Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Limitele libertății de exprimare. Buna-credință a jurnalistului. Inexistența faptei ilicite.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : libertatea de exprimare

  • dreptul la reputație
  • bună-credință
  • jurnalist
  • judecăți de valoare

                                                         Convenția europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10

                                                         NCC, art. 1349

Presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază factuală şi să aibă în vedere contextul public în care acţionează  persoana vizată şi natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor. Iar, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art.10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile.

Astfel, cum articolele incriminate au vizat o posibilă faptă penală comisă de reclamant – în legătură cu care a existat și o anchetă penală - afirmaţiile jurnalistice regăsite în cuprinsul lor nu sunt lipsite total de o bază factuală, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva reclamantului, întrucât nu prezintă situații lipsite de orice suport probator, ci conţin informaţii fiabile ce pot fi considerate verosimile.

        Secția I civilă, decizia nr. 1790 din  23 septembrie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul L.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. E.E.C. S.R.L., T.H., C.O., C.D. şi C.P.,  să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de aceştia constând în realizarea şi publicarea în cotidianul X, în ediţia pe suport de hârtie şi în ediţia on-line, a unui şir de articole defăimătoare, în perioada 22.01.2012 - 27.01.2012; să fie obligaţi pârâţii la restabilirea dreptului atins prin publicarea, pe cheltuiala acestora, sub titlul „Crima ascunsă a familiei L.” a hotărârii de condamnare rămasă definitivă şi irevocabilă pronunţată în prezenta cauză, în ziarul X, în ediţia pe suport de hârtie şi în cea on-line, în şase numere consecutive, în tirajul obişnuit, pe prima pagină, cu aceleaşi caractere cu care sunt publicate şi celelalte articole ale ziarului, precum şi prin obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 1.000.000 euro, la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 3647 din 22.02.2013, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. b C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 977 din 07.07.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că reclamantul a promovat prezenta acţiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care tinde la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin publicarea în cotidianul X a unor articole defăimătoare, în intervalul 22.01.2012 - 27.01.2012. În acest sens invocă o exercitare abuzivă, de către pârâţi, a dreptului la liberă exprimare, aceştia prezentând într-o manieră agresivă şi neconformă cu realitatea fapte care s-au petrecut în urmă cu circa 21 de ani, scopul urmărit fiind acela de distrugere a imaginii sale publice.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 1349 alin. 1 din noul Cod civil, reţinând că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi fost comisă o faptă ilicită, să existe prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia persoanei sub forma intenţiei sau a culpei.

S-a constatat, în speţă, că pârâţii persoane fizice sunt jurnalişti la S.C. E.C. S.R.L., iar potrivit

Codului deontologic ziaristul are ca obligaţie primordială pe aceea de a relata adevărul, această obligaţie decurgând din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.

Totodată, potrivit aceluiaşi Cod deontologic, pot fi date publicităţii doar acele date de a căror veridicitate ziaristul este sigur şi numai după ce, în prealabil, respectivele informaţii au fost verificate, de regulă, din cel puţin două surse credibile.

Seria de articole publicate în cotidianul X, în intervalul arătat în cererea de chemare în judecată, a fost generată de necesitatea de a se da curs unui interes general, factorul declanşator în acest sens fiind reprezentat de un mesaj primit pe site-ul redacţiei de la o cititoare care comenta un articol din ziar referitor la accidentul de tramvai produs în luna ianuarie 2012  în care a fost implicat M.L. – tatăl reclamantului, specificându-se de către acea cititoare faptul că şi R.L. – petentul din prezenta cauză, ar fi comis un accident de circulaţie în anul 1991, soldat cu decesul unei persoane.

Instanţa a reţinut, în raport de dovezile ce au fost administrate pe parcursul judecăţii că, pornind de la această premisă şi faţă de văditul interes al publicului legat de dezbaterea acestei chestiuni, a fost desfăşurată de către pârâţi o anchetă jurnalistică care a necesitat luarea legăturii cu persoane care au fost martori la producerea acelui accident de circulaţie,  cu foştii lucrători din cadrul poliţiei, totodată fiind cercetat dosarul aflat la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după care, anterior publicării articolelor de către pârâtul C., s-a procedat la contactarea reclamantului pentru a se cunoaşte punctul de vedere al acestuia privind chestiunea supusă dezbaterii în presă.

În aceste circumstanţe, s-a apreciat că, prin publicarea articolelor incriminate, pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia de a informa publicul asupra unor aspecte de interes general, fiind bine cunoscut rolul esenţial ce revine presei în cadrul unei societăţi democratice, cum este societatea românească; or, restrângerea acestui rol nu s-ar justifica decât în situaţia în care nu este respectată deontologia profesiei de ziarist.

Instanţa a avut în vedere la soluţionarea prezentei cauze faptul că atât Constituţia României, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră libertatea de exprimare, care implică libertatea de opinie. Exercitarea acestor libertăţi este supusă anumitor restricţii, ce constituie măsuri necesare în cadrul unei societăţi democratice, însă limitările aduse dreptului la liberă exprimare trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe.

Articolele publicate de pârâţi în cotidianul menţionat cuprind şi judecăţi de valoare ale autorilor, ce sunt considerate de către reclamant ca fiind denigratoare ale demnităţii sale, însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că libertatea de exprimare a unui jurnalist presupune şi o doză de exagerare sau chiar de provocare referitor la judecăţile de valoare ce au fost exprimate.

Pe baza materialului probator al cauzei, instanţa a constatat buna-credinţă a pârâţilor în ceea ce priveşte veridicitatea informaţiilor publicate şi în raport de existenţa unei baze factuale suficiente şi că pârâţii au respectat deontologia profesională, concluzia fiind că, prin publicarea respectivelor articole, s-a urmărit realizarea unui scop legitim şi anume acela de informare a publicului asupra unor chestiuni de interes general, fără a se dori afectarea unor valori nepatrimoniale legate de imaginea sau demnitatea persoanei reclamantului, valori ce sunt ocrotite de lege.

Instanţa a reţinut şi faptul că nu s-a făcut vreo dovadă că respectivele articole publicate în presă ar cuprinde neadevăruri, în realitate aceste articole conţin relatări obţinute din surse ce sunt specifice profesiei de ziarist, aspecte verificate din multiplele surse credibile.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

În motivarea cererii sale, apelantul-reclamant a arătat că exercitarea dreptului la libera exprimare a fost abuzivă, prin nerespectarea principiilor şi normelor deontologice, având ca efect imediat încălcarea drepturilor sale fundamentale.

A susţinut că a fost încălcat principiul bunei-credinţe în realizarea demersul jurnalistic, pornind chiar de la titlurile alese pentru articole şi tonul campaniei denigratoare. A arătat că prin probele administrate s-a demonstrat că scopul acestor articole nu a fost dorinţa de a aduce în atenţia publicului larg corupţia din sistemul juridic al României, ci o îndârjire personală a autorilor îndreptată împotriva apelantului-reclamant şi a tatălui său.

A mai arătat că niciunul dintre intimaţi sau vreun alt reprezentant al cotidianului X nu au luat legătura cu reclamantul, cu excepţia unui SMS, prin care îl informau cu privire la conţinutul articolelor,  pentru a-i da posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere.         

A invocat încălcarea obligaţiei de informare prealabilă şi de a efectua verificări riguroase potrivit Rezoluţiei nr. 1003/1993 a Consiliului Europei.

A menţionat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin lipsa de obiectivitate a intimaţilor.

Apelantul-reclamant a arătat că este o persoană particulară chiar dacă prin performanţele sportive a dobândit o recunoaştere în anumite cercuri la nivel naţional şi internaţional. Pe de altă parte, prin natura învinuirilor, demersul jurnalistic în discuţie depăşeşte cu mult orice limită a unei critici admisibile chiar şi pentru persoanele publice.

Articolele publicate în cotidianul X au fost citite de un public larg, au fost preluate de agenţii de ştiri, de multe alte publicaţii şi de posturi de televiziune, iar caracterul consecutiv al relatărilor, de tip serial, a făcut ca publicitatea să capete proporţii din ce în ce mai mari.

De asemenea, a considerat că a făcut dovada existenţei celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul moral cauzat reclamantului şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Prin  întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că articolele au vizat atât mersul justiţiei în sens larg, cât şi evenimentele rutiere cu mare impact la public, modul în care acestea se soluţionează, comportamentul unor modele în societate, cu scopul informării publicului asupra aspectelor de interes general, buna credinţă fiind dată de atitudinea subiectivă a jurnaliştilor în a aprecia ca veridice informaţiile publicate şi ca fiind credibile sursele utilizate pentru verificarea informaţiei. Titlurile alese pentru câteva dintre articolele incriminate se circumscriu dozei de exagerare şi provocare admise presei atunci când relatează aspecte de interes general. Comunicatul dat ca drept de replică în data de 23.01.2013 de către apelantul-reclamant a fost integral publicat.

Intimaţii-pârâţi au arătat că baza factuală constând în existenţa unui accident cu victimă umană soluţionat pe motive procedurale prin neînceperea urmăririi penale, neconcordanţele din cadrul materialelor de cercetare penală, climatul de suspiciune ce a dominat familia victimei sunt aspecte ce au fost demonstrate prin materialul probator administrat.

Astfel, s-a declanşat o anchetă jurnalistică în cadrul căreia, anterior publicării, a avut loc intervievarea unor persoane implicate în respectivul accident, s-au consultat personalităţi în domeniul judiciar, s-a consultat dosarul, apelantul-reclamantul a fost contactat prin SMS de către intimatul C. în vederea ascultării punctului de vedere al acestuia.

Faţă de afirmaţia apelantului-reclamant privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, intimaţii-pârâţi au arătat că au comunicat cititorilor şansele slabe de a fi rejudecat cazul, astfel cum au fost acestea prezentate de specialiştii intervievaţi, ca atare nu se pune problema vinovăţiei acestuia, decât poate din punct de vedere moral.

Intimaţii-pârâţi au solicitat instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în special fapta ilicită şi vinovăţia, neexistând în speţa de faţă o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare.

Prin decizia nr.505/A din 18 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că la data de 22.01.2012, pe prima pagina a variantei on-line a publicaţiei X, a apărut articolul intitulat: „Crima L. : o fată ucisă într-un accident rutier şi o familie batjocorită. «R.L. mi-a omorât fiica!»", articolul fiind semnat de către intimaţi-pârâţi T.H., C.O. şi C.D.

La data de 23.01.2012, articolul publicat la data de 22.01.2012 a fost retras de pe pagina de internet a publicaţiei X, în locul acestuia fiind publicat un alt articol, intitulat: „Crima ascunsa a familiei L.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", articolul fiind semnat de către intimaţii-pârâţi T.H., C.O. şi C.D. De asemenea, a fost publicat şi în varianta pe suport de hârtie, pe pagina întâi şi pe paginile a opta şi a nouă.

La aceeaşi data, 23.01.2012, au mai fost publicate alte două articole, în varianta on-line a publicaţiei X, intitulate: „Onoarea pierdută a familiei L.", semnat de T.H. şi „Noi dezvăluiri despre R.L.: a mai comis un accident fără permis", semnat de intimatul-pârât C.D. În cursul serii de 23.01.2012, în varianta on-line a publicaţiei a apărut un nou articol semnat de cei patru intimaţi-pârâţi (anunţ al articolului de a doua zi), intitulat: „Blatul familiei L. cu legea. Cum a fost măsluit dosarul".

La data de 24.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicaţiei X a apărut, pe pagina întâi şi pe paginile a opta şi a noua, articolul intitulat „Blatul familiei L. cu legea: cum s-a muşamalizat dosarul", semnat de intimaţii-pârâţi C.D. şi C.O. Acelaşi articol, extins, a apărut şi în varianta on-line şi a fost semnat de intimaţi-pârâţi.

La aceeaşi dată, în varianta on-line a publicaţiei X, a apărut articolul intitulat „Bombă în «cazul L.»: Autorităţile reacţionează, iar «dosarul M.» ar putea fi redeschis", semnat de intimaţii-pârâţi C.P. şi C.D. Articolul a fost reluat şi în ediţia on-line de a doua zi, 25.01.2012.

La data de 25.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicaţiei X, a apărut, pe pagina întâi şi pe pagina a treia, articolul intitulat „Procurorul (…) redeschide cazul L.", semnat de intimatul-pârât C.P. Articolul a apărut şi în varianta on-line a publicaţiei, semnat de intimaţii-pârâţi C.P. şi C.D.

La data de 26.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicaţiei X a apărut, pe paginile întâi şi a şaptea, articolul intitulat „Martorul-cheie: «R. a fost la volan. Avea viteza şi a intrat pe contrasens»", semnat de intimaţii-pârâţi T.H. şi C.O. Acelaşi articol este publicat şi în varianta on-line şi a fost semnat de intimaţii-pârâţi T.H., C.O. şi C.D.

La aceeaşi dată, în varianta on-line a publicaţiei  a apărut articolul semnat de intimatul-pârât T.H. şi intitulat „Onoarea pierdută a familiei L. (II)"

La data de 27.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicaţiei X, a apărut, pe paginile întâi, a opta şi a noua, articolul intitulat „Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier!", semnat de intimatul-pârât C.P., cu menţiunea ca au contribuit şi intimaţii-pârâţi T.H., C.O. şi C.D. Un articol cu conținut identic a fost publicat şi în varianta on-line, sub titlul „Superdezvăluire: «Dosarul L.» abundă în aberaţii: locul accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă!", semnat de cei patru intimaţi-pârâţi persoane fizice.

Tot la data de 27.01.2012, în ediţia on-line a publicaţiei, a apărut articolul „Ce se mai poate face în «Dosarul L.»", semnat de intimatul-pârât T.H.

În drept instanţa de apel a analizat cauza nu numai prin prisma prevederilor art. 998-999 Codul civil de la 1864, ci şi ale art. 30 alin 1 din Constituţie, conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile,” precum şi ale dispoziţiilor alin. 6 al aceluiaşi text de lege, potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la imagine”. Art. 31 din Constituţie mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, a apreciat că aceste texte de lege trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru că libertatea de exprimare este garantată şi de art. 10 din Convenţia Europeană, care prin paragraful al doilea permite statelor să aducă anumite limitări acestei libertăţi, cu condiţia să respecte cerinţele prevăzute de Convenţie pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (…)”.

În acest cadru legal, instanţa de contencios european al drepturilor omului a acordat o deosebită atenţie specificităţii activităţii presei, arătând că, pentru a fi convenţională, ingerinţa în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească trei condiţii cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 şi anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor.

Unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 este protecţia reputaţiei altora.

În ceea ce priveşte necesitatea măsurii într-o societate democratică, citând jurisprudenţa Curţii, instanţa de apel a arătat că libertatea de exprimare este supusă excepţiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer C. Estoniei, hotărârea din 6 fevruarie 2002, Nilsen şi Johsen C. Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens C. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinţei ca necesară într-o societate democratică implică o nevoie socială imperioasă.

În aceste condiţii, s-a apreciat că trebuie avută în vedere realizarea unui just echilibru între, pe

de o parte, protecţia dreptului consacrat de articolul 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este garantat de art. 8 al Convenţiei.

Instanţa de apel a indicat standardele libertăţii de exprimare fixate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din  următoarele hotărâri:

1. În cauza Liviu Petrina c. României, prin hotărârea din 14 octombrie 2008, a fost constatată încălcarea art. 8. În considerentele hotărârii, Curtea a apreciat că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc. (…) Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.

Curtea a considerat că obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să intre în discuţie dacă afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie.

În practica sa, Curtea a distins între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă concreteţea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.

Faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă iar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

2. În cauza Sipoş c. României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, reţinând că afirmaţiile din comunicatul de presă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele interne nu au reuşit să găsească un echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţie şi libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenţie).

3. Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Lavric c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin faptul că instanţa naţională nu a sancţionat afirmaţiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în legătură cu funcţia sa de procuror.

Reamintind distincţia clară dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete, Curtea a subliniat că, inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarcei).

De asemenea, Curtea a remarcat că acurateţea informaţiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzaţiile ce i-au fost aduse prin presă.

4. În schimb, în cauza Cornelia Popa c. României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenţie.

Curtea a arătat că,  pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În acelaşi timp, însă, în ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că jurnalista a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenţiei, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.

5. De asemenea, în cauza Gabriel Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenţie.

Curtea a constatat că ingerinţa autorităţilor naţionale în exerciţiul libertăţii de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim – protejarea reputaţiei lui A.P.

Cu privire la caracterul „necesar şi suficient” al motivelor ce justificau ingerinţa, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel naţional pe o temă de interes general şi deosebit de sensibilă.

Curtea a constatat că afirmaţiile reclamantului conţineau un amestec de fapte şi judecăţi de valoare şi că acesta a atenţionat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci îşi va exprima propriile îndoieli. Afirmaţiile sale aveau o bază factuală, fiind susţinute prin raportări atât la comportamentul lui A.P. cât şi la fapte a căror existenţă nu a fost contestată. În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general.

6. Aceeaşi situaţie s-a reţinut a fi şi în privinţa hotărârii din 23 martie 2013 pronunţate în cauza Niculescu - Dellakeza c. României.

Curtea a evidenţiat faptul că intenţia reclamantului  a fost de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituţii şi problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.

Curtea a apreciat afirmaţiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăţi de valoare şi imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-şi susţine cu elemente de fapt alegaţiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acţionat cu bună-credinţă. În acest sens, existenţa rezultatelor controlului financiar şi începerea cercetărilor penale indică faptul că afirmaţiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

 Totodată, deşi unele aserţiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depăşit doza de exagerare şi provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervenţiile sale din presă.

7. În cauza Bugan c. României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenţie.

Curtea a apreciat că, deşi unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viaţa privată a victimei, totuşi, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare recunoscute ziariştilor.

 Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că în articolul din 27 ianuarie 2012 intimaţii-pârâţi au reprodus în întregime rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 18.05.1992 în legătură cu accidentarea mortală a numitei M.G., prin care s-a reţinut că: „din actele dosarului rezultă că la ieşirea de pe strada pe care locuia a intenţionat să traverseze prin loc nemarcat, fără a se asigura dacă pe prima jumătate de şosea din partea stângă, (…), nu circulă vreun autovehicul. Victima, în intenţia ei de a traversa şoseaua, pentru a merge în staţia autobuzului de transportul în comun a apărut în conul de lumină al farurilor autoturismului la o distanţă mult prea insuficientă pentru luarea măsurilor necesare evitării impactului. În lipsa oricăror restricţii rutiere, circulând pe şosea cu prioritate, autoturismul nu ar fi fost implicat în accident dacă, în mod teoretic, ar fi fost condus cu o viteză de 45 km/h. De menţionat, deci, că chiar dacă autoturismul ar fi fost condus cu o viteză sub 80 km/h, impactul nu putea fi evitat decât sub 45 km/h. Ipotetic, expertiza a concluzionat că înaintea impactului e posibil ca autoturismul să fi fost condus cu o viteză de 80-100 km/h. Urmele de frână, cât şi cele de virare spre stânga dovedesc manevrele corect efectuate ale conducătoarei pentru evitarea impactului”. Ziariştii care au consultat dosarul au constatat că au fost audiaţi martori, care au declaraţii aproape identice şi că au fost efectuate două expertize de specialitate. Este publicată şi o schiţă, din care rezultă că locul impactului şi petele de sânge se aflau pe direcţia de mers a autovehiculului.

În primul articol, cel din 22 ianuarie 2012, intimaţii-pârâţi au arătat că R.L. este acuzat că, în 1991, ar fi accidentat mortal o fată de 23 ani. Pentru a scăpa de închisoare (dat fiind că ar fi fost băut şi cu permisul suspendat), ar fi declarat poliţiştilor că la volan s-a aflat soţia sa însărcinată. Articolul face referire la declaraţiile martorilor oculari (pe care nu îi nominalizează) şi la declaraţia unui poliţist (al cărui nume, de asemenea, nu este indicat), care a declarat: „Chiar dacă fata a traversat printr-un loc nemarcat, conducătorul auto trebuia să conducă până la evitarea oricărui pericol, aşa cum prevedea atunci legea”.

Primul articol din 23 ianuarie 2012 se bazează pe interviul luat tatălui victimei, care a făcut, de asemenea, referire la martori oculari nenominalizaţi, precum şi la fapte percepute personal, cum ar fi faptul că R.L. i-a oferit o sumă de bani, că s-a făcut reconstituirea accidentului în lipsa sa şi că, deşi a făcut mai multe memorii la organele competente, nu a reuşit să aducă dosarul în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Într-un alt articol publicat la aceeaşi dată, s-a făcut vorbire de un alt accident care ar fi fost comis de R.L., iar a doua zi a fost publicată declaraţia lui C.S., care a arătat că acesta „era un şofer de coşmar, că a mai avut un accident şi, ca şi acum, a pasat responsabilitatea pe umerii altcuiva. Cel mai grav este faptul că se urca fără emoţii la volan fără a avea permis de conducere”.

Tot pe 24 ianuarie 2012 au fost publicate, în oglindă, declaraţiile poliţistului I.I., cel care a făcut propunerea de neîncepere a urmăririi penale şi ale unui poliţist din Otopeni, care a lucrat în ziua în care a avut loc accidentul şi a fost acolo imediat după accident. Primul a declarat că accidentul a avut loc în afara localităţii, că şoferii erau obligaţi să încetinească doar dacă era un autobuz în staţie, că victima a ieşit brusc în faţa maşinii şi că datele tehnice ale maşinii erau conforme cu normele şi că toate probele au arătat că victima a traversat neregulamentar. Cele de-al doilea a declarat că accidentul a avut loc în localitate, că viteza maximă admisă în acel loc era de 60 km/h şi că, oricare ar fi fost situaţia, trebuia începută urmărirea penală pentru ucidere din culpă, se putea stabili culpă comună şi cazul ajungea în instanţă.

De asemenea, a fost menţionat memoriul redactat de avocatul tatălui victimei, adresat Comisiei de Litigii a Parlamentului, care cuprindea critici de specialitate la adresa soluţiei de neîncepere a urmării penale. În cuprinsul acestuia sunt citate pasaje din referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale.

 În articolul din 25 ianuarie 2012 a fost publicată ştirea că M.I., prim-procuror al Procurorului General al României a cerut căutarea dosarului pentru a-l reanaliza, precum şi opinia procurorului L.S. că soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost una greşită. În aceeaşi zi au fost publicate şi părerile a trei experţi, nenominalizaţi, din care primii doi au susţinut că autoturismul ar fi avut o viteză de 120 km/h, iar cel de-al treilea că nu ar fi putut fi mai mică de 118 km/h, fiind prezentată şi formula de calcul, care porneşte de la distanţa de frânare, de 68,20 m (x 245 x 0,6 x 9,8).

În articolul din 26 ianuarie 2012 a fost publicată declaraţia lui Ş.P., care a susţinut că se afla într-un autoturism ce venea din sens opus împreună cu alte persoane, că a văzut că R.L. se afla la volan, că acesta a încercat să evite un câine şi că din această cauză a pierdut controlul maşinii şi a intrat pe contrasens, accidentându-o astfel pe G.M., care trecuse deja în traversare doi metri de linia continuă pe sensul opus (ceea ce ar însemna că locul impactului cu autoturismul ar fi fost într-un alt loc decât cel stabilit de organele judiciare, adică pe contrasens în raport de direcţia de deplasare a maşinii până la accident). De asemenea, acesta a declarat că nu a vrut să depună atunci mărturie pentru că era prieten cu naşul lui M.L., dar a vrut să ajute poliţia să descopere adevărul ducând doi martori care au fost cu el în maşină şi văzuseră acelaşi lucru, însă anchetatorul I.I. i-ar fi spus: „Ia-ţi martorii şi du-te, fiindcă dosarul e făcut! Dumneata ştii că M.L. este ofiţer onorific … ? Sună telefoanele!”.

Tot pe 26 ianuarie 2012 au fost publicate aspectele reţinute de ziarişti din consultarea efectivă a dosarului, şi anume că nu se cunoaşte cu exactitate numele procurorului, că martorii au fost audiaţi la 6 luni de la producerea accidentului, că cea de-a doua expertiză, care a ajuns la concluzia că viteza de deplasare a autovehiculului ar fi fost cu 23 km/h mai mică, a folosit o formulă de calcul ciudată, luată dintr-o revistă şi nu algoritmul consacrat şi că poliţistul I.I. a fost avansat în grad chiar în cursul anchetei.

Printr-un articol din 27 ianuarie 2012, ziariştii şi-au exprimat speranţa redeschiderii cazului.

Concluzia instanţei de apel asupra celor expuse anterior este aceea că ziariştii şi-au fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmaţiile făcute de martori (tatăl victimei - chiar legea penală permiţând audierea rudelor, respectiv o persoană care pretinde că a văzut efectiv accidentul), pe părerile unor experţi tehnici, ale unor poliţişti, ale unui avocat (exprimată în memoriu), ale unui procuror, şi în final pe înscrisurile din dosarul penal pe care l-au studiat. De altfel, şi în cadrul anchetelor efectuate de organele de urmărire penală se folosesc metode similare de obţinere a unor informaţii, ceea ce dovedeşte seriozitatea acestora şi faptul că ştirile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile. Este adevărat că aceste surse nu au fost prezentate de la început, însă nici afirmaţiile din articole nu au fost atât de categorice de la început, existând o creştere graduală a imputărilor factuale pe măsura prezentării unor noi mijloace de probă, astfel încât maniera în care au procedat ziariştii este una corespunzătoare (iar nu la cele mai înalte standarde).

Prin urmare, s-a constatat de către instanţa de apel că au existat anumite indicii în legătură cu faptele imputate reclamantului (referitoare, pe de o parte, la modul în care a avut loc accidentul şi pe de altă parte, la modul în care s-a desfăşurat urmărirea penală).

Pornind de la datele obţinute în urma anchetei jurnalistice, ziariştii au tras concluzia că versiunea familiei victimei în legătură cu dinamica accidentului este cea corectă, iar nu cea reţinută de organele penale. Chiar dacă afirmaţiile ziariştilor în legătură cu faptele (iar nu judecăţile de valoare) imputate reclamantului nu sunt sprijinite de probe absolute, ele apar, în aprecierea instanţei de apel, ca ipoteze pe care le-au formulat ziariştii, în cadrul şi în limitele exerciţiului liber al dreptului de exprimare. Atâta timp cât au prezentat raţionamentul care a stat la baza unor asemenea concluzii, făcând referire deopotrivă la poziţia exprimată de reclamant (care este versiunea oficială), jurnaliştii au fost de bună-credinţă, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. De altfel, comentariile care au urmat articolelor publicate on-line au fost atât nefavorabile apelantului-reclamant (cea mai mare parte), cât şi favorabile acestuia.

De aceea s-a considerat, de către instanţa de apel, că nu se poate susţine că apelantul-reclamant a fost acuzat în cuprinsul articolelor publicate de săvârşirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală suficientă, întrucât aceasta nu trebuie să fie precisă, fiabilă şi solidă, cu aceeaşi forţă probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanţă judecătorească, şi nici că judecata de valoare reprezentată de raţionamentul deductiv al ziariştilor ar fi excesivă, fiind lipsită total de fundament. Din acelaşi considerent, nu s-a reţinut nici că jurnaliştii au prezentat faptele imputate ca adevăruri certe.

 Se arată că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (hotărârea Lingens c. Austriei, I. Dalban c. României). Nu în ultimul rând, a fost luată în considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate reclamantului, astfel că a impune ziaristului obţinerea unor probe absolute ar constitui, cu atât mai mult într-un asemenea caz, o limitare nejustificată a dreptului la liberă exprimare. Nedispunând de mijloacele pe care le au organele de cercetare penală, nu pot fi verificate toate detaliile care reies din ancheta jurnalistică, cum ar fi împrejurarea că tatăl apelantului-reclamant s-ar fi întors din Italia la data producerii accidentului.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu a reţinut reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi, considerând că aceştia au urmărit să supună atenţiei cititorilor subiecte de interes public, respectiv moartea unui om şi funcţionarea justiţiei în sens larg. Motivaţia lor a fost ideea de a se face dreptate, ceea ce presupune, în mod inerent, pedepsirea celor vinovaţi. Această motivaţie nu este exclusă (ci se adaugă la) aspectul că ancheta jurnalistică ar fi fost declanşată de părerea negativă pe care ziaristul o are despre o anumită persoană (în speţă, presupusa aroganţă). Important e ca ziaristul să nu fi avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia persoanei vizate, ceea ce nu s-a dovedit (buna-credinţă prezumându-se). De altfel, cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul dezbaterii unor chestiuni de interes general.

Tot ca urmare a existenţei unei baze factuale suficiente este considerată acceptabilă doza de exagerare şi este admis, ca fiind în limite acceptabile, limbajul folosit de ziarist, în cauză fiind în discuţie numai termenii folosiţi în titlurile articolelor, care sunt însă menite să stârnească interesul cititorilor.

Sub un alt aspect, Curtea de apel a reţinut că la data de 23 ianuarie 2012 a fost publicat şi un articol cuprinzând declaraţia de presă a apelantului-reclamant, prin care a solicitat să îi fie lăsată familia în pace şi a arătat că articolele cuprind neadevăruri, subliniind faptul că procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale. S-a considerat că nu se poate aprecia că nu au fost prezentate punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate, cel al apelantului-pârât confundându-se cu versiunea oficială (aşa cum s-a dovedit prin declaraţia de presă ulterioară), care prin concept este şi prezentată în momentul în care este combătută. Încă de la început s-a arătat că soluţia dată de organele penale a fost favorabilă apelantului-reclamant, familia victimei având însă o altă părere, pe care jurnaliştii au considerat-o justificată.

De asemenea, instanţa de apel a considerat că termenul de „crimă” a fost folosit în sensul de faptă care a condus la decesul unei persoane, iar nu de infracţiune de ucidere din culpă, intimaţii-pârâţi nefăcând afirmaţia că apelantul-reclamant ar fi vinovat de producerea accidentului - cea mai categorică susţinere fiind aceea dintr-un articol din 26 ianuarie 2012 în legătură cu dinamica accidentului, în sensul că a condus cu viteză excesivă un autoturism, a intrat pe celălalt sens şi a accidentat mortal o femeie de 23 ani (care traversa totuşi printr-un loc nemarcat), astfel nu se poate reţine că ziariştii au formulat verdicte cu privire la vinovăţia acestuia. Chiar tatăl victimei este nemulţumit doar de neluarea în considerare a unor aspecte de fapt din propria versiune, fără a fi sigur de soarta pe care ar fi avut-o procesul dacă ar fi ajuns în instanţă. De altfel, aproape toate articolele exprimă ideea că se fac dezvăluiri senzaţionale în legătură cu accidentul care a avut loc în anul 1991 şi fac trimitere, expres sau implicit, la soluţia deja pronunţată, finalitatea lor declarată fiind aceea a redeschiderii anchetei.

S-a avut în vedere şi faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care, „acceptând să dea interviuri, au ieşit în arena publică” faţă de individul obişnuit (cauza Wirtschafts-Trens Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. c. Austriei, hotărârea din 13 decembrie 2005). Nivelul de toleranţă a criticii acestora este mai ridicat. Totodată, instanţa de apel a avut în vedere că săvârşirea unui accident (într-un loc public) şi influenţarea anchetei penale (relaţia cu o autoritate publică), ca imputaţii factuale aduse apelantului-reclamant, nu ţin de viaţa sa privată.

Reţinând în aceste condiţii că jurnaliştii şi-au exercitat un drept prevăzut de Constituţie şi anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanţa de apel a constatat că, sub aspectul publicării articolelor indicate în cererea de chemare în judecată, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respingând apelul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului, reluând descrierea situaţiei de fapt prin prezentarea articolelor denigratoare, reclamantul critică decizia instanţei de apel ca fiind nelegală, prin prisma motivelor prevăzute de către art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., sub următoarele aspecte:

I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

A susţinut recurentul reclamant că instanţa de apel porneşte de la premisa corectă că rolul instanţei de judecată în cauze având ca obiect delictele de presă este acela de a asigura un just echilibru între, pe de o parte, protecţia dreptului consacrată de articolul 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este garantat de articolul 8 al Convenţiei.

Însă, pentru a verifica în ce măsură este menţinut acest echilibru, în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului s-au conturat anumite criterii de apreciere, care trebuie avute în vedere de instanţele naţionale, inclusiv de către instanţa de apel. În prima parte a considerentelor, instanţa de apel face referire la o serie de hotărâri ale Curţii Europene pentru Drepturile Omului, hotărâri care nu prezintă relevanţă pentru justa soluţionare a cauzei şi devin străine de natura pricinii în condiţiile în care nu se raportează printr-un raţionament juridic explicit şi pertinent la particularităţile speţei deduse judecăţii. Niciuna dintre hotărârile prezentate nu cuprinde suficiente elemente comune cu cauza de faţă încât să justifice prezentarea acestora în mod exhaustiv în considerente, înlocuind practic raţionamentul juridic al instanţei de apel care nu a prezentat şi argumente pertinente care să conducă la soluţia de respingere a apelului.

Din perspectiva legislaţiei incidente cu privire la etica jurnalistică, Codul deontologic al profesiei de jurnalist şi Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993, instanţa de apel, raportându-se la tehnicile de investigaţie în materie penală, se abate de la chiar principiile fundamentale, a căror încălcare a fost reclamată prin cererea introductivă de instanţă şi de la esenţa acestei cauze, ce ţine exclusiv de modalitatea de exercitare a profesiei de jurnalist de către intimaţi.

Instanţele de fond şi apel aveau obligaţia de a aprecia caracterul ilicit al faptelor săvârşite prin prisma analizării modului de îndeplinire de către intimaţii-pârâţi a obligaţiilor specifice ce le revin potrivit profesiei lor. A pune un semn de egalitate între rolul presei şi rolul organelor de anchetă penală indică faptul că instanţa de apel porneşte de la o premisă fundamental greşită, şi anume că pentru a verifica în ce măsură au fost încălcate drepturile recurentului-reclamant trebuie să reanalizeze în ce măsură a fost corect efectuată cercetarea penală cu privire la accidentul rutier ce a făcut obiectul articolelor publicate. În decizia recurată se face referire la existenţa unor indicii în legătură cu faptele „imputate" recurentului-reclamant, însă lipseşte cu desăvârşire analiza calificată pe care instanţa de apel ar fi trebuit să o facă atât cu privire la modalitatea de obţinere şi prezentare publicului larg a acestora de către intimaţi, cât şi cu privire la atingerile aduse drepturilor recurentului-reclamant.

Argumentul instanţei de apel, expus în cadrul considerentelor, privind dificultatea dovedirii

unor fapte de natura celor imputate recurentului-reclamant, este de asemenea străin de natura cauzei. Recurentul-reclamant nu a susţinut că abuzul demersului jurnalistic, şi încălcarea drepturilor sale la demnitate, onoare şi imagine se întemeiază pe lipsa unor „probe absolute”; astfel cum rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, motivul invocat este cel al nerespectării principiilor şi normelor deontologice ale profesiei de jurnalist.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului bunei-credinţe în exercitarea demersului jurnalistic, instanţa de apel reţine că, pe de o parte, buna-credinţă se prezumă - de unde se deduce implicit că recurentul nu a răsturnat această prezumţie prin probatoriul administrat, iar pe de altă parte, că baza factuală ar fi fost suficientă pentru publicarea de informaţii cu caracter cert sau de judecăţi de valoare. Ca atare, motivarea instanţei de apel poate fi rezumată la următoarele argumente: jurnaliştii nu au urmărit doar denigrarea recurentului-reclamant, demersul lor invocând existenţa unui interes public („moartea unui om şi funcţionarea justiţiei în sens larg”) - omiţând a analiza resortul intern care a condus la investigaţiile pretins efectuate, precum şi relevanţa demersului însuşi din perspectiva celor 21 de ani scurşi de la data evenimentelor relatate; au efectuat cercetări corespunzătoare din perspectiva unei anchete penale - dar nu analizează legalitatea şi temeinicia investigaţiilor din perspectiva unui demers jurnalistic adus la cunoştinţa publică într-un cotidian naţional; au avut la dispoziţie o bază factuală suficientă pentru a se justifica utilizarea unor termeni denigratori - fără a se argumenta în ce măsură fiecare dintre aceste elemente factuale prezenta suficientă credibilitate şi pertinenţă; dreptul la replică al recurentului-reclamant a fost publicat - fără a se argumenta în ce măsură momentul şi modalitatea publicării acestui drept la replică au îndeplinit exigenţele profesionale. Or, atare motivare este vădit lacunară sub aspectul stabilirii finei linii de demarcaţie între dreptul la demnitate, onoare şi imagine a recurentului-reclamant, pe de-o parte, şi dreptul la liberă exprimare al intimaţilor, în calitatea lor de jurnalişti, pe de altă parte.

Deşi la dosarul cauzei a fost depus, de către intimaţi, comentariul cititoarei care ar fi condus la demararea investigaţiilor jurnalistice iar, din lectura textului, rezultă cu claritate că acest comentariu făcea referire la un accident săvârşit de „nora lui M.L.”, instanţa de apel a ales să ignore cu desăvârşire acest aspect, bazându-şi întregul raţionament pe prezumţia de bună-credinţă şi omiţând cu desăvârşire să motiveze înlăturarea probelor ce tindeau la răsturna prezumţiei de bună credinţă.

Dacă raţionamentul instanţei de apel ar fi analizat şi ipoteza expusă de către recurentul-reclamant, respectiv împrejurarea că scopul acestor articole nu a fost unul de interes public, ci dorinţa autorilor de a sancţiona atitudinea pretins „arogantă” a recurentului-reclamant şi a tatălui său, s-ar fi avut în vedere şi rolul mai puţin nobil al presei, şi anume acela de a-şi creşte numărul de cititori prin publicarea unor articole „senzaţionale”, iar legitimitatea demersului jurnalistic ar fi fost mai atent apreciată. Se putea verifica astfel dacă intimaţii, urmărind chiar conducerea cititorilor către o anumită concluzie, au folosit tehnicile specifice de investigaţie în scopul obţinerii unor elemente probatorii care să le susţină concluzia iniţială. Această ipoteză, total ignorată de către instanţa de judecată, a fost susţinută de materialul probator administrat şi a fost invocată şi prin motivele de apel, arătându-se că, la momentul publicării primului articol, intimaţii-pârâţi prezentau aprioric concluzia unei anchete jurnalistice care încă nici nu fusese demarată. Primul articol a fost publicat înainte de efectuarea verificărilor impuse de normele legale, pornind de la un interviu cu tatăl victimei, iar publicarea articolelor ulterioare a fost generată exclusiv de interesul manifestat de cititori în urma apariţiei primului articol.

Deşi a invocat ca motiv de apel şi împrejurarea că instanţa de fond a ales să ignore susţinerile sale cu privire la nerespectarea de către intimaţii-pârâţi a principiului prezumţiei de nevinovăţie, nici hotărârea recurată nu cuprinde o motivare cu privire la acest aspect.

Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că inexistenţa sau insuficienţa motivării cu privire la anumite motive invocate de către reclamant, fac ca hotărârea instanţei de apel să fie nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

II. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

A susţinut recurentul în argumentarea acestui motiv de recurs că, deşi instanţa de apel reţine în mod corect textele legislative incidente în cauză, raţionamentul juridic care a condus la respingerea apelului formulat este bazat pe o greşită aplicare a acestora, în condiţiile în care prevederile art. 10 din Convenţia europeană nu acoperă informaţiile false şi nici erorile din neglijenţă, deci cu atât mai puţin intenţia vădită de denigrare.

În cuprinsul articolelor menţionate, s-a produs defăimarea publică a recurentului, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea, agresivă şi vehementă, a modului în care s-a desfăşurat acum 21 de ani o anchetă penală, urmărind, sub aparenţa respectării interesului public de a fi informat şi sancţionării modalităţii de îndeplinire a justiţiei în România, distrugerea imaginii sale şi pedepsirea pentru „aroganţă".

Urmare a unei greşite aplicări a prevederilor normative incidente în cauză, instanţa de apel reţine legitimitatea anchetei jurnalistice derulate de către intimaţi şi respectarea de către aceştia a obligaţiilor care le revin conform deontologiei profesionale, deşi au fost încălcare următoarele principii:

a) principiul bunei credinţe în realizarea demersul jurnalistic

Deşi, aparent, se poate considera că demersul jurnalistic ar fi fost desfăşurat cu bună-credinţă, intimaţii urmărind doar prezentarea unui subiect de interes public, sancţionarea unor fapte reprobabile şi atragerea atenţiei publice asupra modului în care se înfăptuieşte justiţia în România, toată această aparenţă se destramă de la chiar titlurile alese pentru articole şi tonul campaniei denigratoare: „Crima L., onoarea pierdută a familiei L.”; „Procurorul redeschide cazul L.”. Folosirea unei astfel de terminologii, cu implicaţii penale dintre cele mai grave, nu poate fi considerată ca făcând parte din doza de exagerare permisă, inclusiv Curtea Europeană condamnând în mod frecvent astfel de exprimări. Dacă într-adevăr intimaţii-pârâţi ar fi fost de bună-credinţă, aceştia ar fi avut posibilitatea de a-si expune punctul de vedere sub forma de opinii, şi nu prezentând cititorilor cu caracter de certitudine şi sub formă de informaţii, opinii ale persoanelor pe care le-au intervievat pe parcursul anchetei jurnalistice. Jurisprudenţa Curţii Europene abundă în exemple de sancţionare a utilizării de către jurnalişti a unor termeni care conduc la ideea săvârşirii unei infracţiuni în absenţa unei hotărâri penale (cauza Constantinescu c. României).

În dovedirea relei-credinţe pe care au manifestat-o intimaţii jurnalişti pe tot parcursul campaniei desfăşurate, instanţa de apel trebuia să analizeze şi resortul intern care a condus la iniţierea acestei campanii, astfel cum reiese în mod clar din primele articole publicate, şi a fost confirmat de răspunsul la interogatoriul administrat în cauză intimatului T.H. Se poate lesne observa că scopul acestor articole nu a fost dorinţa de a aduce în atenţia publicului larg corupţia din sistemul juridic al României de la începutul anilor 1990, ci o îndârjire personală împotriva recurentului-reclamant şi a familiei sale. Ca atare, dacă instanţa de apel ar fi raportat demersul jurnalistic la prevederile normative aplicabile, prezumţia de bună-credinţă ar fi fost răsturnată.

Pe de altă parte, una dintre obligaţiile profesionale care le incumbă jurnaliştilor potrivit Codului Deontologic al Jurnaliştilor, este aceea de a solicita fiecăreia dintre părţile implicate punctul de vedere cu privire la faptele prezentate. Or, nicicând, anterior sau pe parcursul derulării campaniei, nici unul dintre intimaţi sau vreun alt reprezentant al cotidianului x, nu au luat legătura cu recurentul-reclamant.

Transmiterea unui simplu mesaj text pe telefonul mobil, de informare, în chiar ziua în care urma să apară primul articol pe pagina de internet în niciun caz nu poate fi considerată un drept la replică şi nici o îndeplinire a obligaţiei prevăzute de articolul 5 din Codului Deontologic: „Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în cazul unor păreri divergente”.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile Codului Deontologic, considerând că această obligaţie a fost îndeplinită prin publicarea în articole a rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale şi prin publicarea declaraţiei de presă a recurentului-reclamant. În realitate, acestea nu au fost nicicând prezentate cu obiectivitatea şi respectul cuvenit unor puncte de vedere contrare ipotezei pe care intimaţii-pârâţi voiau să o insufle cititorilor, instanţa ignorând inclusiv comentariile extrem de agresive ale chiar jurnaliştilor care au însoţit aceste enunţuri („Familia L. a ieşit la atac. A ameninţat cu judecata. La banii pe care-i are şi la situaţia din justiţia noastră ameninţarea trebuia serios luată în seamă. Unii s-au speriat. Multă lume se muiase. Familia jubila. Pe neaşteptate au apărut martori importanţi. Cei care se găseau în maşina de pe sensul opus. Puţin a lipsit ca R.L. să nu intre şi în ei” - citat din articolul; Onoarea pierdută a familiei L. (II), din data de 26.01.2012, autor H.T.). Mai mult decât atât, nicicând nu a fost prezentat cititorilor răspunsul oficial primit de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, transmis la data de 25.01.2012.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 72 NCC, considerând ca dreptul recurentului-reclamant la onoare şi la demnitate este limitat, în virtutea calităţii sale de persoană publică, invocând în acest sens şi cauza Wirtschafts-Trens Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H c. Austriei, în cadrul căreia Curtea statuează că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care „acceptând să dea interviuri, au ieşit în arena publică”. Recurentul-reclamant nu a făcut nici un fel de comentarii care să îl expună opiniei publice, rezumându-se la declaraţiile de presă pe care profesia sa le impune, şi niciodată acestea nu au privit viaţa sa privată. Astfel cum a rezultat din declaraţia martorului O.R., obiect al mediatizării este în primul rând viaţa profesională, sportivă a recurentului-reclamant, şi niciodată acesta nu a făcut afirmaţii sau declaraţii neprovocate cu privire la viaţa sa personală, astfel ca limitarea dreptului recurentului la onoare şi la demnitate este fără suport legal, cu atât mai mult cu cât demersul jurnalistic nu privea viaţă sa profesională, ci cea privată.

b) obligaţia de informare prealabilă şi a obligaţia de a efectua verificări riguroase.

Instanţa de apel, în analiza acestui motiv de apel, a aplicat greşit prevederile Rezoluţiei nr. 1003/1993 a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, precum şi ale Codului Deontologic al Jurnaliştilor, care instituie obligaţii specifice pentru aceştia. Din probele administrate în cauză a rezultat că, prin demersul jurnalistic, s-au prezentat publicului larg informaţii de natură a aduce grave prejudicii de imagine reclamantului, fără o verificare prealabilă şi fără a avea o bază factuală reală, motiv pentru care judecăţile de valoare şi informaţiile transmise nu se pot bucura de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie.

Din simpla analiză cronologică a articolelor apărute şi din răspunsurile la interogatorii, reiese cu claritate că intimaţii nu au depus nici cea mai mica diligentă în direcţia unei informări si verificări temeinice, anterioare publicării articolelor, ci au prezentat publicului o primă ştire senzaţională, bazată, la prima publicare, pe o informaţie oferită de către o cititoare pe pagina de internet a cotidianului (care corect a sesizat că în urmă cu 21 de ani soţia reclamantului a produs un accident de circulaţie) şi pe declaraţiile tatălui victimei.

Din probele administrate în cauză rezultă că fundamentul investigaţiilor jurnalistice este reprezentat de: declaraţia tatălui victimei - un om marcat pe viaţă de tragedia pierderii unui copil şi pentru care reclamantul are toată înţelegerea şi compasiunea, dar care în mod evident nu poate şi nici nu trebuie să fie obiectiv sau credibil în relatarea evenimentelor dramatice având în vedere implicarea emoţională firească şi împrejurarea că nu a fost martor la accident; un aşa-zis martor ocular, care, din motive neverosimile, a păstrat tăcerea timp de 21 de ani şi s-a abţinut de la orice declaraţie în faţa organelor de cercetare penală în temeiul unei pretinse legături de prietenie dintre naşul său şi familia recurentului-reclamant; declaraţiile unui procuror notoriu în căutare de senzaţional care prin afirmaţiile sale încalcă normele procedurale şi deontologice exprimând un punct de vedere lipsit de orice fundament juridic, cu privire la o cauză soluţionată cu mulţi ani în urmă, în care nu are nicio calitate.

Potrivit Codului Deontologic, îndeplinirea obligaţiei de informare instituită în sarcina jurnaliştilor ar fi presupus fie să fi publicat articolul abia la momentul la care ar fi obţinut probe care să confirme declaraţia unicei surse, fie să fi prezentat declaraţiile acestor persoane ca atare, sub formă de opinie şi nu cu caracter de adevăr absolut. În mod nelegal instanţa de judecată înţelege să aprecieze îndeplinirea obligaţiei de informare prin raportare la modalitatea de derulare a anchetelor penale şi nu în raport de legislaţia specifică profesiei de jurnalist.

c) prezumţia de nevinovăţie

Jurnaliştii sunt obligaţi a se abţine de la a formula verdicte şi a pune etichete de autor de fapte penale unor persoane în cazul în care nu s-a pronunţat o instanţă de judecată în sensul stabilirii vinovăţiei acestora.

Instanţa de apel a omis să analizeze şi să argumenteze modalitatea de respectare, prin demersul jurnalistic, a principiului prezumţiei de nevinovăţie, în condiţiile în care singura referire la acest aspect în cuprinsul deciziei recurate este în sensul că „nu se poate reţine că ziariştii au formulat verdicte cu privire la vinovăţia acestuia”. Or, în realitate, din conţinutul articolelor rezultă fără putinţă de tăgadă învinuirea reclamantului de către jurnalişti de săvârşirea mai multor infracţiuni, cu încălcarea evidentă a chiar modalităţii de reglementare a acestei obligaţii conform Rezoluţiei 1003/1993 a CE. şi a codurilor deontologice.

Consideră că a făcut dovada existenţei celorlalte două elemente ale răspunderii civile delictuale, prejudiciul moral cauzat recurentului-reclamant şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu: în primul rând, şi dacă se are în vedere numai gradul de mediatizare a subiectului şi controversele stârnite de acesta, consideră că dovada prejudiciului moral este făcută prin amploarea expunerii vieţii personale a recurentului-reclamant, prezentată într-o variantă proprie a jurnaliştilor, evident defăimătoare. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a înţeles să analizeze şi aceste aspect, considerând că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este aceasta reglementată de art. 998-999 C.civ. (încadrare în drept rectificată de recurent prin precizarea depusă la termenul din 25.03.2015 ca fiind art.1357 şi urm., 1373,1381 NCC) câtă vreme jurnaliştii şi-au exercitat un drept prevăzut de Constituţie şi anume dreptul la exprimare.

Prin prezentarea, în absenţa unei baze factuale, a unor fapte determinate privindu-l pe recurent, cu folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natură a induce în conştiinţa opiniei publice ideea că acesta a săvârşit infracţiuni dintre cele mai grave, scopul articolelor în cauză nu a fost, în realitate, acela de a atrage atenţia asupra unei probleme de interes public, ci de a-l denigra pe recurent, de a-i distruge credibilitatea, onoarea şi reputaţia.

Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Recurentul reclamant a criticat, în primul rând, decizia atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct.7 C.proc.civ., apreciind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În esenţă, recurentul reproşează instanţei de apel fie inexistenţa, fie insuficienţa motivării, în sensul că nu a răspuns cu argumente de fapt şi de drept tuturor criticilor invocate prin motivele de apel şi nu a analizat modalitatea în care instanţa de fond a interpretat probatoriul administrat în cauză.

În concret, într-o primă critică, recurentul susţine că, în analiza respectării echilibrului între protecţia libertăţii de exprimare şi dreptul la reputaţie al persoanei vizate, ca element al vieţii private, prin prisma criteriilor de apreciere dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel face referire la o serie de hotărâri care nu prezintă relevanţă,  înlocuind astfel raţionamentul juridic al soluţiei pronunţate.

Nu poate fi reţinută o astfel de critică întrucât, invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel nu a făcut decât să enunţe standardele de protecţie pe care jurisprudenţa europeană le-a stabilit în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi dreptul la replică, buna credinţă în demersul jurnalistic şi  doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că „ştirile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile”.

Instanţa a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăţilor de valoare apreciind că, şi în situaţia în care a existat o creştere graduală a imputărilor factuale, maniera în care au procedat ziariştii este una corespunzătoare.

Prin urmare nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a jurnaliştilor care să atragă declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale.

O altă critică formulată în cadrul acestui motiv de recurs este aceea că instanţa de apel trebuia să analizeze  nerespectarea  principiilor şi normelor deontologice ale profesiei de jurnalist, invocată prin cererea de chemare în judecată, nu prin corectitudinea efectuării cercetării penale cu privire la accidentul rutier, ci din perspectiva modalităţii de obţinere şi prezentare către publicul larg a informaţiilor privind faptele imputate şi atingerii aduse în acest mod, de către intimaţi, drepturilor recurentului-reclamant.

Interpretarea într-o altă modalitate, decât cea agreată de parte, a elementelor bazei factuale,

relevanţa acestora şi a momentului publicării dreptului la replică, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ. 

Instanţa de apel nu a validat  corectitudinea cercetării penale, cum a apreciat recurentul, ci a reţinut, în ceea ce priveşte modalitatea de obţinere a informaţiilor, că ziariştii şi-au fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmaţiile făcute de martori, pe părerile unor experţi, poliţişti, avocat, procuror şi pe înscrisurile din dosarul penal pe care l-au studiat. Referirea la similaritatea investigaţiei jurnalistice cu cea a unei anchete penale a fost făcută în contextul aprecierii seriozităţii demersului şi a constatării că ştirile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, sursele fiind considerate credibile.

S-a susţinut că motivarea instanţei de apel este vădit lacunară în ceea ce priveşte critica de nerespectare a principiului bunei-credinţe în exercitarea demersului jurnalistic. În acest sens, se arată că instanţa de apel reţine că buna-credinţă se prezumă, omiţând să motiveze înlăturarea probelor ce tindeau la a răsturna prezumţia şi, de asemenea, că baza factuală a fost suficientă pentru publicarea de informaţii cu caracter cert sau de judecăţi de valoare, omiţând a analiza resortul intern care a condus la investigaţii (ce nu a fost unul de interes public, ci o îndârjire personală a autorilor de a sancţiona atitudinea pretins „arogantă” a recurentului-reclamant şi a tatălui său), precum şi relevanţa demersului însuşi din perspectiva celor 21 de ani scurşi de la data evenimentelor relatate; se arată că instanţa de apel nu analizează legalitatea şi temeinicia investigaţiilor din perspectiva unui demers jurnalistic, nu argumentează în ce măsură fiecare dintre elementele factuale reţinute prezintă suficientă credibilitate şi pertinenţă  şi în ce măsură momentul şi modalitatea publicării dreptului la replică al recurentului-reclamant au îndeplinit exigenţele profesionale.

Înalta Curte apreciază că, în analiza bunei credinţe a demersului jurnalistic, instanţa de apel a verificat şi susţinerea referitoare la scopul urmărit prin publicarea articolelor, ce nu ar fi fost unul de interes public ci personal şi, contrar afirmaţiilor recurentului, a motivat înlăturarea aserţiunilor acestuia ce tindeau la răsturnarea prezumţiei de bună credinţă. În acest sens instanţa de apel arată că subiectul este de interes public (moartea unui om şi funcţionarea justiţiei în sens larg) şi că motivaţia ziaristului de a se face dreptate nu o exclude pe cea susţinută de reclamant (respectiv că ancheta jurnalistică ar fi fost declanşată de părerea negativă pe care ziaristul o avea despre o anumită persoană, în speţă presupusa aroganţă). Important, precizează instanţa de apel, este ca ziaristul să nu fi avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia persoanei vizate, împrejurare care, de altfel, nu s-a dovedit (buna-credinţă prezumându-se). Cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Critica recurentului în sensul că instanţa nu a analizat fiecare element factual din punctul de vedere al credibilităţii, pertinenţei şi modalităţii de obţinere nu poate fi reţinută în condiţiile în care, în apel, au fost înfăţişate toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei juridice. Pe de altă parte, concluziile instanţei  rezultate în urma interpretării probatoriului administrat nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, reprezentând  aspecte de temeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

În plus, deşi a reţinut că afirmaţiile ziariştilor în legătură cu faptele imputate reclamantului nu sunt sprijinite de probe absolute, instanţa de apel a apreciat că „ele apar ca ipoteze pe care le-au formulat ziariştii, în cadrul şi în limitele exerciţiului liber al dreptului de exprimare. Atâta timp cât au prezentat raţionamentul care a stat la baza unor asemenea concluzii, făcând referire deopotrivă la poziţia exprimată de reclamant (care este versiunea oficială), jurnaliştii au fost de bună-credinţă, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate”.

În acelaşi sens, şi relevanţa timpului scurs de la eveniment este un aspect de percepţie subiectivă a receptorului informaţiei, neputând fi apreciată ca un element ce susţine reaua credinţă a celui care a transmis informaţia ignorat de instanţa de apel. 

O altă critică subsumată disp. art.304 pct. 7 C.proc.civ. este aceea că instanţa de apel nu a analizat ipoteza potrivit căreia  intimaţii au urmărit conducerea cititorilor către o anumită concluzie, folosind tehnicile specifice de investigaţie, în scopul obţinerii unor elemente probatorii care să le susţină concluzia iniţială, arătându-se că la momentul publicării primului articol intimaţii-pârâţi prezentau aprioric concluzia unei anchete jurnalistice care încă nici nu fusese demarată.

Nu poate fi reţinută neanalizarea acestui aspect în condiţiile în care instanţa de apel a arătat

că, deşi sursele nu au fost prezentate de la început,  nici afirmaţiile din articole nu au fost atât de categorice de la început, existând o creştere graduală a imputărilor factuale pe măsura prezentării unor noi mijloace de probă, astfel încât maniera în care au procedat ziariştii este una corespunzătoare (iar nu la cele mai înalte standarde), constatându-se, în final, că au existat anumite indicii în legătură cu faptele imputate reclamantului (referitoare, pe de o parte, la modul în care a avut loc accidentul şi pe de altă parte, la modul în care s-a desfăşurat urmărirea penală).

Prin urmare, asupra acestui aspect instanţa de apel s-a pronunţat chiar dacă într-un sens diferit de cel solicitat a fi avut în vedere de reclamant.

S-a criticat şi faptul că, deşi reclamantul a invocat ca motiv de apel şi împrejurarea că instanţa de fond a ignorat susţinerile sale cu privire la nerespectarea de către intimaţii-pârâţi a principiului prezumţiei de nevinovăţie, hotărârea recurată nu cuprinde o motivare cu privire la acest aspect.

Este eronată această aserţiune întrucât se constată că instanţa a analizat acest motiv de apel, atunci când a apreciat că intimaţii-pârâţi nu au  afirmat că reclamantul ar fi vinovat de producerea accidentului iar cea mai categorică susţinere a fost aceea dintr-un articol din 26 ianuarie 2012 în legătură cu dinamica accidentului, în sensul că a condus cu viteză excesivă un autoturism, a intrat pe celălalt sens şi a accidentat mortal o femeie de 23 ani (care traversa totuşi printr-un loc nemarcat), concluzionând că  nu se poate reţine că ziariştii au formulat verdicte cu privire la vinovăţia acestuia, în condiţiile în care finalitatea declarată a articolelor  era aceea a redeschiderii anchetei.

Prin urmare Înalta Curte nu va reţine critica de nemotivare a deciziei recurate, în condiţiile în care instanţa de apel a argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei, cu legătură directă cu aceasta şi care susţin decizia.

II. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., recurentul a arătat că instanţa de apel, printr-o greşită aplicare a prevederilor normative incidente  în cauză, a reţinut legitimitatea anchetei jurnalistice şi respectarea de către intimaţi a obligaţiilor care le revin conform deontologiei profesionale, deşi, în cuprinsul articolelor menţionate, s-a produs o defăimare publică în ceea ce îl priveşte, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea, agresivă şi vehementă, a modului în care s-a desfăşurat acum 21 de ani ancheta penală.

Recurentul susţine, în primul rând, că a fost încălcat principiul bunei credinţe în realizarea demersului jurnalistic, astfel că acesta nu se mai bucură de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie, argumentele invocate referindu-se la titlurile alese (ce exced dozei de exagerare permise), tonul denigrator al campaniei, în care simple opinii au fost prezentate ca certitudini,  scopul campaniei jurnalistice, încălcarea dreptului la replică şi ignorarea punctului său de vedere. Recurentul afirmă că nu s-a ţinut cont, în aprecierea libertăţii jurnalistice de exprimare, de împrejurarea că nu este o persoană publică decât sub aspectul vieţii sportive, astfel că limitarea dreptului la onoare şi demnitate este fără suport legal.

O astfel de critică impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare a ziariştilor şi de informare a publicului, garantată de art.10, încalcă dreptul la viaţă privată a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie, în cadrul căruia este inclus şi dreptul la reputaţie. Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au examinat cauza din perspectiva echilibrului între cele două drepturi garantate deopotrivă, verificând dacă, prin publicarea articolelor încriminate, jurnaliştii s-au plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art.10, cu consecinţa încălcării art. 8.

 Corect s-a reţinut că presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază factuală şi să aibă în vedere contextul public în care acţionează  persoana vizată şi natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor. Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectul vieţii private.

Este de necontestat, iar instanţele de fond au afirmat deja, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene,  deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art.10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art.10 dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea credinţă iar subiectul este de interes public.

Sancţionarea jurnaliştilor în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum solicită

reclamantul, reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare. Pentru impunerea pe cale jurisdicţională a unei asemenea ingerinţe, cu titlu de sancţiune civilă, în cauză  s-a verificat dacă ingerinţa este prevăzută de lege (instituţia răspunderii civile delictuale fiind reglementată de art.1349 NCC), dacă este justificată (se invocă încălcarea dreptului la reputaţie a persoanei criticate), dacă este necesară într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cazul unor persoane publice), respectiv dacă corespunde unei nevoi sociale imperative (să existe bază factuală pentru judecăţile de valoare, sens în care s-a apreciat că ancheta jurnalistică poate face dovada documentării şi bunei credinţe şi reprezintă un factor exonerator de răspundere civilă).

Analizând aceste elemente în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat corect că în cauză ingerinţa statului în libertatea de exprimare, deşi legală,  nu ar fi proporţională cu scopul legitim urmărit.

Instanţa de apel nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertăţii de exprimare, ci a analizat criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare la calitatea persoanei, forma şi stilul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, existenţa bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare şi  situaţia faptică, doza de exagerare a limbajului, concluzionând că s-a respectat cu bună credinţă deontologia profesională, jurnaliştii prezentând concluzii proprii obiective.

Este reală susţinerea recurentului în sensul că art. 10 nu acoperă informaţii false şi denigratoare, însă în cauză conţinutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare. S-a apreciat că maniera de redactare a articolelor nu excede limitelor acceptabile, că afirmaţiile jurnalistice nu sunt lipsite total de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva reclamantului sau a tatălui său.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general (o posibilă faptă penală săvârşită de o persoană cu notorietate în rândul publicului cititor şi suspiciunea de influenţare a unei anchete penale), sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată, în condiţiile respectării principiului bunei credinţe şi  a obligaţiei de verificare şi informare corectă şi obiectivă, condiţii apreciate a fi fost îndeplinite în cauză.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obişnuit, iar pe de altă parte, nu se poate reţine că ceea ce a fost prezentat publicului, un accident rutier soldat cu decesul victimei reprezintă un aspect ce ţine strict de viaţa privată a persoanei.

Astfel articolele au vizat, după cum s-a arătat, o posibilă faptă penală comisă de reclamantul despre care se sugerează, contrar concluziei cu care s-a finalizat ancheta penală în epocă, că ar fi condus, în locul soţiei sale,  autoturismul care a accidentat mortal o persoană ce traversa strada prin loc neregulamentar.

Reclamantul este o persoană publică, chiar dacă numai prin prisma profesiei sale, aceeaşi cu cea a tatălui său, dat fiind interesul considerabil al publicului pentru domeniul sportiv în care aceştia activează.

Pentru o persoană activă în domeniul public, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită este justificat, reţinându-se, corelativ, o toleranţă mai mare faţă de mijloacele utilizate în dezbateri.

Prin urmare, caracterul notoriu al persoanei implicate, combinat cu subiectul acestei investigaţii, o posibilă încălcare a legii ce nu a fost sancţionată la momentul săvârşirii ei, justifică interesul investigaţiei jurnalistice.

Este reală aprecierea instanţei de apel că titlurile articolelor conţin o mare doză de exagerare, chiar de provocare, atunci când califică  accidentul rutier soldat cu decesul victimei drept o crimă, însă o astfel de calificare, astfel cum rezultă din conţinutul articolelor, nu se referă la infracţiunea de omor din legislaţia penală ci la urmările accidentului, respectiv decesul victimei, menţinându-se în doza permisă de exagerare şi provocare a opiniei cetăţenilor, întrucât a reprezentat o judecată de valoare fundamentată pe o bază factuală reală.

Prin urmare, chiar dacă titlul are un caracter insolent şi exagerat, nu  poate conduce la concluzia că ziariştii ar fi acreditat ideea vinovăţiei reclamantului pentru ucidere din culpă ci scopul a fost de a atrage atenţia  asupra subiectului apreciat a fi de interes public, aspect ce se circumscrie exerciţiului libertăţii jurnalistice. Opiniile lor nu trebuie interpretate din punct de vedere juridic pentru că jurnaliştii nu au o pregătire calificată în acest domeniu iar expresiile gen „crimă” sunt folosite în contextul în care se doreşte atragerea de cititori pentru articolul publicat.

Potrivit jurisprudenţei Curţii europene în aplicarea art.10 din convenţie, însuşită de instanţa naţională, libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.

Corect a apreciat instanţa de apel că opinia personală  a ziaristului referitoare la persoana reclamantului nu este mai importantă decât scopul declarat de a sesiza o posibilă conduită nelegală a acestuia şi a autorităţilor statului în legătură cu o împrejurare  ce ar fi putut atrage răspunderea penală.

Nu s-ar concepe ca un jurnalist să poată să emită judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a le putea demonstra realitatea. În situaţia în care a existat o anchetă penală în legătură cu fapta ce a determinat investigaţia jurnalistică, există o bază factuală care să justifice judecata de valoare. Judecata de valoare este excesivă doar atunci când este lipsită de orice bază factuală, situaţie ce nu se regăseşte în speţă. Articolele realizate s-au finalizat cu concluzii obiective în sensul unei solicitări de redeschidere a anchetei  astfel că nu au fost apreciate de instanţele de fond doar ca un atac personal gratuit.

 Jurnaliştii au recunoscut că au plecat de la comentariul unei cititoare postat pe internet, însă nu s-au limitat la informaţiile conţinute în acest comentariu, ci au continuat investigaţia jurnalistică şi s-au documentat cu privire la caracterul real al informaţiilor, dincolo de doza de exagerare folosită în exprimare pentru a atrage atenţia publicului asupra acestei situaţii, au prezentat punctul de vedere al familiei victimei, dar şi concluziile anchetei oficiale, au intervievat specialişti, martori. Pornind de la această stare factuală au formulat judecăţi de valoare, însă faptele concrete imputate reclamantului (se afla la volan, a beneficiat de influenţarea anchetei penale) au în ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunţarea unor concluzii, nu neapărat verdicte de vinovăţie. Este adevărat că distorsionarea realităţii operată cu rea credinţă poate să depăşească limitele criticii acceptabile însă, în prezenta cauză, s-a reţinut că reclamantul nu şi-a putut dovedi susţinerea  că scopul acestor articole ar fi fost acela de satisfacere a unui interes particular al ziaristului într-o campanie mediatică de defăimare şi discreditare a sa şi a familiei sale.

În acest sens. astfel cum instanţele de fond au constatat, afirmaţiile nu prezintă situaţii lipsite de orice suport probator, ci conţin informaţii fiabile ce pot fi considerate verosimile.

Nu se poate reţine nici aserţiunea reclamantului referitoare la încălcarea de către jurnalişti a dreptului la replică şi neprezentarea punctului său de vedere, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că această obligaţie a fost îndeplinită prin faptul că ziarul a publicat  declaraţia de presă a reclamantului la data de 23.01.2012,  concordantă cu  concluziile anchetei oficiale, de asemenea redată în cuprinsul articolelor.

Recurentul nu a arătat în ce constă nelegalitatea acestei statuări  a instanţei de apel, susţinând doar aspecte referitoare la modul, necorespunzător în opinia sa, în care a fost îndeplinită, de către jurnalişti, această obligaţie, respectiv că declaraţia sa nu a fost  prezentată cu obiectivitate şi că nu a fost publicat un răspuns oficial al organului de anchetă penală conţinut în adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie transmis la 25.01.2013.  Aceste aspecte însă, care au stat la baza reţinerii de către instanţa de apel a respectării dreptului la replică, reprezintă chestiuni de apreciere prin raportare la situaţia de fapt şi la probele administrate, proprii unei faze devolutive a procesului civil, imposibil de reevaluat în recurs faţă de limitările art.304 C.proc.civ.

În concluzie, calificând discursul jurnalistic, se apreciază, raportat la atitudinea subiectivă, că acesta nu a fost formulat cu rea credinţă şi nici că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, neputându-se reţine astfel critica recurentului privind încălcarea principiului bunei credinţe.

Un alt principiu a cărui încălcare, consideră recurentul, a fost nesocotită de instanţa de apel este acela de informare prealabilă şi efectuarea unor verificări riguroase. Sub acest aspect se impută instanţei de apel că nu a ţinut cont de împrejurarea că informaţiile redate în articol nu au o bază factuală reală, faptele fiind prezentate voit denaturat, că jurnaliştii nu au făcut verificări anterioare publicării primului articol care s-a bazat pe un comentariu al unui cititor şi pe ceea ce a afirmat tatăl victimei. În plus aceste susţineri precum şi cele ale martorului şi procurorului se impuneau a fi prezentate ca opinii, nu cu un caracter de adevăr absolut.

Cum s-a menţionat anterior, deşi presei îi este tolerată o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliştii trebuie să îndeplinească obligaţia deontologică  de a verifica în prealabil, în mod rezonabil, susţinerile publicate şi de a solicita un punct de vedere persoanei vizate de conţinutul articolului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, jurnaliştii s-au preocupat să verifice în mod serios veracitatea şi fiabilitatea afirmaţiilor făcute, cu mijloacele specifice demersului jurnalistic. Cu privire la rigurozitatea verificărilor, astfel cum s-a arătat anterior, nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, nefiind efectuate în cadrul unei anchete penale, ci este suficientă să fie menţionate împrejurări care oferă indicii în acest sens.

Împrejurarea că elementele investigaţiei au fost prezentate în cuprinsul mai multor articole, informaţiile nefiind obţinute în totalitate anterior declanşării campaniei de presă, nu  poate fi considerată o încălcare a normei deontologice, instanţa de apel apreciind corect că o creştere graduală a imputărilor factuale este corespunzătoare, deci acceptabilă, chiar dacă nu se ridică la cele mai înalte standarde. Nu se contestă nici faptul că reclamantul a fost înştiinţat anterior publicării primului articol, modalitatea de informare (prin SMS) neputând fi calificată ca formală.

De asemenea, contrar aprecierilor recurentului, în conţinutul publicat se poate realiza distincţia între informaţiile provenind de la autorităţi, declaraţiile familiei, ale martorilor şi ale specialiştilor, pe de o parte şi opiniile jurnaliştilor, pe de altă parte. Judecata de valoare în cauză se întemeiază pe o explicaţie obiectivă acceptabilă cuprinsă în conţinutul articolului,de unde se deduce că publicarea articolelor prin care persoana vizată a fost considerată, în contradicţie cu concluziile anchetei  penale, autor al accidentului, s-a bazat pe o activitate de culegere a datelor necesare şi verificare a situaţiei prezentate.

Se critică, în memoriul de recurs, şi faptul că instanţa de apel nu a sancţionat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de către jurnaliştii care au formulat verdicte privind săvârşirea unor infracţiuni, în condiţiile în care o anchetă penală a statuat contrar.

Instanţele de fond nu au ignorat prezumţia de nevinovăţie când au apreciat că interesul faţă de subiect este major, dat fiind norma socială presupus a fi fost încălcată şi notorietatea persoanei subiect al investigaţiei jurnalistice, că afirmaţiile nu apar a fi pur subiective şi lipsite de orice suport iar concluzia verificărilor jurisdicţionale asupra faptelor prezentate nu este hotărâtoare în stabilirea veridicităţii din punct de vedere al libertăţii de exprimare.

În concordanţă cu aprecierea instanţei de apel, se reţine că jurnaliştii nu au formulat, în concluziile articolelor,  verdicte de vinovăţie penală, rolul pe care şi l-au asumat fiind de a alerta opinia publică atunci când au apreciat că deţin informaţii despre posibile nereguli, fără să a li se putea impune să dispună de mijloacele de probă pe care le administrează organele judiciare în stabilirea săvârşirii unei infracţiuni. De altfel, în principal, articolele redau derularea faptelor în versiunea reţinută din declaraţiile persoanelor intervievate, punctează pretinse contradicţii cu concluziile anchetei penale, descriu conduite precedente ale persoanelor implicate şi opiniile unor specialişti, menţionând, în concluziile ultimului articol, că nu pot stabili vinovaţi şi că, indiferent de situaţie, a intervenit prescripţia răspunderii penale. În acest sens sunt şi concluziile instanţei de apel care, analizând conţinutul publicaţiilor,  nu a identificat formularea unui verdict de vinovăţie.  

În fine, se impută instanţei de apel că nu a analizat prejudiciul moral suferit de recurent şi legătura de cauzalitate cu fapta ilicită.

Este adevărat că angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, astfel cum este reglementată de art. 1357 şi urm. NCC (precum şi în reglementarea anterioară art.998-999) presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

Însă, dat fiind caracterul cumulativ al condiţiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale, de vreme ce s-a constatat inexistenţa caracterului ilicit al faptei, devine lipsită de relevanţă analiza celorlalte condiţii, sens în care nu se poate reproşa instanţei de apel  o astfel de omisiune.

Cu privire la practica judiciară invocată în recurs (admiterea în primă instanţă a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală promovată de tatăl reclamantului), se reţine că aceasta nu reprezintă un izvor de drept şi nici nu se poate impune prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în condiţiile în care situaţiile analizate nu sunt aceleaşi, părţile, obiectul şi cauza fiind distincte.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 C.proc.civ. În consecinţă, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.