Modificarea cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Admiterea excepției necompetenței materiale a primei instanțe ridicată din oficiu de instanța de apel în cel de al doilea ciclu procesual. Nelegalitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Dezbaterii. Excepții de procedură.
Index alfabetic : competență materială
-obiectul cauzei
C.proc.civ. din 1865, art. 181, art. 304 pct. 9
Punând în discuţie din oficiu necompetenţa materială a tribunalului ca primă instanţă, în raport de valoarea obiectului cauzei (astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză,) în ce-al doilea ciclu procesual şi anulând sentinţa apelată, pentru a trimite cauza spre rejudecare la judecătorie, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor art. 181 C.proc.civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Ca atare, acordând relevanţă modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării iniţiale realizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care la acel moment valoarea obiectului pricinii nu a fost contestată și cum această valoare, în raport de care se stabileşte competenţa materială a instanţei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., poate fi determinată numai în faţa primei instanţe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac (pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuaţia valorii obiectului pricinii pe parcursul soluţionării cauzei), curtea de apel a pronunțat o soluție cu ignorarea prevederilor art. 181 C.proc.civ.,
Secția I civilă, decizia nr. 119 din 16 ianuarie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 08 august 2008, reclamanţii I.G., I.L., B.A., S.S., B.I., B.G., B.V., B.F., în contradictoriu cu pârâtul I.P.J., au solicitat obligarea pârâtului de a le restitui în deplina proprietate şi posesie suprafaţa de 1.471 mp teren din imobilul înscris în CF x Zalău, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 7.625 mp; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri lunare pentru lipsa de folosinţă a terenului, în cuantum de 300 euro lunar, începând cu 01 ianuarie 1990 şi până la restituirea efectivă a terenului.
Ulterior reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că revendică suprafaţa de 1.595 mp.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art.480 şi urm., art. 998 C.civ.
Primul ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 353 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a constat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 64-66 C.proc.civ., întrucât, deşi încă de la prima instanţă de fond a fost formulată cerere de arătare a titularului dreptului de către pârât, atât în cadrul întâmpinării, cât şi prin cerere depusă separat pentru termenul din 23 aprilie 2009, această cerere nu a fost avută în vedere de către instanţă, care a trecut la administrarea de probe, fără a dispune citarea în cauză a titularului dreptului, în temeiul art. 65 alin.(2) C.proc.civ.
De abia cu două termene anterioare soluţionării cauzei, la data de 19 noiembrie 2010, au fost introduşi în cauză M.A.I. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârâţi.
Cel indicat ca titular al dreptului, în raport de poziţia pe care o adopta, urma să dobândească fie calitatea de pârât în temeiul art. 66 alin. (1) C.proc.civ., fie pe cea de intervenient în interes propriu, în acord cu art. 66 alin.(2) C.proc.civ.
Deşi prima instanţă a reţinut că M.A.I. şi-ar fi exprimat poziţia asupra dreptului său privind imobilul în litigiu prin întâmpinarea depusă, Înalta Curte a constatat că o astfel de poziţie nu a rezultat în mod neechivoc din cuprinsul întâmpinării, fiind prezumată de către instanţă cu ocazia motivării hotărârii pronunţate în cauză. Deoarece calitatea în care M.A.I. a fost citată în cauză, nu a fost lămurită încă de la prima instanţă, cauza a fost soluţionată în absenţa unui cadru procesual configurat în condiţii de legalitate.
În plus, nu a putut fi menţinută soluţia de admitere a apelului şi de respingere a acţiunii motivată de lipsa calităţii de proprietar a pârâtului, în condiţiile în care acesta a adus la cunoştinţă instanţei că nu este titularul dreptului şi chiar a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului, incorect soluţionată.
Constatându-se lipsa de preocupare a instanţei de a stabili corect cadrul procesual încă de la prima instanţă de fond, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanţă.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 809 din 20 martie 2014 a Tribunalului Sălaj, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.J. Sălaj, s-a admis cererea precizată şi au fost obligaţi pârâţii I.P.J. şi intervenientul forţat M.A.I. să le predea reclamanţilor în deplină proprietate suprafaţa de 1.595 mp teren. Intervenientul forţat M.A.I. a fost obligat la plata unor despăgubiri anuale de 47.420 lei începând cu data de 08 august 2005 până la restituirea efectivă a terenului. S-a respins cererea privind constatarea dreptului de retenţie.
În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare deoarece posesorul terenului şi a construcţiilor este I.P.J. Sălaj.
Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă deoarece reclamanţii au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv, în conţinutul deciziei nr. 3415/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că imobilul se află în procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.J. Sălaj a fost şi ea respinsă, devreme ce această parte a recunoscut că se află în posesia imobilului.
Referitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut numitei B.I., ai cărei moştenitori sunt reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 159/2001 a Curţii de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia I.C.C.J. nr. 3415/2004, s-a constat că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de Statul Român. Totodată s-a dispus şi rectificarea CF prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român.
Expertiza topografică efectuată în cauză a evidenţiat că suprafaţa totală a terenului este de 7.625 mp, I.P.J. foloseşte din aceasta 1.595 mp, iar diferenţa I.J. şi Palatul Copiilor.
Dacă iniţial reclamanţii au solicitat restituirea suprafeţei de 1.471 mp ulterior, după efectuarea expertizei şi-a precizat pretenţiile care se referă la suprafaţa de 1.595 mp.
Pe parcursul timpului pe acest teren s-au realizat 2 construcţii: una a fost transmisă în 1970 în administrarea I.J. cu destinaţia Casa Pionerilor, iar a doua a reprezentat o cabană cu regim de înălţime P+1E dată în administrare Consiliului Securităţii Statului, iar mai apoi I.P.J.
În ce priveşte, prima construcţie şi terenul aferent, prin sentinţa civilă nr. 581 din 06 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj, cererea în revendicare formulată de reclamanţi a fost admisă iar pârâţii au fost obligaţi să predea întregul imobil.
În ce priveşte suprafaţa de 1.595 mp şi care face obiectul prezentului litigiu încă din anul 2005, între reclamanţi şi pârâtul I.P.J. au existat demersuri referitoare la posibilitatea stingerii pe cale amiabilă a divergenţelor dintre ei. I.P.J., prin poziţia adoptată a recunoscut că nu e proprietar al imobilului şi a ajuns chiar şi la o înţelegere cu reclamanţii referitoare la valoarea acestuia. Demersurile nu s-au finalizat doar din lipsa fondurilor financiare.
În ce priveşte M.A.I., deşi a susţinut tot timpul că nu au calitate procesuală pasivă, instanţa a respins această excepţie constatând că în ce-l priveşte sunt îndeplinite prevederile art. 65 C.proc.civ.
Atât I.P.J. cât şi M.A.I. au calitate de pârâte atâta vreme cât folosesc fără nici un drept acest imobil. Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul solicită instanţei să-i recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun şi pe cale de consecinţă să oblige pârâtul la restituirea posesiei.
Cum în cauză I.P.J. este posesorul imobilului, iar M.A.I. administratorul, cele două pârâte au fost obligate să predea în deplină proprietate suprafaţa de 1.595 mp teren.
Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor şi la plata despăgubirilor lunare pentru lipsa de folosinţă a terenului începând cu data de 1 ianuarie 1990.
Raportat de data formulării acţiunii, respectiv 08 august 2008, instanţa a admis acţiunea doar pentru 3 ani anteriori formulării cererii, obligând intervenientul forţat la despăgubiri în valoare de 47.420 lei.
I.P.J. Sălaj a invocat existenţa unui drept de retenţie în sumă de 754.858,40 lei.
Nu a făcut niciodată dovada acestor pretenţii, iar această cerere a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul I.P.J. a declarat recurs.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 12 septembrie 2014, având în vedere valoarea terenului în litigiu, în suprafaţă de 1.595 mp, de 95.000 euro, respectiv echivalentul sumei de 405.000 lei, precum şi dispoziţiile art. 2821 C.proc.civ., Curtea a calificat calea de atac promovată de pârât împotriva sentinţei tribunalului, ca fiind „apel” şi nu „recurs'”.
La acelaşi termen de judecată, având în vedere că valoarea imobilului teren revendicat de reclamanţi este de 95.000 euro, respectiv 405.000 lei, aşa cum reiese din raportul de expertiză tehnică judiciară, sub valoarea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., aceea 500.000 lei, Curtea din oficiu a pus în discuţie un motiv de apel de ordine publică, respectiv necompetenţa materială a Tribunalului Sălaj în soluţionarea acţiunii promovată de reclamanţi, ţinând seama de prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010 şi de împrejurarea că acţiunea a fost promovată la data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Prin decizia civilă nr. 771/A/2014, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâtul I.P.J. împotriva sentinţei civile nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în tot şi a trimis cauza pentru competentă soluţionare în primă instanţă la Judecătoria Zalău.
Soluţia a fost motivată de faptul că valoarea terenului revendicat de reclamanţi în suprafaţă de 1,595 mp este de 59,4 euro/mp., respectiv 95.000 euro sau 405.000 lei, sub valoarea prevăzută de art. art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., astfel încât tribunalul a judecat în primă instanţă prezenta acţiune civilă precizată cu încălcarea textului legal mai sus arătat şi a dispoziţiilor art. 158, art.159 alin. (1) pct.2 C.proc.civ. care reglementează în mod imperativ competenţa materială a instanţelor de judecată.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs reclamanţii pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 181 C.proc.civ., precum şi cu ale art. 1591 C.proc.civ. Mai mult, instanţa de apel a încălcat și dispoziţiile deciziei de casare nr. 353/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs în primul ciclu procesual, conform căreia cauza a fost trimisă pentru rejudecare pe fond la instanţa competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă, respectiv Tribunalul Sălaj.
Potrivit prevederilor art. 181 C.proc.civ., instanţa învestită conform dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Or, în acţiunea introductivă valoarea indicată a imobilului revendicat depăşea cu mult suma de 500.000 lei, deoarece numai valoarea de circulaţie a terenului revendicat, la data introducerii acţiunii introductive, era de 110 euro/mp., astfel că numai valoarea acestuia depăşea suma de 614.000 lei, fără a lua în calcul valoarea construcţiilor existente pe teren, imobilul revendicat fiind compus şi din supraedificatele existente pe teren.
Valoarea obiectului cererii se stabileşte de către reclamant prin cererea introductivă, iar această valoare nu a fost niciodată contestată de către părţi ori de către instanţă, ba mai mult a fost confirmată de pârâtul I.P.J.
Din întâmpinarea depusă de pârâtul I.P.J. în faţa instanţei de fond, rezultă că valoarea de inventar a imobilului revendicat - mai exact a supraedificatelor - depăşeşte suma de 750.000 lei.
Faptul că, la mai bine de doi ani de la introducerea acţiunii introductive, printr-o expertiză tehnică judiciară, valoarea de circulaţie a terenului, la data evaluării, a fost stabilită la suma de 405.000 lei, nu poate în nici un caz determina necompetenţa materială a Tribunalului Sălaj, dispoziţiile art. 181 C.proc.civ. fiind clare în acest sens.
Potrivit art. 1591 alin. (2) C.proc.civ., text introdus prin art. 1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010 „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".
Astfel, chiar şi în cazul în care cauza ar fost judecată în fond de o instanţă necompetentă material, în căile de atac o asemenea excepţie nu mai poate fi invocată, la fel, nici în cazul unei casări cu trimitere spre rejudecare. Potrivit textului de lege invocat, necompetenţa materială a instanţei se acoperă odată cu intrarea în dezbaterile fondului, iar discuţia asupra acestui aspect nu mai poate fi reluată.
Astfel, Curtea de Apel Cluj nu mai putea să invoce şi să constate necompetenţa materială a Tribunalului Sălaj, nici măcar în situaţia în care această instanţă ar fi fost necompetentă material, aceasta cu atât mai mult cu cât dosarul se afla în rejudecare după casare, iar dispoziţiile art. 1591 C.proc.civ. îşi găseau astfel aplicabilitate în cauză.
Dispoziţiile art. 1591 C.proc.civ. sunt incidente în cauză, chiar dacă litigiul a fost promovat la data de 08 august 2008, deoarece dispoziţiile art. XXII alin. (1) teza finală din Legea nr. 202/2010 prevăd că "în caz de desfiinţare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile''. Dacă dispoziţiile Legii nr. 202/2010 referitoare la competenţă sunt aplicabile litigiilor în care s-a dispus casarea cu trimitere, atunci înseamnă că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în prezenta speţă, iar dispoziţiile art. 1591 C.proc.civ. privesc competenţa, deci sunt aplicabile.
În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a chestiunilor dezlegate de instanţa de recurs, care au caracter obligatoriu în rejudecare, potrivit art. 315 C.proc.civ., se menţionează că, în mod corect, competenţa materială a Tribunalului Sălaj a fost stabilită în primul ciclu procesual, confirmată şi de decizia de casare a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj.
La data pronunţării acestei decizii, raportul de expertiză tehnică judiciară la care face referire instanţa de apel, era deja întocmit în dosar, iar Înalta Curte avea cunoştinţă de existenţa acestuia şi cu toate acestea, a apreciat în mod absolut corect că instanţa competentă este Tribunalul Sălaj.
O instanţă inferioară nu poate modifica o decizie a instanţei superioare, iar atâta vreme cât Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în mod absolut corect, instanţa de apel nu mai putea, în mod legal, să pună în discuţie şi să constate necompetenţa materială a Tribunalului Sălaj.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Făcând aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi constatând că valoarea imobilului, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este mai mică de 500.000 lei, instanţa de apel a pus în discuţie din oficiu un motiv de apel de ordine publică, respectiv necompetenţa materială a Tribunalului Sălaj în soluţionarea acţiunii promovată de reclamanţi, ţinând seama de prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010 şi de împrejurarea că acţiunea a fost promovată la data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Punând în discuţie din oficiu necompetenţa materială a primei instanţe, în raport de valoarea obiectului cauzei, în ce-al doilea ciclu procesual, şi anulând sentinţa apelată, pentru a trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 181 C.proc.civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 181 C.proc.civ., potrivit căruia „instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”, deoarece a acordat relevanţă modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării iniţiale realizate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care la acel moment nu valoarea obiectului pricinii a fost contestată.
Stabilirea competenţei materiale de către prima instanţă sesizată, în raport de valoarea obiectului pricinii, se realizează prin luarea în considerare a valorii indicate de reclamant prin cerere, conform art. 2 alin.(3) al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căruia „valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege”.
Deşi prezenta cauză este scutită de plata taxei de timbru, prevederile legale menţionate au relevanţă sub aspectul identificării valorii reale a obiectului pricinii, determinată de reclamant sau prin expertiză dacă este contestată, momentul în care este stabilită valoarea reală a obiectului cauzei având relevanţă implicit asupra datei până la care se poate invoca necompetenţa materială determinată de valoarea imobilului care face obiectul cauzei.
În speţă, instanţa nu a apreciat că valoarea obiectului cauzei, indicată de reclamant, ar fi derizorie şi nu au existat contestări sub acest aspect.
Ca atare, valoarea obiectului pricinii, în raport de care se stabileşte competenţa materială a instanţei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., cât şi taxa de timbru, poate fi determinată numai în faţa primei instanţe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac, pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuaţia valorii obiectului pricinii pe parcursul soluţionării cauzei.
Pentru acelaşi motiv a fost adoptat art. 181 C.proc.civ., care a fost detaliat mai apoi în art. 1591 C.proc.civ., adoptat pentru a clarifica momentul până la care poate fi invocată excepţia necompetenţei materiale.
La momentul sesizării instanţei cu prezenta cerere de chemare în judecată, 08 august 2008, art. 1591 C.proc.civ. nu era adoptat, fiind introdus prin Legea nr. 202/2010, astfel încât prevederile sale nu sunt incidente în cauză.
Însă, faptul că verificarea competenţei materiale în raport de valoarea obiectului pricinii se realizează numai de către prima instanţă învestită şi nu mai poate fi adusă în discuţie în căile de atac, rezultă din temeiurile juridice în vigoare la momentul învestirii instanţei, astfel cum s-a motivat anterior.
Întrucât în primul ciclu procesual nu a fost analizată competenţa materială a primei instanţe de fond în raport de valoarea obiectului cauzei şi nu există o dezlegare explicită asupra acestui aspect, care să fie obligatorie pentru instanţe în rejudecare, nu se poate reţine încălcarea art. 315 C.proc.civ.
În mod corect tribunalul s-a considerat ca fiind competent să judece cauza în considerarea valorii obiectului acesteia, de 614.000 lei, indicată prin cererea de chemare în judecată, valoare care nu a fost contestată potrivit art. 2 alin.(3) al Legii nr. 146/1997, astfel încât, potrivit art. 181 C.proc.civ., tribunalul a rămas competent să judece cauza chiar dacă, ulterior, au intervenit modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Prin urmare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. se poate reţine numai din perspectiva încălcării art.181 C.proc.civ. nu şi a art. 1591 şi art. 315 C.proc.civ.
Pentru aceste argumente, având în vedere că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea motivelor de apel, în temeiul art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 313 C.proc.civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza, pentru judecarea apelului, aceleiaşi curţi de apel.