Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1698/2015

Şedinţa din Camera de Consiliu de la 18 iunie 2015

Asupra conflictului negativ de faţă;

Prin cererea de emitere a ordonanţei de plată înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 19 decembrie 2014, sub Dosar nr. 12560/182/2014, creditoarea SC T. SRL a solicitat instanţei să ordone debitoarei SC B.C. SRL plata sumei de 52.303,42 RON cu titlu de debit contractual restant.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1016 C. proc. civ.

La data de 23 ianuarie 2015, debitoarea SC B.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat necompetenţa teritorială a instanţei, aceasta fiind stabilită contractual la instanţa de la sediul creditoarei.

Prin sentinţa civilă nr. 916/2015 din 13 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în Dosarul nr. 12560/182/2014, s-a admis excepţia necompetenţei teritoariale a Judecătoriei Baia Mare, declinând competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de creditoarea SC T. SRL, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Baia Mare a reţinut că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ. „necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă."

Din cuprinsul art. 126 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că instanţa competentă, ratione loci, să se pronunţe asupra cererilor privitoare la bunuri mobile, ori la alte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, poate fi determinată în mod convenţional, prin acordul de voinţă al părţile litigante, acord de voinţă realizat fie anterior sesizării instanţei, fie ulterior, în faţa instanţei. Părţile pot determina o altă instanţă pentru soluţionarea în fond a eventualelor litigii, printr-o cauză atributivă de competenţă sau prin acord verbal în faţa instanţei sesizate, numai atunci când normele de competenţă care ar fi incidente în lipsa clauzei sau a acordului, au o natură dispozitivă.

Având în vedere considerentele anterior enunţate, Judecătoria Baia Mare a reţinut că excepţia invocată de către debitoare prin întâmpinare vizează necompetenţa teritorială relativă a instanţei, prin raportare la prevederile convenţiei încheiate de către părţi. Astfel, conform art. 16.1 din contract, „neînţelegerile ivite între părţi în timpul executării prezentului contract vor fi soluţionate pe cale amiabilă. Dacă o astfel de soluţionare amiabilă este imposibilă, cazul va fi soluţionat de către instanţele judecătoreşti competente de la sediul social al furnizorului".

Instanţa a apreciat că prevederea contractuală menţionată are natura juridică a unei clauze atributive de competenţă şi este conformă cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., fiind stabilită în scris, vizând drepturi de care părţile pot să dispună (drepturile de creanţă izvorâte din convenţia încheiată), fără a urmări înlăturarea unei competenţe exclusive. Aşa fiind, introducerea de către creditoare a unei cereri de chemare în judecată la o altă instanţă decât cea a cărei competenţă teritorială a fost stabilită contractual îndrituieşte debitoarea să invoce excepţia necompetenţei teritoriale.

Având în vedere că sediul social al furnizorului (creditoarei) nu se află în circumscripţia Judecătoriei Baia Mare, această instanţă a apreciat că excepţia necompetenţei teritoriale invocată de către debitoare este întemeiată.

Raportat la sediul creditoarei, în localitatea Nădrag, jud. Timiş, şi la prevederile H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii, competenţa teritorială pentru soluţionarea cererii formulate de către creditoare a fost apreciată ca aparţinând Judecătoriei Lugoj.

Judecătoria Lugoj, sesizată cu soluţionarea cauzei, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 130 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 1018 alin. (3) C. proc. civ. şi a art. 208 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Lugoj.

Prin sentinţa civilă nr. 888/2015 din 7 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 12560/182/2014, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Lugoj şi s-a declinat, în favoarea Judecătoriei Baia Mare, competenţa soluţionării cererii de emitere a ordonanţei de plată formulate de creditoarea SC T. SRL în contradictoriu cu debitoarea SC B.C. SRL.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria Lugoj.

S-a dispus înaintarea dosarului cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Instanţa a reţinut că potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ. „necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

În speţă întâmpinarea era obligatorie şi aceasta trebuia depusă cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, astfel cum impun prevederile art. 1018 alin. (3) C. proc. civ. („în citaţie se va preciza că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se menţiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării, instanţa, faţă de împrejurările cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului.")

Debitoarea nu a depus întâmpinarea cu 3 zile înainte de termenul de judecată, ci chiar în ziua şedinţei de judecată din 23 ianuarie 2015, fapt reţinut de Judecătoria Baia Mare prin încheierea de şedinţă de la acel termen (dosarul Judecătoriei Baia Mare).

În aceste condiţii, instanţa a considerat că devin incidente dispoziţiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ. („Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."), pârâtul fiind decăzut din dreptul de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică. Cum în speţă necompetenţa era de ordine privată, aceasta nu mai putea fi invocată de debitor prin întâmpinare la primul termen de judecată, la expirarea termenului de 3 zile prevăzut de art. 1018 alin. (3) C. proc. civ. Judecătoria Baia Mare devenind competentă absolut să soluţioneze pricina.

Aceasta întrucât nici reclamantul (conform art. 130 alin. (4) C. proc. civ.), nici pârâtul (conform art. 130 alin. (3) raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. civ.) şi nici instanţa (conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.) nu mai puteau invoca excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată la primul termen de judecată, iar clauza atributivă de competenţă prevăzută în contractul dintre părţi nu mai putea justifica soluţia de declinare a competenţei.

În concluzie, s-a reţinut că în mod greşit Judecătoria Baia Mare nu s-a declarat competentă la primul termen de judecată (deşi nu se invocase în condiţiile legii excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată) şi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (2) C. proc. civ., a amânat cauza pentru termenul din 13 februarie 2015 (când a admis excepţia necompetenţei teritoriale), deşi pentru stabilirea competenţei nu erau necesare lămuriri şi probe suplimentare.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Baia Mare competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţa de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de ordine privată şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, fiind incidente dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., în sensul că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Consecinţa nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel.

În procedura specială a ordonanţei de plată, formularea şi depunerea întâmpinării nu este facultativă, ci legea instituie ca regulă în sarcina pârâtului această obligaţie, iar nedepunerea întâmpinării (sau chiar depunerea tardivă a acesteia, cu încălcarea termenului prevăzut la art. 1.018 alin. (3) C. proc. civ.) prezintă o particularitate deosebită faţă de procedura comună - anume posibilitatea considerării de către instanţă a acestei neconformări ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului.

În speţă, debitoarea nu a depus întâmpinarea în termenul legal de 3 zile înainte de primul termen de judecată, ci chiar în ziua şedinţei de judecată din 23 ianuarie 2015, fiind decăzută din dreptul de a mai invoca excepţia necompetenţei teritoriale (excepţie de ordine privată).

În atare condiţii, Judecătoria Baia Mare în mod greşit nu s-a declarat competentă la primul termen de judecată, în condiţiile în care excepţia necompetenţei teritoriale nu a fost invocată în condiţiile legii şi a amânat cauza pentru termenul din 13 februarie 2015, termen la care a admis excepţia, cu încălcarea art. 131 alin. (2) C. proc. civ., deşi pentru stabilirea competenţei nu erau necesare lămuriri şi probe suplimentare.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii de emitere a ordonanţei de plată formulată de reclamanta creditoarea SC T. SRL în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2015.