Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 792 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, investită prin declinare de Tribunalul Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti invocată de pârâtul M.A.E., a respins acţiunea formulată de reclamantul C.R.D., în contradictoriu cu pârâţii M.A.E. - D.A.G. şi M.F.P., ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii nu au formulat cerere de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la executarea Hotărârii C.E.D.O. pronunţată la data de 14 septembrie 2010 în Cauza Chiş împotriva României, plata unor daune materiale în sumă de 584.433 euro, actualizată pe perioada 21 mai 2011 - data plăţii efective, daune materiale ce ulterior au fost completate de reclamant cu suma de 457.598,68 lei, plata diferenţei dintre suma de 5.900 euro stabilită cu titlu de reparaţie echitabilă şi suma de 5.660 euro, conform dispozitivului hotărârii, precum şi plata daunelor morale în sumă de 5.000 euro.
Instanţa de fond a constatat că în materia procedurii executării hotărârilor pronunţate de C.E.D.O., competenţa de supraveghere revine Comitetului de Miniştrii, acest organism având abilitarea de a sesiza Curtea asupra problemei respectării de către statele contractante a obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin hotărâri definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Mai mult, singura instanţă competentă să stabilească dacă un stat contractant a încălcat obligaţiile decurgând dintr-o hotărâre definitivă pronunţată de C.E.D.O. este însăşi această Curte, iar nu instanţele naţionale.
Reţinând că în speţă competenţa este una absolută conform art. 159 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de la care nu se poate deroga prin voinţa părţilor, Curtea de Apel a admis excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti invocată de pârâtul M.A.E. - D.A.G. prin întâmpinare şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Au fost invocate dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor C.E.D.O.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a reţinut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii poate fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, observând culpa procesuală a reclamantului, care este partea ce va cădea în pretenţii, instanţa a respins cererea acestuia de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a luat act că pârâţii nu au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul C.R.D. a declarat recurs.
În motivarea recursului, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se arată că la data de 14 septembrie 2010 C.E.D.O. a pronunţat o hotărâre în Cauza Chis c. România, cererea nr. 3.360/03, prin care a condamnat Statul Roman pe terenul art. 6 & 1 din Convenţie ca urmare a situaţiei continue de neexecutare a două hotărâri (din 9 noiembrie 1992 și 14 decembrie 1995) pronunţate în favoarea sa.
Recurentul precizează că Hotărârea C.E.D.O. a rămas definitivă la 21 februarie 2011, fiind publicată în M.O. nr. 85 din 2 februarie 2011, iar până la data de 21 mai 2011 autorităţile statului trebuiau să execute obligaţia stabilită prin decizia instanţei europene.
Instanţa de fond a susţinut că Agentul guvernamental din cadrul M.A.E. a achitat cu întârziere şi fără dobânda stabilită de C.E.D.O., la data de 12 iulie 2011 suma de 24.339 lei, ce reprezenta 5.660 euro în loc de 5.900 cât a stabilit Curtea, neluând nici o măsură de remediere şi repunere a sa în situaţia anterioară încălcării constatate.
Se mai susţine că tribunalul, sfidând hotărârea C.E.D.O., a continuat o procedură de întoarcere a executării hotărârii din 9 noiembrie 1992, atât cât se executase din această hotărâre, astfel că, nu numai că autorităţile nu au dispus nici o măsură de încetare a consecinţelor grave, dar prin hotărârea tribunalului care a dispus şi întoarcerea salariului brut ce se executase, i-a creat o situaţie şi mai grea, ca şi când hotărârea C.E.D.O. ar fi fost pronunţată în favoarea pârâţilor de la intern.
Se mai susţine că executarea obligaţiilor derivând din hotărârea C.E.D.O. nu poate fi partajată între agent şi pârâţii interni, iar obligaţia de executare a acestei hotărâri nu se reduce doar la plata reparaţiei echitabile, reprezentantul guvernului având obligaţia remedierii situaţiei reclamantului, parte vătămată, chiar şi în situaţia în care C.E.D.O. nu a acordat nici un fel de reparaţie echitabilă, în considerarea faptului că recunoaşterea încălcării constatate poate reprezenta o satisfacţie în sine a suferinţei şi prejudiciilor suferite.
S-a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru că, pe de o parte, admite necompetenţa instanţelor judecătoreşti, iar, pe de altă parte, s-a pronunţat asupra unor chestiuni fără a le pune în discuţia părţilor în şedinţă publică, dar şi că hotărârea este nemotivată.
Recurentul consideră că obligaţia executării integrale şi a reparaţiei prejudiciului suferit ca urmare a timpului nerezonabil cât cele două hotărâri au stat în neexecutare, derivă din însăşi obligaţiile stabilite prin cele două hotărâri în ordinea juridică internă.
Necesitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra cauzei, se impune şi ca urmare a faptului că, atât Agentul Guvernamental din cadrul M.A.E., cât şi M.F.P., prin întâmpinările şi susţinerile făcute în faţa instanţelor, probează faptul că în înţelegerea şi respectarea obligaţiilor ce le revin din lege cu privire la executarea hotărârilor C.E.D.O., dar şi în legătură cu competenţa şi limitele acesteia, există serioase lacune, în timp ce practica judiciară în acest domeniu este foarte săracă sau lipseşte cu desăvârşire pe anumite segmente.
De asemenea, recurentul aduce critici hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre a fi soluţionată în fond.
Pe parcursul soluţionării prezentei căi de atac, recurentul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 21 noiembrie 2014, a fost respinsă cererea anterior nominalizată pentru argumentele aflate la filele 48-49 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea reclamantului de obligare a pârâţilor M.A.E. - D.A.G. şi M.F.P. la executarea hotărârii din data de 14 septembrie 2010 a C.E.D.O., pronunţată în Cauza Chiş c/România, precum şi la plata unor daune materiale şi morale.
Curtea de Apel a respins acţiunea reclamantului pe considerentul că aceasta nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14:
„Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor.
1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.
3. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.
4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligaţiilor ei ce decurg din parag. 1.
5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor parag. 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor parag. 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri, care decide să închidă supravegherea executării.”
Aşadar, titularul procedurii instituite prin prevederile textului din Convenţie nu este oricare dintre părţi, ci numai Comitetul de Miniştri, ce are rol de organ de supraveghere a executării hotărârii Curţii de către statele contractante şi care trebuie să adopte decizia de sesizare a Curţii cu majoritate calificată.
Cât priveşte competenţa soluţionării sesizării introduse de Comitetul Miniştrilor, potrivit dispoziţiilor Convenţiei, aceasta va aparţine Marii Camere a Curţii, indiferent dacă hotărârea pretins neexecutată a fost pronunţată de o camera sau de însăşi Marea Cameră, procedura fiind finalizată printr-o hotărârea a Marii Camere.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că acţiunea reclamantului este de necompetenţa instanţelor judecătoreşti naţionale.
În baza dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, procedura în care se poate reţine executarea defectuoasă a unei hotărâri pronunţate de C.E.D.O. exclude ab initio orice procedură jurisdicţională sau judecătorească naţională.
Potrivit C.E.D.O. în cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o Înaltă Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi, poate sesiza Curtea asupra acestei probleme.
În această situaţie, dacă Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor parag. 1 din Convenţie, cauza se remite Comitetului de Miniştrii pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea apreciază că nu se poate reţine nerespectarea Hotărârii C.E.D.O., cauza se remite Comitetului de Miniştrii care decide asupra închiderii supravegherii executării.
Pe cale de consecinţă, singura instanţă competentă să stabilească dacă un stat a încălcat obligaţiile stabilite printr-o hotărâre pronunţată de C.E.D.O. este chiar această curte, iar nu instanţele naţionale, cum susţine recurentul.
Criticile formulate de recurent în legătură cu greşita declinare de competenţă a cauzei, dispusă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sunt neîntemeiate, în raport de dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora:
„Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.”
De altfel, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4544 din 28 octombrie 2013, având în vedere textul de lege sus citat, a respins recursul formulat de recurent împotriva sentinţei civile nr. 4457 din 9 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-A contencios administrativ şi fiscal, prin care a declinat competenţa de soluţionare, ca inadmisibil.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul C.R.D. împotriva sentinţei civile nr. 792 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.