Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Contract de credit. Încheierea unui contract de garanţie imobiliară. Lipsa incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în privinţa garanţilor

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatare abuz de drept

-contract de împrumut

-clauză leonină

-consumator

-garanţi

 

NCC, art. 1513, art. 1587 - urm.

Legea nr. 193/2000

O.G. nr. 21/1992

Legea nr. 86/2004

În conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi, pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de nu profesionist.

O persoană fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000 pentru a putea invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceasta şi bancă, respectiv contractul de garanţie imobiliară, este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 763 din 10 martie 2015

 

Prin sentinţa nr. 2626 din 02.04.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx0/3/2012 – învestit ca urmare a declinării competenţei materiale prin sentinţa civilă nr. 16904 din 24.11.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar G.I. I.P.U.R.L., B.O. şi B.D., împotriva pârâtei R. Bank SA Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au solicitat să se constate abuzul de drept săvârşit de pârâtă în derularea contractului de credit cu descoperire de cont nr. 343 din 3 august 2006 şi a actului adiţional la acesta nr. 1 din 04.07.2007, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea către reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL a sumei de 425.00 lei încasată abuziv prin aplicarea dobânzii penalizatoare de 35%, obligarea la plata sumei de 2.804.000 euro în echivalent în lei şi a dobânzii legale aferente cu titlu de despăgubiri pentru profitul nerealizat în urma blocării conturilor şi a prejudiciilor morale şi materiale cauzate. Reclamanţii B.O. şi B.D. au solicitat obligarea pârâtei la plata a câte 701.000 euro reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor materiale şi morale provocate prin blocarea conturilor personale şi executarea silită a bunurilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că între pârâta R. Bank SA, în calitate de împrumutător, şi reclamanta SC D.S. SRL, în calitate de împrumutat, s-a încheiat contratul de credit anterior menţionat, pentru acordarea unui credit în valoare de 150.000 lei cu scadenţa la data de 5 iulie 2007. Prin actul adiţional nr. 1 din 4 iulie 2007, părţile au convenit prelungirea duratei contractului de credit până la data de 1 iulie 2008. Restituirea sumei împrumutate a fost garantată de reclamanţii persoane fizice prin contractul de garanţie imobiliară nr. 618 din 3 august 2006.

 Instanţa a înlăturat solicitările reclamanţilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la scadenţa şi rata dobânzii şi a comisioanelor, precum şi a modificării clauzelor contractuale, diferenţei de curs valutar şi prelungirii duratei contractului, în legătură cu care s-a susţinut, în esenţă, că pârâta a impus împrumutatului clauze preconstituite, abuzive şi care creează băncii avantaje în detrimentul consumatorului cu motivarea că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece raporturile juridice deduse judecăţii nu intră sub incidenţa acestui act normativ în considerarea calităţii de profesionist a reclamantei SC D.S. SRL şi având în vedere faptul că reclamanţii persoane fizice nu au calitatea de consumatori în contractele de garanţie la care sunt parte.

Totodată, tribunalul a reţinut că în speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1513 C. civ., deoarece interzicerea clauzei leonine este reglementată exclusiv în materia contractului de societate civilă, iar în speţă se contestă clauzele unui contract bancar supus reglementării art. 1576 şi urm. C. civ. şi ale O.U.G. nr. 99/2006.

În aceste condiţii, tribunalul a argumentat că scopul încheierii contractului de către reclamanta SC D.S. SRL a fost obţinerea unei sume de bani destinate finanţării activităţii curente a societăţii, iar banca prestează acest serviciu financiar în scopul obţinerii unui profit rezultat din dobânzi şi comisioane, astfel că nu se poate reţine lipsa cauzei sau existenţa unui scop ilicit, afirmaţiile reclamanţilor nefiind susţinute probatoriu. În egală măsură, şi consimţământul reclamantei a fost expres manifestat, motiv pentru care în considerarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a caracterului obligatoriu al contractului, părţile sunt ţinute de îndeplinirea obligaţiilor asumate, situaţie în care nici declanşarea executării silite demarată de pârâtă, ca urmare a nerestituirii creditului în termenii conveniţi, nu are caracterul unei conduite ilicite care să genereze obligaţia de reparare a prejudiciului pretins suferit de reclamanţi.

Prin decizia nr. 317 din 13 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a anulat apelul formulat de reclamanţii B.O. şi B.D. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL şi însuşit de lichidatorul judiciar BFJ C.G. SPRL.

În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a aplicat în privinţa apelului formulat de reclamanţii persoane fizice sancţiunea anulării, prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 având în vedere că aceştia au declarat că nu înţeleg să achite taxa de timbru aferentă soluţionării cererii.

În privinţa apelului declarat de reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, instanţa de apel a arătat că şi în faţa tribunalului reclamanta a făcut precizări pe tot parcursul litigiului, însă au fost avute în vedere doar aspectele invocate în termen legal astfel că nu a fost examinată în apel critica referitoare la îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, cu motivarea că aceasta reprezintă un motiv nou care nu a fost supus analizei tribunalului.

În privinţa criticilor de nelegalitate care au vizat aspectele soluţionate de prima instanţă s-a reţinut că starea de fapt şi dispoziţiile legale au fost corect aplicate de tribunal, care a reţinut justificat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directivei CE/93/2013, ale Legii nr. 286/2004, precum şi cele care reglementează contractul de societate, dispoziţii legale corect înlăturate prin hotărârea primei instanţe, raportat la calitatea părţilor şi obiectul litigiului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, societate în insolvenţă, prin lichidator BFJ C.G., B.O. şi B.D., printr-o cerere comună, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, denaturând astfel cauza supusă judecăţii, când în realitate s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum s-a precizat prin concluziile scrise, depuse la prima instanţă.

De altfel, deşi instanţa de apel constată că este întemeiată critica împotriva soluţiei primei instanţe, printr-o motivare contradictorie reia argumentele tribunalului şi respinge apelul.

Interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, arată recurenţii că, ambele instanţe au analizat greşit abuzul de drept prin prisma clauzelor abuzive, deşi enumerarea acestora a avut drept scop evidenţierea abuzului săvârşit de pârâtă, care, favorizată de aceste clauze, în calitatea sa de creditor, a procedat în mod arbitrar şi abuziv refuzând prelungirea contractului de credit, trecerea la restanţă fără un motiv justificat şi punerea în executare silită a contractului, săvârşind astfel un abuz de drept sancţionat de dispoziţiile art. 723 C. proc. civ.

Invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că decizia pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii pentru că niciuna dintre instanţe nu şi-a exercitat rolul activ pentru a constata că săvârşirea unui abuz de drept este de natură delictuală, astfel că, chiar dacă în cererea introductivă nu au fost indicate dispoziţiile art. 998 C. civ., instanţele erau obligate să facă aplicarea acestor dispoziţii legale, invocate de altfel prin concluziile scrise, având în vedere şi faptul că pârâta nu a contestat producerea unui prejudiciu, ci doar cuantumul despăgubirilor.

Instanţa de apel a aplicat greşit legea şi în privinţa cererii de scutire de taxă de timbru a apelanţilor persoane fizice cu toate că aceştia au prezentat dovezi din care rezulta starea financiară precară şi imposibilitatea achitării taxei judiciare de timbru.

Intimata R. Bank SA Bucureşti, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale anterior invocate, Înalta Curte a constatat că este nefondat.

Astfel, în privinţa criticii invocate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se va reţine că prin decizia recurată s-a argumentat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile din Legea consumatorului şi cele care reglementează contractul de societate, ceea ce nu poate duce la concluzia că instanţa trebuia să stabilească existenţa unei răspunderi civile delictuale, cum eronat susţin recurenţii. În alţi termeni, decizia a cărei modificare se solicită prezintă, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele de fapt şi de drept care au determinat pronunţarea soluţiei, motiv pentru care nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii, critica recurenţilor urmând a fi înlăturată.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii prin schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia este de asemenea nefondat în condiţiile în care, în realitate, prin criticile formulate recurenţii invocă faptul că în speţă trebuia antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, motiv pentru care această critică urmează a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 

Astfel reîncadrată, critica este în egală măsură nefondată pentru că, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, prima instanţă, raportat la motivarea acţiunii şi precizările reclamanţilor a reţinut că aceştia au invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de împrumut şi, respectiv, existenţa unor clauze leonine în sensul art. 1513 C. civ.

Sub acest aspect, în mod corect s-a reţinut prin hotărârile anterioare că raportul juridic dedus judecăţii nu este supus reglementării legale privind protecţia consumatorilor, indicând în acest sens Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007 şi O.G nr. 21/1992, în considerarea faptului că reclamanta SC D.S. SRL este un profesionist, iar suma împrumutată a fost destinată finanţării activităţii economice curente, motiv pentru care nu se poate prevala de dispoziţiile legale edictate în scopul protejării persoanelor fizice care acţionează în  afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale de împrumut.

 În conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi, pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de nu profesionist.

Prin urmare, nici reclamanţii persoane fizice, în calitate de garanţi, nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, astfel nu pot invoca dispoziţiile legale privind  protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceştia şi pârâtă este distinct de  raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

În aceste condiţii s-a argumentat corect că nu pot fi considerate nule şi fără efecte juridice clauzele contractului de credit considerate de reclamantă ca fiind contrare normelor legale privind protecţia consumatorilor.

În egală măsură, în privinţa art. 1513 C. civ. a  apreciat că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente speţei deoarece interzicerea clauzei leoniene vizează exclusiv contractul de societate civilă, aplicarea prevederii legale neputând fi extinsă şi asupra contractului de  credit bancar supus reglementării art. 1587 şi urm. C. civ. şi ale O.U.G. nr. 99/2006.

Este real că prin concluziile scrise depuse la acordarea cuvântului pe fond, reclamanţii au arătat că solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, însă acest temei nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, având în vedere momentul procesual la care a fost invocat. De altfel, în această privinţă, prin decizia recurată, s-a arătat că atât în faţa primei instanţe pe tot parcursul soluţionării cauzei reclamanţii au făcut precizări, iar prin motivele de apel au fost invocate aspecte noi, inclusiv răspunderea civilă delictuală care nu a fost însă examinată prin sentinţa atacată.

În această privinţă, în mod corect instanţa de apel, verificându-şi limitele învestirii nu a examinat criticile referitoare la aplicarea greşită a art. 998-999 C. civ., deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel  nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face cereri noi. Invocarea unui nou temei de drept, respectiv răspunderea civilă delictuală, reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată astfel încât nu era posibilă analizarea acesteia direct în apel în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat, nu a făcut obiectul cercetării în faţa primei instanţe.

Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la recunoaşterea prejudiciului - ca element al răspunderii civile delictuale - de către pârâtă, speţa neputând fi analizată omisso medio, din perspectiva dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

În egală măsură, nu se poate reţine nici nelegalitatea deciziei în privinţa modului de soluţionare de către instanţa de apel a cererii de ajutor public judiciar formulată de apelanţii persoane fizice B.O. şi B.D. în considerarea faptului că prin încheierea din 11 martie 2014  instanţa de apel a respins cererea acestora de scutire de la plata taxei de timbru, iar cererea de reexaminare formulată de apelanţi a fost respinsă prin încheierea din 9 aprilie 2014 în conformitate cu art. 16 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar.

Potrivit art. 15 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă, astfel încât, în considerarea caracterului irevocabil al încheierii, rezultă că nu pot fi reluate în recurs criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii de scutire de taxă de timbru. 

În conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, asupra cererii de ajutor public instanţa se pronunţă fără citarea părţilor prin încheiere, care în ipoteza respingerii cererii poate fi atacată cu cerere de reexaminare în termen de 5 zile.

Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Prin urmare, întrucât recurenţii-reclamanţi persoane fizice au uzat de căile de atac prevăzute de ordonanţă, rezultă că această critică nu mai poate fi reluată în prezenta cale de atac.

În consecinţă, recursul reclamanţilor este nefondat şi a fost respins ca atare, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.