare, criticile formulate în baza acestui motiv de recurs nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a reluat criticile privind calificarea naturii juridice a actului de rezoluțiune de către instanță, susținând că acest act se încadrează în sfera actelor juridice reglementate de art. 346 alin. (1) C. civ și a invocat încălcarea dispozițiilor art. 30 și art. 35 alin. (2) C. fam. și art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) C. civ.
Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor din Codul familiei, Înalta Curte constată că este nefondată având în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care dispoziţiile art. 345 - 350 C. civ. sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată. De asemenea, potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea efectele şi executarea acestuia.
Actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 06.06.2012, aşadar ulterior intrării în vigoare a Codului civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin care a fost abrogat Codul familiei, prin urmare, în ceea ce priveşte valabila sa încheiere, convenția este supusă dispozițiilor înscrise în noul Codul civil.
Având în vedere considerentele expuse anterior nu vor mai fi reluate aspectele care privesc calificarea naturii juridice a actului.
În ceea ce privește susținerea recurentei că instanța nu a înțeles să invoce vreun text de lege care să susțină calificarea naturii juridice a actului de rezoluțiune dar nici să argumenteze validitatea convenţiei în lipsa existenței în contractul de vânzare-cumpărare a unui pact comisoriu care să permită rezoluțiunea convențională, acestea nu vor fi primite având în vedere că instanța a argumentat în drept soluția reținând că actul dedus judecății este un act de administrare motiv pentru care, în conformitate cu art. 345 alin. (2) C. civ., nu este necesar consimțământul celuilalt soț. Cu privire la faptul că în contractul de vânzare cumpărare nu este prevăzut un pact comisoriu, instanța reține faptul că, față de caracterul dispozitiv al normelor care guvernează rezoluțiunea prevăzute de noul cod civil, exprimarea acordului părților cu privire la rezoluțiune lasă fără relevanță acest aspect. Astfel cum prevede art. 1270 alin. (2) C. civ. contractul se modifică sau încetează prin acordul părților, prin urmare, nicio lege nu îngrădește posibilitatea părților de a conveni asupra încetării contractului potrivit principiului mutus consensus mutus disensus.
Ipoteza art. 347 C. civ. în conformitate cu care actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil, nu subzistă în cauză atâta timp cât prin actul dedus judecății, părţile contractante au decis desfiinţarea contractului de vânzare nr. 285/25 martie 2010 pentru neplata preţului stipulat şi câtă vreme recunoaşterii imposibilităţii de executare a obligaţiei asumate de către soţul cumpărător (necontestată de reclamantă) nu i se poate da o interpretare în dezacord cu manifestarea expresă de voinţă a acestuia.
Nu sunt fondate criticile care privesc art. 1237-1239 C. civ. deoarece, astfel cum s-a reținut, recurenta nu a administrat probe prin care să dovedească susținerile privind caracterul fraudulos al actului dedus judecății. În plus, după cum s-a precizat anterior, atâta timp cât nu a fost plătit prețul, recurenta nu se poate considera prejudiciată prin desființarea actului.
Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a reținut că actul de rezoluțiune s-a făcut în temeiul acordului părților, iar consimțământul recurentei nu era obligatoriu, dat fiind conținutul concret al convenției de rezoluțiune.
Nu sunt întemeiate criticile recurentei privind modul de operare al rezoluțiunii pentru considerentele expuse anterior analizei motivelor de recurs, desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin acordul părților fiind în concordanță cu noile dispoziții din Codul civil cu privire la rezoluțiune. Posibilitățile recunoscute de lege creditorului de a acționa într-o atare situație nu sunt obligații legale impuse acestuia, ci doar modalități adecvate de acțiune pe care creditorul le poate urma în funcție de interesele sale.
Nu au relevanță și nu sunt de natură să susțină temeinicia demersului judiciar, aserțiunile recurentei privind intenția de păstrare a bunului sau faptul că a considerat că sumele provenite din închirierea imobilului vor fi direcționate către plata prețului imobilului, acestea fiind circumstanțe de fapt nedovedite care, astfel, nu au putut fi reținute de instanță.
În mod corect nu a fost reținută în cauză incidența principiului resolute iure dantis resolvitur ius accipientis atâta timp cât instanța nu a considerat nul actul dedus judecății.
Pentru aceeași rațiune, nu vor fi reținute ca întemeiate nici criticile grefate pe dispozițiile art.1258 C. civ. cu referire la obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite.
Având în vedere aceste considerente, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză, hotărârea atacată fiind legală, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a dispus respingerea recursului ca nefondat.