Cerere de repunere pe rol formulată în temeiul dispoziţiilor art. 400 din noul Cod de procedură civilă. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : acţiune în pretenţii; cerere de repunere pe rol
NCPC, art. 394, art. 400
Potrivit dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ., dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor.
Aceste dispozitii legale nu sunt aplicabile cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta-reclamantă după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în termenul de amânare a pronunţării acordat acesteia pentru a depune concluzii scrise, întrucât de dispoziţiile art. 400 C. proc civ. se poate prevala instanţa de judecată atunci când constată că sunt necesare noi lămuriri, această instituţie procedurală vizând deliberarea şi fiind pusă, în principal, la dispoziţia instanţei învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2459 din 26 noiembrie 2015
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, reclamanta SC C. SRL a chemat în judecată pe pârâta Universitatea D.C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 1.091.743,61 lei, din care 325.579,31 lei cu titlu de preţ facturat potrivit facturii nr. 7344624 din 4 octombrie 2012, 117.205,20 lei cu titlul de penalităţi contractuale, conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi întârziere, calculate de la data scadenţei (19 octombrie 2012) şi până la momentul plăţii efective a debitului, cu precizarea că s-au calculat penalităţi până la data de 14.10.2013, 471.970,35 lei cu titlul de preţ facturat conform facturii nr. 7344610 din 19.09.2012, 176.988,75 lei cu titlul de penalităţi contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi întârziere, calculate de la data scadenţei (4.10.2012) şi până la momentul plăţii efective a debitului cu precizarea că penalităţile au fost calculate până la data de 14.10.2013.
Prin precizarea de acţiune, reclamanta şi-a diminuat pretenţiile în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 372.309,58 lei cu titlul de debit principal şi 166.460,05 lei cu titlul de penalităţi de întârziere contractuale, recunoscând că pârâta i-a achitat contravaloarea facturii nr. 7344610 din 19.10.2012 în sumă de 99.660,77 lei, plata efectuându-se la 8 noiembrie 2012.
În drept şi-a bazat acţiunea şi pretenţiile pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 453 C. proc. civ. şi pe prevederile contractului încheiat de părţi.
Prin sentinţa nr. 362 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta Universitatea D.C., ca nefondată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis cererea reclamantei şi, în baza art. 451 alin. (2) NCPC, s-a redus onorariul avocatului pârâtei de la suma de 10.000 lei la suma de 5.000 lei, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta SC C. SRL. Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 549/A din 17 octombrie 2014, a admis apelul formulat de reclamanta SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 362/17.03.2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. xx89/1371/2913; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL şi, în consecinţă, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 110.434 lei, reprezentând contravaloarea parţială a facturii nr. 7344624/04.10.2012, sumă la care se adaugă penalităţi contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenţei facturii - 19.10.2012 - şi până la momentul plăţii efective a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 3.388,46 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei de 99.660,70 lei, reprezentând plată parţială a contravalorii facturii 7344624/04.10.2012; a compensat cheltuielile de judecată suportate de părţi în primă instanţă (până la concurenţa sumei de 1.513 lei) şi a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 3.487 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a compensat cheltuielile de judecată suportate de părţi în apel (până la concurenţa sumei de 2.750 lei) şi a obligat intimata să-i plătească apelantei suma de 7.297,76 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC C. SRL, cât şi pârâta Universitatea D.C.
Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC C. SRL a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează următoarele critici :
- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, instanţa fiind în eroare cu privire la obiectul sesizării instanţei. De asemenea, motivarea instanţei este străină de natura pricinii, reţinând, în esenţă, fără temei, că între părţi nu a operat o prelungire de comun acord a termenului convenit iniţial.
Esenţial în soluţionarea cauzei este obiectul pricinii care constă în pretenţiile solicitate de către reclamantă în temeiul contractului de execuţie lucrări nr. 1395 din 16 noiembrie 2010 şi a acordului de prelungire a duratei contractuale, întemeiat pe dispoziţiile art. 6 pct. 6.1 lit. c şi art. 6 pct. 6.2 din contract.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză.
Astfel, art. 1201 din vechiul C. proc. civ. nu are aplicabilitate în speţă. Chestiunea de drept care trebuia lămurită este dacă creditorul a acceptat încheierea acordului de prelungire reglementat de art. 6 din contract.
Recurenta-reclamantă susţine că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1069 şi art. 1073 vechiul C. civ., ceea ce a condus la analiza probatoriului administrat în cauză pentru a se stabili dacă pârâta a acceptat sau nu prelungirea lucrărilor. Ceea ce trebuia analizat este legat de existenţa acordului de prelungire a termenului de execuţie a lucrărilor fără penalităţi.
Dispoziţiile sus evocate nu exclud posibilitatea părţilor de a deroga de la ele, astfel cum s-a stabilit prin art. 6 pct. 6.1 lit. c şi art. 6 pct. 6.2 din contract.
În continuare, recurenta-reclamantă prezintă modul în care s-au derulat relaţiile contractuale, pentru a demonstra că acordul de prelungire a termenului a existat, pentru că ambele părţi au înţeles să execute contractul ulterior datei stabilită iniţial, acordul excluzând plata de penalităţi.
O ultimă critică a recurentei-reclamante vizează cuantificarea obligaţiilor reciproce ale părţilor, capăt de cerere subsidiar, care în opinia recurentei nu depinde de soluţia care urmează a fi dată capătului principal.
Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Universitatea D.C. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, cu referire la dispoziţiile art. 942 - 969 C. civ.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 942 C. civ. nesocotite de către instanţă, se arată că instanţa de apel nu a observat că prin acordul de voinţă al părţilor a fost modificată valoarea iniţială a contractului.
Instanţa nu a respectat prevederile legale referitoare la încheierea, modificarea şi forţa obligatorie a contractelor, inclusiv opozabilitatea contractului.
De asemenea, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile referitoare la comunicarea actelor juridice unilaterale, întrucât au fost nesocotite dispoziţiile art. 38 C. com. referitoare la data de la care produc efecte actele juridice unilaterale.
Instanţa de apel a calculat penalităţile de întârziere de la data emiterii facturii, în acest fel fiind încălcate dispoziţiile legale sus menţionate. Data de la care trebuiau calculate penalităţile este 9 octombrie 2012, dată la care factura a ajuns la cunoştinţa beneficiarului.
În cadrul termenului legal, recurenta-reclamantă SC C. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat.
La 30 aprilie 2015, recurenta-pârâtă SC Universitatea D.C. a formulat întâmpinare în combaterea recursului declarat de reclamantă, prin care a solicitat, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil, având în vedere că aspectele invocate nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
La 5 iunie 2015, recurenta-pârâtă Universitatea D.C. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., magistratul asistent raportor opinând în sensul că ambele recursuri sunt admisibile în principiu.
Prin încheierea din camera de consiliu din 25 iunie 2015 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din camera de consiliu din 22 octombrie 2015, constatând lipsa acordului membrilor completului de judecată în ce priveşte admisibilitatea în principiu a recursurilor formulate în cauză, situaţie care atrage imposibilitatea soluţionării recursurilor potrivit art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pricina a primit termen de judecată, în şedinţa publică, cu citarea părţilor.
La termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii ambelor recursuri şi, pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante SC C. SRL să depună la dosarul cauzei concluzii scrise, a amânat pronunţarea la 26 noiembrie 2015.
Recurenta-reclamantă SC C. SRL a depus după închiderea dezbaterilor, la 20 noiembrie 2015, concluzii scrise, completare a concluziilor scrise, şi, la 23 noiembrie 2015, cerere privind repunerea cauzei pe rol.
Prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 şi art. 98 alin. (2) C. proc. civ., norme care încalcă, în opinia sa, dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Înalta Curte urmează a analiza, în prealabil, cererea privind repunerea cauzei pe rol, formulată de către recurenta-reclamantă SC C. SRL şi va reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă SC C. SRL, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, a formulat cerere privind repunerea cauzei pe rol, în temeiul art. 400 C. proc. civ., raportat la art. 98 C. proc. civ.
Recurenta apreciază că este necesară repunerea cauzei pe rol pentru lămurirea obiectului cererii pe baza explicaţiilor date de părţi, opinia sa fiind în sensul că recursurile sunt admisibile în principiu.
În acest sens, arată că a supus analizei instanţei de judecată întregul contract, iar valoarea obiectului cererii trebuie raportată la obiectul contractului stabilit de părţi potrivit art. 2.1, modificat prin actul adiţional din 18 februarie 2011, adică 1.785.956,91 lei.
Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 400, art. 98 alin. (3) şi art. 101 C. proc. civ.
În concluzie, întrucât valoarea obiectului contractului, fără penalităţi şi dobânzi este cu mult superioară pragului de 1.000.000 lei, stabilit prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, excepţia inadmisibilităţii recursurilor este nefondată.
Prin intermediul aceleiaşi cereri, recurenta-reclamantă solicită ca instanţa să dispună sesizarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 în vederea soluţionarii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Analizând cererea privind repunerea cauzei pe rol, Înalta Curte a apreciat că este neîntemeiată şi a respins-o, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ., „Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor”.
Interpretarea dispoziţiilor sus evocate trebuie corelată cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., care prevede închiderea dezbaterilor în fond atunci când instanţa se socoteşte lămurită în privinţa împrejurărilor de fapt şi a temeiurilor de drept ale cauzei. Norma prevede că, după acest moment, nu este posibilă depunerea la dosarul cauzei a niciunui înscris, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.
Revenind la cauza de faţă, se reţine că instanţa a acordat termen de judecată la 19 noiembrie 2015 pentru dezbaterea publică a excepţiei invocată, din oficiu, de către instanţă, dispunând şi amânarea pronunţării pentru ca recurenta-reclamantă, care nu a fost prezentă în instanţă, să depună la dosar note scrise.
Manifestarea de voinţă a recurentei-reclamante, exprimată prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, nu poate fi luată în considerare, fiind o cerere depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunţării, prin care se invocă aspecte noi care nu au format obiectul dezbaterilor.
Dintr-un alt punct de vedere dispoziţiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât de aceste dispoziţii legale se poate prevala instanţa de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituţie procedurală vizează deliberarea şi este pusă, în principal, la dispoziţia instanţei investită cu soluţionarea cererii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a respins cererea privind repunerea cauzei pe rol.
Analizând recursurile formulate, Înalta Curte urmează să le respingă ca inadmisibile pentru următoarele considerente:
Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamanta SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 362/17.03.2014 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. xx89/1371/2913; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL şi, în consecinţă, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 110.434 lei, reprezentând contravaloarea parţială a facturii nr. 7344624/04.10.2012, sumă la care se adaugă penalităţi contractuale conform art. 10.1 din contract, de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenţei facturii - 19.10.2012 - şi până la momentul plăţii efective a debitului principal; a obligat pârâta la plata sumei de 3388,46 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei de 99.660,70 lei, reprezentând plată parţială a contravalorii facturii 7344624/04.10.2012.
Obiectul prezentului dosar este reprezentat de cererea formulată de reclamanta SC C. SRL, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la 16 decembrie 2013, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 372.309,58 lei cu titlu de debit principal şi 166.460,05 lei cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale.
Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.
Obiectul prezentului dosar este reprezentat de o acţiune evaluabilă în bani, având ca obiect o valoare inferioară pragului de 1.000.000 de lei.
Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a-i , în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului ”.
Potrivit art. 98 C. proc. civ., „(1)Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”.
Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., ,,Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ” .
Art. 634 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că „Sunt hotărâri definitive : ( 1 ) hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului ; ( 2 ) hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs ( … )”.
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.
Aplicând aceste dispoziţii sus evocate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte a reţinut că reclamanta, prin cererea introductivă de instanţă, a formulat un capăt de cerere principal şi unul accesoriu acestuia, care cuprinde penalităţi de întârziere, iar competenţa se determină doar pe baza valorii capătului principal, iar nu prin însumarea acestuia cu valoarea accesoriilor capătului principal de cerere.
Nu vor fi reţinute considerentele recurentei-reclamante, exprimate prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la 20 noiembrie, respectiv 23 noiembrie 2015, potrivit cărora competenţa se determină în cauza de faţă în funcţie de valoarea totală a contractului care a fost de 1.795.956,91 lei, acesta fiind obiectul principal al contractului. Valoarea litigiului se stabileşte de către reclamant, potrivit art. 194 lit. c) C. proc. civ., această valoare fiind în mod clar indicată prin cererea de chemare în judecată şi prin precizarea de acţiune formulată de reclamantă.
În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 634 C. proc. civ., care enumeră hotărârile definitive fiind cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac - şi cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.
Faţă de dispoziţiile anterior menţionate, decizia civilă nr. 549 A din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, atacată cu recurs în prezenta cauză, nu este supusă recursului în ce priveşte niciuna din părţile hotărârii prevăzute de dispoziţiile art. 461 C. proc. civ.
Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta SC C. SRL şi de către pârâta Universitatea D.C. împotriva deciziei civile nr. 549 A din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.