Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 141/2015

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Procedura în faţa primei instanţe

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, reclamanta SC M.B.C. SRL Timişoara a solicitat obligarea pârâtului M.A.N. - U.M. X la plata sumei de 3.293.648, 37 lei, compusă din suma de 2.990.124,90 lei, reprezentând debit restant (preţ neachitat pentru produsele livrate în baza contractului de furnizare din 31 martie 2006) şi suma de 303.523,47 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 13 noiembrie 2006 şi în continuare până la data achitării integrale a debitului.

La data de 23 ianuarie 2007, reclamanta a depus o cerere de precizare şi de modificare a cererii iniţiale, arătând că renunţă parţial la primul capăt de cerere privind obligarea pârâtului la plata debitului restant, ca urmare a plăţii efectuată de pârât la 21 decembrie 2006 şi a majorat cuantumul penalităţilor la suma de 473.960,58 lei, reprezentând penalităţile datorate până la data de 21 decembrie 2006.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în baza contractului de furnizare produse nr. 20/31 februarie 2006 şi a actului adiţional din 12 iulie 2006 prin care s-a modificat graficul de livrare, a livrat pârâtului până în luna august 2006 cantitatea de 76 tone din produsul combustibil lichid pentru focare tip 2, fabricat de producătorul SC N.I. SRL, folosit drept combustibil pentru centralele termice.

Reclamanta a susţinut că pârâtul a refuzat în mod nejustificat să achite contravaloarea produsului livrat în sumă de 2.990.124,90 lei, pentru care s-au întocmit 45 de facturi, iar prin adresa din 9 octombrie 2006 i-a notificat decizia de reziliere a contractului de furnizare.

Prin sentinţa civilă nr. 12383 din 30 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 473.960,58 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 21 decembrie 2006, data achitării debitului restant, s-a constatat că nu a operat rezilierea contractului de furnizare de produse din 31 martie 2006 prin manifestarea unilaterală de voinţă exprimată prin adresa din 9 octombrie 2006.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârât şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a taxei de timbru în sumă de 7.926,13 lei şi a onorariului de avocat în sumă de 7.926,13 lei şi a onorariului de avocat în sumă de 40.902,37 lei.

Prin Decizia nr. 278 din 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de M.A.N. - U.M. X şi a fost obligat apelantul să plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.

Prin Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de M.A.N. - U.M. X.

Prin Decizia nr. 2214 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admisă contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 21 din 13 ianuarie 2009, a fost anulată decizia atacată şi s-a acordat termen pentru rejudecarea recursului.

Prin Decizia civilă nr. 3278 din 9 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială s-a admis recursul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 278 din 7 noiembrie iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost casate decizia atacat şi sentinţa primei instanţe, dispunându-se trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 1161 din 16 februarie 2011, prin care a admis în parte acţiunea astfel cum a fost formulată, precizată şi completată de reclamantă, a constatat că nu a operat rezilierea contractului de furnizare de produse din 31 martie 2006 prin manifestarea de voinţă exprimată prin adresa din 9 octombrie 2006, respingând în rest cererile reclamantei.

Prin Decizia nr. 2815 din 5 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1161 din 16 februarie 2011, a fost casată această sentinţă şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de recurs a apreciat că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de rejudecare, în temeiul art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să administreze probele apreciate ca necesare şi utile pe aspectul penalităţilor solicitate, în contextul plăţilor pretins a fi fost deja efectuate şi a stabilirii naturii juridice a acestora.

De asemenea, s-a considerat că se impune a fi examinate de către instanţa de rejudecare, ca apărări de fond şi celelalte motive de recurs şi critici vizând neacordarea despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat în sumă de 1.258.066,8 lei.

2. Soluţia instanţei de fond

În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1318 din 12 aprilie 2013, prin care a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantei privind plata penalităţilor de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin ordinul de plată din 17 ianuarie 2008, U.M. X Bucureşti a achitat reclamantei suma de 522.789,08 lei, compusă din 473.960,58 lei - penalităţi de întârziere, 7.926,13 lei - taxa de timbru şi 40.902,37 lei onorariu de avocat.

Având în vedere că pârâtul a făcut dovada achitării penalităţilor pretinse de reclamantă, instanţa de fond a constatat că este lipsită de obiect pretenţia din acţiune privind plata în continuare a acestor penalităţi.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC M.B.C. SRL, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării M.A.N. la plata sumei de 1.258.068 lei, reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a soluţionat şi cererea sa de acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de furnizare de combustibil din 31 martie 2006, deşi a dovedit că a îndeplinit toate condiţiile din contract.

Recurenta a indicat şi modul de calcul al beneficiului nerealizat în raport cu marfa nelivrată, preţul de vânzare şi preţul de achiziţie fără T.V.A.

Cererea recurentei s-a întemeiat pe clauza din art. 19.4 al contractului de furnizare, conform căreia, partea lezată este îndreptăţită să pretindă părţii în culpă daune - interese şi, totodată, să ceară organelor în drept sancţionarea acesteia conform legii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa civilă nr. 1318 din 12 aprilie 2013, pronunţată în fond după casare, s-a constatat corect că a rămas fără obiect cererea recurentei - reclamante faţă de plata efectuată de U.M. X Bucureşti prin ordinul de plată din 17 ianuarie 2008, achitându-se integral penalităţile de întârziere în sumă de 473.960,58 lei, solicitate prin acţiunea precizată la data de 23 ianuarie 2007.

Cu privire la cererea de acordare a beneficiului nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de furnizare din 31 martie 2006, recurenta a criticat neîntemeiat hotărârea instanţei de fond, constatându-se că nu s-a dovedit rezilierea contractului respectiv, ca situaţie premisă pentru acordarea de despăgubiri, dar nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1073 şi următoarele C. civ. din 1864 pentru dreptul la despăgubiri, în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitor.

Recurenta nu a dovedit susţinerea sa privind rezilierea cu rea credinţă de către intimatul – pârât a contractului de furnizare din 31 martie 2006 şi a actelor adiţionale încheiate de părţi.

Recurenta nu a dovedit nici îndeplinirea condiţiilor legale şi convenţionale pentru obligarea intimatului - pârât la plata de despăgubiri în sumă de 1.258.068 lei, cu titlul de beneficiu nerealizat.

Pentru stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului se aplică principiile instituite prin art. 1084 - 1086 C. civ. din 1864, în sensul că, prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi câştigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, respectiv prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

Câştigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia, condiţie care nu a fost realizată în cauză prin simpla indicare de către recurenta - reclamantă a sumei pretinse - 1.258.068 lei şi a unei modalităţi proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a unor daune produse în patrimoniul său.

De asemenea, nu au fost dovedite în cauză celelalte condiţii impuse de lege pentru a fi stabilită răspunderea juridică a intimatului - pârât prin obligarea la plata daunelor solicitate: fapta ilicită, legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie.

Cum recurenta - reclamantă nu a dovedit că a suportat printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie de către intimatul - pârât un alt prejudiciu decât cel rezultat din întârzierea plăţilor şi care a fost reparat integral în condiţiile stipulate la art. 19.2 din contract, prin achitarea cu ordinul de plată din 17 ianuarie 2008 a penalităţilor de întârziere în sumă de 473.960,58 lei, se constată că nu există temei pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat.

Faţă de considerentele expuse şi care dovedesc că nu se mai impune examinarea celorlalte circumstanţe de fapt, care au fost reiterate în prezentul recurs fără o legătură directă cu argumentele reţinute în hotărârea atacată, Înalta Curte constată că nu se impune casarea sau modificarea acestei hotărâri şi pe cale de consecinţă, va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC M.B.C. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1318 din 12 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.