Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4923 din 13 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 7410/3/2013 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.I.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.I. şi S.I.A., în contradictoriu cu pârâta SC G.R.A.R. SA, fiind obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.500 RON cu titlu de despăgubiri materiale.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei S.I.A. suma de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale şi reclamantului S.I. suma de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 29 martie 2009, orele 02:00, numitul C.A.F., în timp ce conducea autoturismul marca V., pe Str. C.B., la intrarea în municipiul Urziceni, în autoturism, pe scaunul din dreapta faţă aflându-se numitul V.V., din cauza vitezei excesive şi a faptului că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a pierdut controlul autoturismului, intrând în bordura de pe partea dreaptă a carosabilului, dislocând-o pe o porţiune de 3 m, conform direcţiei de mers, fiind proiectat în spatele semiremorcii marca S., care era tractată de autotractorul marca M., care era staţionat pe partea dreapta, pe banda de decelerare a str. C.B., conform direcţiei de mers M. către Bucureşti, de către numitul B.I.
În urma accidentului, a rezultat decesul numiţilor C.A.F., conducătorul autoturismului marca V. şi V.V. din municipiul Urziceni, Str. P., pasager pe scaunul din dreapta faţă al autoturismului. Victima, în vârstă de 25 de ani, a lăsat în viaţă ca rude pe reclamanta S.I.A., mama sa şi pe reclamantul S.I., soţul mamei, „tatăl vitreg”.
Vinovăţia numitului C.A.F. în comiterea accidentului a fost stabilită prin rezoluţia pronunţată în Dosarul nr. 816/P/2009 din 25 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.
Tribunalul a apreciat că se impune respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.I., având în vedere că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008 nu limitează calitatea procesuală activă doar la persoanele care sunt rude cu defuncţii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008.
Fapta ilicită constă în încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, întrucât conducătorul auto C.A.F., din cauza vitezei excesive şi a consumului de băuturi alcoolice a pierdut controlul autoturismului fiind proiectat în spatele semiremorcii marca S., care era tractată de autotractorul marca M., care era staţionat. Descrierea faptei ilicite rezultă cu claritate din referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, întocmit în Dosarul nr. 816/P/2009 din 25 martie 2011 de către I.P.J. Ialomiţa.
Prejudiciul produs în urma accidentului rutier este atât unul material, cât şi unul moral, fiind suferit de către reclamanţi ca urmare a decesului numitului V.V.
În privinţa prejudiciului material, acesta a fost probat doar în parte cu înscrisurile depuse la dosar, constând în chitanţele din data de 23 aprilie 2013 şi din data de 20 aprilie 2013 şi bonurile fiscale aferente, pentru suma de 2.500 RON (1.200 RON + 1.300 RON). Înscrisurile depuse în dovedirea sumelor de 2.600 RON şi 746 RON, au fost înlăturate ca fiind întocmite „pro causa”.
În privinţa prejudiciului moral, acesta este reprezentat de suferinţa psihică puternică determinată de pierderea unor persoane apropiate, probată prin administrarea probei testimoniale. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, în cazul dezacordului între părţi, ţinându-se seama de regula înscrisă în art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, care se referă la legislaţia aplicabilă şi la jurisprudenţa din România.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii S.I. şi S.I.A., criticând hotărârea doar sub aspectul modalităţii de apreciere a prejudiciului moral.
La data de 16 aprilie 2014, intimata-pârâtă a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 a admis excepţia prescripţiei extinctive şi în consecinţă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi S.I. şi S.I.A.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că apelanţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la momentul producerii accidentului.
Ca urmare, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din data de 29 martie 2009 şi a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 29 martie 2012, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 24 mai 2012, la Tribunalul Buzău.
Cu privire la efectele împlinirii termenului prescripţiei extinctive-principiul „non reformatio in pejus”, se reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Aşadar, stingerea componentei dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine ar însemna, în principiu, respingerea acţiunii.
Cu toate acestea, art. 296 teza a ll-a C. proc. civ., consacră principiul „non reformatio in pejus”, care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată.
În cauză, pârâta a invocat excepţia prescripţiei în apelul reclamanţilor, fără a declara ea însăşi apel principal sau incident, iar faţă de principiul enunţat, deşi excepţia prescripţiei extinctive este întemeiată, instanţa de apel nu poate admite apelul în sensul dorit de intimata-pârâtă, al respingerii în tot a acţiunii, întrucât această soluţie înseamnă agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac, ceea ce legea nu permite.
împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanţii S.I. şi S.I.A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii introductive astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse deciziei atacate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, în sensul că din considerente rezultă păstrarea în tot a sentinţei atacate, chestiune care însă nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii atacate, unde se menţionează decât admiterea excepţiei prescripţiei şi soluţia de respingere a apelului.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea soluţionării excepţiei prescripţiei, având în vedere faptul că instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului era în măsură să aleagă calea ce conducea şi la cercetarea fondului cauzei.
Pentru soluţionarea acestei excepţii, instanţa de apel a ordonat din oficiu proba cu interogatoriul apelanţilor-reclamanţi, pe răspunsurile cărora şi-a fundamentat soluţia de admitere a excepţiei invocate faţă de data producerii accidentului de circulaţie, ca dată a începerii curgerii prescripţiei extinctive.
Astfel, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, deşi avea posibilitatea unirii şi probării în comun, atât a prescripţiei cât şi a fondului cauzei, iar din acest considerent, recurenţii apreciază că hotărârea recurată este nelegală prin aplicarea unor norme generale în locul celor speciale, aspect ce o face lipsită de temei legal.
Tot în argumentarea acestui motiv de recurs recurenţii consideră că dispoziţiile referitoare la excepţia prescripţiei extinctive, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 998-art. 999 C. civ. au fost greşit aplicate, atunci când instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 29 martie 2009, data producerii accidentului.
În acest sens, recurenţii susţin că, deşi hotărârea recurată se referă la incidenţa art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea” instanţa de apel ignoră condiţiile impuse de acest text de lege.
În acest context, recurenţii arată că hotărârea priveşte termenul curgerii prescripţiei de la data accidentului, pe motivul că fapta ilicită a început să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel răspunzător de ea, însă în considerentele deciziei, instanţa îşi însuşeşte teza a ll-a a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că vorbeşte de situaţia cunoaşterii prezumate şi ca atare, cunoaşterea efectivă prevăzută în teza I este ignorată de către instanţă.
În această situaţie se reţine că, plecând de la o cunoaştere prezumată aşa cum o stabileşte hotărârea, se pune problema împăcării acestei cunoaşteri prezumate a unei pagube, cu caracterul cert şi actual al pagubei, prevăzut în răspunderea delictuală, iar faţă de această contrarietate în aplicarea normelor proprii prescripţiei cu normele proprii răspunderii civile delictuale, soluţia de admitere a prescripţiei face ca hotărârea să nu fie fundamentată legal pe aceste aspecte.
Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă SC G.R.A.R. SA la data de 20 martie 2015, s-a solicitat, în principal anularea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.
Înalta Curte, deliberând asupra excepţiei nulităţii recursului, înainte de acordarea cuvântului asupra fondului cererii de recurs a constatat că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport cu temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanţii S.I. şi S.I.A. să fie admis, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
Observând considerentele deciziei atacate se constată că sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitivul deciziei atacate, întrucât consecinţa respingerii apelului este păstrarea hotărârii atacate, ceea ce nu presupune ca dispozitivul acesteia să facă referire la menţinerea hotărârii, care este implicită.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează necercetarea fondului cauzei prin neanalizarea motivelor de apel, se constată că este nefondată, având în vedere că nici nu era posibilă evocarea motivelor de apel care vizau fondul, de vreme ce soluţia s-a limitat la analiza excepţiei prescripţiei, care conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu mai impune analiza fondului.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea soluţionării excepţiei prescripţiei, se constată a fi fondate, în considerarea următoarelor:
Pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”, în prealabil trebuia stabilit în fapt momentul la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Pentru lămurirea acestor aspecte, instanţa de apel a avut în vedere modalitatea concretă şi locul în care s-a produs accidentul, precum şi atitudinea subiectivă a reclamanţilor ce a rezultat din răspunsurile acestora la interogatoriu, context în care, instanţa de apel a apreciat, că apelanţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la momentul producerii accidentului.
Această abordare a instanţei de apel este greşită, având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată.
Astfel, în privinţa persoanei care răspunde de pagubă, raportat la cerinţele art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi pus semnul egalităţii între persoana care răspunde de pagubă şi persoana care a cauzat prejudiciul efectiv, întrucât aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv cunoaşterea pagubei şi pe cel care răspunde de ea, iar din acest considerent nu se poate reţine că, în contra reclamanţilor ar curge un termen de prescripţie de la data producerii accidentului.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul şi al raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, se constată că, în cauză nu se poate reţine posibilitatea reclamanţilor de a cunoaşte aceste elemente, la data producerii accidentului, întrucât, aşa cum rezultă din Dosarul penal nr. 816P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, reclamantul S.I. a declarat la data de 19 ianuarie 2010, că are pretenţii materiale şi morale faţă de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, iar cuantumul acestora va fi stabilit ulterior.
Astfel cum s-a statuat în teorie şi practică, deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naşte la data săvârşirii faptei, totuşi dreptul obiectiv, dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia extinctivă începând să curgă la momentul îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la paguba şi cel care răspunde de ea, dar şi după stabilirea şi determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale.
În acest sens, apare ca o imposibilitate practică în cazul terţelor persoane rude apropiate cu decedatul, respectiv părinţii în speţa de faţă, ca în lipsa unor date, informaţii provenind de la autorităţile în măsură să stabilească elementele cerute de art. 8 alin. (1) şi de art. 998-art. 999 C. civ., să se considere că repararea dreptului lor începe din ziua accidentului.
Din aceste considerente, s-a apreciat ca o necesitate o fază ulterioară a atacării dreptului subiectiv, în concordanţă cu necesităţile cercetării situaţiei de fapt sub toate aspectele legate de fapta ilicită, persoana răspunzătoare, prejudiciul cert, prin mijloace şi metode puse la îndemâna organelor de specialitate.
În cauza de faţă, nici asigurătorul nu a fost în măsură să cunoască la data producerii accidentului, elementele concurente care să permită plasarea curgerii termenului de prescripţie la data producerii riscului asigurat, accidentul, astfel cum se susţine, iar în raport de dispoziţiile art. 49-art. 50 din Legea nr. 136/1995 modificată, instanţele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societăţile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului, aşa încât terţele persoane, cazul reclamanţilor de faţă, nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul organelor de cercetare ale accidentului ce acţionează în aceste privinţe numai la termenele şi cu posibilităţile conferite lor de legile speciale aplicabile.
Astfel, cum în concepţia legii delictuale, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat, caracterul cert presupunând o siguranţă atât în privinţa existenţei lui cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, iar cum o cunoaştere prezumată a pagubei la data accidentului, susţinută prin decizia atacată, nu poate conduce la stabilirea unui caracter cert al pagubei şi nu poate în mod obiectiv să stabilească dacă acesta a fost reparat sau nu, se constată că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei este nelegală.
În acest context, se reţine că dreptul material la acţiune, în mod obiectiv nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri şi mijloace ştiinţifice pot preciza cu certitudine modalităţile de producere a accidentelor de circulaţie, vinovăţiile cât şi persoanele răspunzătoare.
În aceste condiţii, se constată că data curgerii prescripţiei nu poate fi cea a producerii accidentului, ci numai data cunoaşterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate cu sesizarea instanţei penale, care stabileşte autorul şi culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil.
Pentru aceste considerente, se constată că, instanţa de apel nu a administrat probatoriile necesare în vederea soluţionării pe fond a cauzei în raport de normele legale incidente, atrăgând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanţii S.I. şi S.I.A. împotriva deciziei civile nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii S.I. şi S.I.A. împotriva deciziei civile nr. 682/A/2014 din 30 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.