Imobil preluat abuziv de stat, înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973. Restituirea bunului fostului proprietar pe calea acțiunii în revendicare. Acțiune în restituirea prețului plătit de către cumpărător. Incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
Cuprins pe materii : Drept civil. Contracte. Contract de vânzare-cumpărare.
Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare
-acțiune în revendicare
-despăgubiri
Legea nr. 10/2001, art. 50 - 501
Chiar dacă dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 se referă la ”contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, pentru identitate de raţiune, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, textul de lege sus menționat este aplicabil și în situația în care imobilul (intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950) a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, fiind ulterior pierdut de cumpărătorul de bună-credință în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Secția I civilă, decizia nr. 2432din 30 octombrie 2015
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Călăraşi la data de 29.01.2008, reclamaţii G.A. şi G.C., au chemat în judecată pe pârâtul M.I.P., Serviciul Public C.T., Administrarea Fondului Locativ Călăraşi şi Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea pârâţilor SPCTAFL şi M.I.P. la restituirea preţului achitat pentru imobilul situat în Călăraşi, actualizat, obligarea pârâţilor la plata contravalorii lucrărilor de reparaţie capitală, îmbunătăţire, amenajare şi a construcţiilor nou edificate în calitate de constructori de bună credinţă şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor.
În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art.480, 494, 969 şi 992 C.civ.
La termenul din 19.02.2008, reclamanţii şi-au precizat temeiul de drept al acţiunii, ca fiind art.48 din Legea nr. 10/2001, iar la 10.03.2008 au solicitat introducerea în cauză a Primăriei Călăraşi, care a preluat activul fostei IGO Călăraşi, şi obligarea acesteia la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi a noilor construcţii.
La termenul din 11.03.2008, reclamantul G.A. a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin DGPF Călăraşi.
La termenul din 14.09.2011, a fost introdusă în cauză I.E., succesoarea pârâtului iniţial M.I.P., decedat pe parcursul procesului.
La termenul din 28.09.2011 reclamanţii au precizat că suma pe care o solicită de la pârâta I.E. este de 1.000.000 lei şi nu 100.000 lei, că această sumă reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, precum şi contravaloarea construcţiilor noi edificate după anul 1974.
Reclamanţii şi-au stabilit definitiv cadrul procesual la termenul din 19.10.2011 şi respectiv 30.11.2011, în sensul că au renunţat la judecată faţă de pârâta Primăria Călăraşi, menţionând că preţul actualizat plătit pentru imobil, îl solicită de la pârâtul Statul Român.
La termenul din 26.09.2012 reclamanţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.E., motivat de faptul că autorul acesteia M.I.P., la data decesului său, nu avea în patrimoniu imobilul ce formează obiectul prezentei cauze, situaţie în care nici pârâta nu a dobândit imobilul prin legatul cu titlu universal şi respectiv certificatul de legatar universal.
Prin sentinţa civilă nr. 1554 din 03.10.2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, Secția civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.E. invocată de reclamantul G.A., a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor I.E. şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor suma de 244.835,91 lei reprezentând preţul actualizat al imobilului şi a fost obligată pârâta I.E. să plătească reclamanţilor suma de 295.110 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţie capitală, amenajări, îmbunătăţiri şi a construcţiilor noi efectuate la imobil. A fost instituit dreptul de retenţie al reclamanţilor asupra imobilului susmenţionat, până la achitarea de către pârâta I.E. a sumei stabilite cu titlu de despăgubire.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx4 din 12.09.1974 încheiat în baza Legii nr. 4/1973, OCVL Ialomiţa, a vândut reclamantei imobilul format dintr-o casă de locuit compusă din 6 camere în suprafaţă de 147,44 mp, la preţul de 148.176,90 lei, la care s-a adăugat suma de 2.600 lei, contravaloarea anexelor gospodăreşti.
Ulterior, prin decizia nr.256/1991 emisă de Prefectura Judeţului Călăraşi, reclamanţilor li s-a atribuit în proprietate terenul aferent casei de locuit, în suprafaţă de 592 mp (din acte), respectiv 543 mp (din măsurători).
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 48 - 50 din prevederile Legii nr. 10/2001, în calitate de proprietari evinşi în dreptul lor de proprietate, de către moştenitorul fostului proprietar al imobilului, H.I., imobilul fiind preluat abuziv din proprietatea acestuia prin Decretul nr. 92/1950.
Acţiunea în revendicare a moştenitorului M.I.P., a fost admisă prin decizia civilă nr. 1228/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (irevocabilă), fiind obligaţii soţii G. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, compus din teren şi construcţiile existente pe acesta.
Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr.10/2001, reţinând că nu prezintă nicio relevanţă juridică faptul că reclamanţii au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 şi nu în baza Legii nr.112/1995, şi nici faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, întrucât noţiunea „desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti” se referă nu doar la acţiunile în nulitatea contractului de vânzare cumpărare, ci şi la acţiunile în revendicare admise, situaţie în care, deşi contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat, totuşi cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evins.
S-a reţinut că prin această reglementare legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, instituind o răspundere specială a statului, ca fiind cel care a încasat efectiv preţul vânzării, astfel că Statul Român are obligaţia restituirii preţului imobilului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat împotriva pârâtei I.E., introdusă în cauză în calitate de legatar cu titlu universal al pârâtului decedat în cursul procesului M.I.P., tribunalul a constatat că acesta este întemeiat pe art. 48 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul chiriaşilor de a obţine despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate, obligaţia despăgubirii revenind (indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil) persoanei îndreptăţite, conform alin.2 al aceluiaşi articol introdus prin Legea nr. 1/2009 de completare a dispoziţiilor Legii nr.10/2001.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei I.E. invocată de reclamanţi, a fost respinsă, întrucât până la data decesului M.I.P., în masa bunurilor acestuia, intrase dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Călăraşi, în condiţiile în care decizia Curţii de Apel Ploieşti a fost pronunţată la 27.11.2007, iar decesul a intervenit la 06.10.2010. S-a apreciat că nu are nici o relevanţă situaţia precizată de reclamanţi, în sensul că nu a fost pusă în executare decizia respectivă, astfel încât în baza caracterului unitar al transmiterii moştenirii şi al caracterului indivizibil al legatului cu titlu universal, pârâta I.E. a devenit titulara obligaţiei de despăgubire a reclamanţilor, deci are calitate procesuală pasivă în cauză.
Cum prin expertiza imobiliară întocmită în cauză, a fost stabilită atât valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse de reclamanţi imobilului, cât şi a construcţiilor noi edificate de aceştia, pârâta I.E. a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 295.110 lei, constituindu-se în favoarea reclamanţilor un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei stabilite în sarcina pârâtei I.E.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul G.A., cât şi pârâții Statul Român şi I.E.
Reclamantul G.A. a declarat apel şi împotriva încheierii din 26.09.2012 a Tribunalului Călăraşi.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond de către reclamantul G.A. au vizat următoarele aspecte:
S-a arătat că motivarea hotărârii în sensul că nu are nici o relevanţă faptul că imobilul a fost dobândit în
baza Legii nr. 4/1976 şi nu în baza Legii nr. 112/1995, contravine dispoziţiilor art. 27 alin. (20 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care imobilul a fost dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. xx4/1974.
S-a mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că actul de vânzare nu a fost anulat prin decizia nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
În aceeaşi idee s-a mai susţinut că instanţa de fond nu a ţinut seama de decizia de atribuire a terenului pe care se află imobilul şi nici de faptul că această decizie a fost atacată în instanţă de M.I.P. şi nici că prin decizia 562/R/2007 a Tribunalului Călăraşi, s-a statuat că reclamanţii sunt proprietarii terenului pe care este amplasat imobilul.
Prin notele scrise depuse la 21.01.2013, reclamanţii au susţinut că prin sentinţa apelată s-a admis,”în parte”, acțiunea, de către acelaşi complet de judecată care a pronunţat şi sentinţa civilă nr. 6458/1995 în dosarul nr. xx12/1994 a Tribunalului Călăraşi, solicitând examinarea „din oficiu” a acestui caz de incompatibilitate.
Un alt aspect pe care reclamanţii l-au învederat vizează calitatea procesuală „pasivă” a
numitei I.E., susţinându-se că aceasta nu este moştenitoarea testamentară directă a fostului proprietar al imobilului, neavând calitatea de persoană îndreptăţită, în raport de dispoziţiile art. 4 (1) pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au susţinut că nici din motivarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, şi nici din dispozitivul acestei decizii nu rezultă că s-ar fi dispus anularea actului de proprietate şi, nici a actului de vânzare/cumpărare a imobilului.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de fond de către acelaşi reclamant vizează evaluarea arbitrară a îmbunătăţirilor aduse imobilului, neluarea în calculul despăgubirilor şi a terenului proprietatea sa, şi a construcţiilor edificate după dobândirea imobilului.
Apelul declarat de Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi, a vizat următoarele aspecte:
S-a susţinut că, faţă de motivarea instanţei de fond şi de temeiul de drept invocat de reclamanţi, acţiunea este inadmisibilă, întrucât nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 şi 2 din această lege menţionează expres căror imobile preluate în mod abuziv se adresează, între aceste categorii neidentificându-se cel în litigiu. În acest sens se arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu vizează o preluare abuzivă în cazul imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 4/1973, astfel că dispoziţiile nr. 48, 50 din Legea nr. 10/2001 reţinute de instanţă,
nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, acesta nefiind parte a raportului juridic în cauză.
Apelul declarat de pârâta I.E. a vizat următoarele aspecte:
Instanţa de fond în mod greșit a considerat că în speţă ar fi aplicabil art. 48 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest articol, aşa cum era el în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi la momentul formulării cererilor precizatoare, prevedea: „Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligaţia de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare”. Aceste articole fac trimitere expresă la imobilele ce au fost restituite în urma procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În acest sens se arată că, prin decizia nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de M.I.P. fiind obligaţi soţii G. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, compus din teren şi construcţiile existente pe acest teren. Or, imobilul în cauză nu se circumscrie noţiunii de imobil restituit în baza Legii nr.10/2001, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 48 din aceeaşi lege. Cum prin decizia nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-a stabilit preluarea fără titlu valabil a imobilului, pârâta I.E. a arătat că obligaţia de despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului revenea statului sau unităţii deţinătoare. În ceea ce priveşte obligarea la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, aceeaşi pârâtă a arătat că, instanţa a reţinut modificarea art. 48 prin Legea nr.1/2009 potrivit căruia obligaţia de despăgubire revine persoanei îndreptăţite”, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, însă nu a avut în vedere faptul că textul de lege face referire expresă la chiriaşi şi nu la persoanele care au devenit proprietari.
S-a mai arătat că instanţa a făcut aplicarea şi a dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, însă acest articol vizează preţul de piaţă şi nu de preţul actualizat. Răspunderea stabilită de Legea nr. 10/2001 este o derogare de la dreptul comun, astfel că prevederile acestor dispoziţii legale sunt de strictă interpretare. Art. 50 alin.(21) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Prin urmare, I.E. a susţinut că legea specială fiind de strictă interpretare, face trimitere în mod expres la imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, or, în speţa de faţă, reclamanţii au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 şi, ca atare, nu se circumscrie răspunderii stabilite de legea specială.
Cum, legea specială, este de strictă interpretare, se susţine că este nelegală extinderea făcută de către instanţa de fond, asupra contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza altei legi decât
Legea nr. 112/1995.
Se arată că, practic, reclamanţii au obţinut o valoare imensă de la Statul Român ca urmare a solicitării preţului plătit reactualizat, şi o altă valoare de la ea, sub pretextul îmbunătăţirilor. De fapt, ambele sume sunt cumulate în una singură, în dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.
Aceeaşi pârâtă mai arată că, modalitatea de stabilire a contravalorii îmbunătăţirilor a fost nelegală, în baza unui raport de expertiză eronat, întrucât nu s-a făcut dovada îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi imobilului şi nici a construcţiilor noi. Expertiza tehnică a mai ignorat şi faptul că valoarea îmbunătăţirilor trebuie raportată numai la cheltuielile necesare şi utile, nu şi la cele voluptorii, care au fost făcute în scopul de a spori confortul şi luxul. Instanţa de fond în mod neîntemeiat a admis cererea privind instituirea dreptului de retenţie asupra imobilului, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut pârâtei, iar între pârâtă şi reclamanţi nu există niciun raport juridic obligaţional, pârâta neavând calitatea de debitor.
De asemenea, s-a arătat că practica a stabilit că acest drept de retenţie nu poate fi exercitat de un posesor de rea-credinţă, cum este cazul reclamanților. Buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare a încetat odată cu introducerea acţiunii în revendicare, moment în care reclamanţii au luat cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului. S-a mai arătat că dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă abuzivă, or reclamanţii au fost obligaţi încă din anul 2007 să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin decizia civilă nr. 251 din 12 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul G.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondate şi a fost admis apelul declarat de pârâta I.E., fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtei I.E. la plata către reclamantul G.A. a sumei de 25.385 lei, reprezentând valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că apelul a fost declarat doar de reclamantul G.A. nu şi de reclamanta G.C. Aceasta din urmă a decedat la 11 noiembrie 2012, ulterior declarării apelului şi, că obiectul cauzei, în urma precizărilor făcute de reclamanţii G.A. şi C., l-a constituit obligarea Statului Roman la plata preţului actualizat pentru imobilul cumpărat în baza Legii nr. 4/1973 şi obligarea pârâtei I.E. la contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul cumpărat, a construcţiilor noi şi a terenului din care a fost evinşi.
În legătură cu inaplicabilitatea art. 48, 49 şi 50 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că aceste susţineri sunt nefondate, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează raporturile juridice privind imobilele preluate în mod abuziv de către statul comunist şi că imobilul din litigiu preluat în baza Decretului nr. 92/1950, face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a apreciat că este nefondată şi susţinerea Statului Român în sensul că Legea nr. 10/2001 nu prevede preluarea abuzivă a imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 4/1973.
În ceea ce priveşte faptul că vânzarea imobilului către reclamantul G.A. s-a făcut în temeiul Legii nr. 4/1973, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a considerat ca aceasta situaţie nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă acest text de lege face trimitere în mod expres la Legea nr. 112/1995. Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu, prin natura lui, cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, dat fiind că a fost preluat de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează tocmai situaţia juridică a unor asemenea imobile.
În ceea ce priveşte faptul că imobilul nu a fost restituit in procedura instituită de Legea nr. 10/2001, ci printr-o hotărâre judecătorească de drept comun, în temeiul art. 480 C.civ., într-o acțiune în revendicare (decizia civilă nr. 1228/2007 a CA Ploieşti), instanţa de apel a apreciat că nici aceasta nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 48 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Faptul că imobilul a fost restituit anterior acestei legi şi, ca atare, nu mai poate face obiectul procedurilor de restituire reglementate de această lege, nu înlătură de la aplicare întregul act normativ, atâta timp cât acesta are un câmp de reglementare mai larg. Instanţa de apel a mai constatat că Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ special prin care s-a reglementat situaţia unor imobile în mod derogatoriu de la dreptul comun, luându-se în considerare situaţia specială a acestor imobile şi a raporturilor juridice legat de ele.
În ce priveşte faptul că art. 48-50 din Legea nr. 10/2001 nu face referire decât la imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu semnifică excluderea înstrăinărilor întemeiate pe alte acte normative, cum este şi Legea nr. 4/1973, de vreme ce aceste înstrăinări sunt similare ca situaţie cu cele efectuate în baza Legii nr. 112/1995, ci este consecinţa doar a faptului că legiuitorul a avut în vedere actul normativ postdecembrist care mai reglementase situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv de stat.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a înlăturat criticile Statului Român referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva aceloraşi considerente s-a respins şi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român în ce priveşte pretenţia de restituire a preţului actualizat, constatând că în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: ”Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Ministerul Finanţelor Publice este considerat, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Or, aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii speciale în raport de dispoziţiile de drept comun conţinute (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi art. 1344 C.civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă
de Codul civil.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul G.A. şi apelul declarat de pârâta I.E., instanţa de apel a mai reţinut următoarele:
Critica formulată de apelantul reclamant referitor la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat soluţia în primă instanţă, critică formulată prin precizarea din 21.01.2013, a fost apreciată ca nefondată, întrucât litigiul soluţionat anterior între aceleaşi părţi, avea un alt obiect şi care nu viza aspecte comune cu prezenta cauză.
În ce priveşte inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi relevanţa împrejurării că imobilul a fost vândut reclamantului nu în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul Legii nr. 4/1973, au fost menţinute consideraţiile dezvoltate, în cadrul analizei apelului declarat de Statul Român.
Instanţa de apel a mai constatat că este nefondat interesul reclamantului de a critica argumentele tribunalului, în condiţiile în care aceste argumente i-au fost favorabile.
Au fost apreciate ca nefondate şi criticile reclamantului referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei I.E., în condiţiile în care reclamantul prin cererea sa a stabilit cadrul procesual în raport şi de această pârâtă. Ca atare, s-a apreciat că, în mod corect a reţinut tribunalul că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă acţiunea de revendicare formulată de autorul pârâtei I.E., numitul M.I.P. împotriva reclamantului G.A., această hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat şi îşi produce ca atare efectele între părţi şi faţă de succesorii în drepturi ai părţilor, (avânzi-cauză), calitate pe care o are şi pârâta I.E. în prezenta cauză. Aşadar, reţine instanţa de apel, situaţia juridică şi dreptul de proprietate recunoscut în favoarea lui M.I.P., nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cauză.
S-a mai constatat că nu pot face obiectul discuţiei la acest moment, susţinerile reclamantului referitor la calitatea lui M.I.P., de succesor al persoanei de la care a fost preluat imobilul de statul comunist sau a calităţii acestuia de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001, la modalitatea în care a fost preluat imobilul cu sau fără titlu, la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, la faptul că acesta ar fi solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 şi la celelalte aspecte care vizează de fapt legalitatea soluţiei de restituire a imobilului către M.I.P., la aplicarea deciziei dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nr. 33/1994, întrucât aceste aspecte au fost tranşate irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost recunoscut în mod definitiv dreptul de proprietate al lui M.I.P. şi a fost infirmat dreptul de proprietate al reclamantului.
S-a mai reţinut că nu are relevanţă sub aspectul calităţii procesuale pasive faptul că prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploieşti nu s-a declarat şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin care reclamantul a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 4/1973 şi nici faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a respins cererea numitului M.I.P. de anulare a titlului de proprietate asupra terenului obţinut de reclamant.
S-a mai apreciat că nu are nici o relevanţă faptul că această hotărâre nu a fost pusă în executare în termenul de 3 ani prevăzut de Legea nr. 10/2001, nefiind o restituire în temeiul legii speciale, ci o hotărâre dată într-o revendicare de drept comun, iar dreptul de proprietate asupra imobilului astfel recunoscut, este un drept real imprescriptibil. Instanţa de apel a constatat, că dispoziţiile invocate de reclamant referitoare la înscrierea în cartea funciară, vizează doar publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea funciară a dreptului reclamanţilor nesemnificând, faptul că aceştia ar mai putea opune vreun drept de proprietate, atâta vreme cât dreptul lor a fost infirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În aceeaşi idee, s-a reţinut că nu au nicio legătură cu prezenta cauză susţinerile reclamantului legate de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 112/1995, care ar stabili vocaţie succesorală într-un anumit fel, pentru ca pârâta I.E. nu invocă drepturi întemeiate pe aceste legi, întrucât a dobândit un drept existent în patrimoniul autorului său, în baza deciziei civile nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
În ceea ce priveşte calitatea pârâtei I.E. de succesoare în drepturi a numitului M.I.P., s-a constatat că pârâta şi-a dovedit aceasta calitate prin testamentul autentificat sub nr. xxx4/2010 şi certificatul de moştenitor nr. x4/2010.
S-a apreciat că nu pot fi primite nici susţinerile reclamantului referitor la modul în care a fost întocmit testamentul, la faptul că în acest testament ce cuprinde un legat cu titlu universal în favoarea pârâtei I.E., nu s-a făcut mențiunea expresă în ce priveşte imobilul din prezenta cauză, sau alte aspecte referitoare la interesele anumitor persoane. S-a apreciat că singurul fapt relevant în cauză este faptul că nici testamentul şi nici certificatul de moştenitor nr. x4/2010, nefiind anulate, îşi produc efectele juridice, dovedind calitatea pârâtei I.E. de succesoare în drepturi a defunctului M.I.P.
Ca atare, s-a reţinut că era lipsită de relevanţă proba cu interogatoriul pârâtei I.E., fiind corect respinsă de tribunal, atât timp cât interogatoriul era conceput de reclamanţi pentru a demonstra fapte irelevante pentru proces, iar pe de altă parte din perspectiva de succesor în drepturi, de pe urma defunctului M.I.P., proba în sine era inutilă, pârâta dovedindu-şi această calitate cu testamentul autentificat sub nr. xxx4/2010 şi certificatul de moştenitor nr. x4/2010.
În ce priveşte situaţia terenului şi faptul că decizia de atribuire a terenului a fost atacată în justiţie de autorul pârâtei I.E., acţiunea fiind respinsă, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus obligarea reclamantului G.A. (și a soției sale G.C.) să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului M.I.P., compus din teren şi construcţiile existente pe acest teren. Cum, prin această decizie reclamantul a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie şi terenul, s-a reţinut că este corectă soluţia primei instanţe sub acest aspect de respingere a cererii reclamanţilor de despăgubire pentru terenul aferent imobilului.
S-a constatat că, în prezenta cauză, nu se discută regimul juridic al construcţiilor noi edificate de reclamant, astfel că tribunalul nu avea a tranşa aceste aspecte, fiind limitat să se pronunţe, conform art. 129 C.proc.civ., doar cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Or, obiectul cauzei nu a vizat şi stabilirea regimului juridic al acestor construcţii, ci doar despăgubirea reclamanţilor pentru valoarea lor.
În ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate reclamanţilor pentru lucrările efectuate la construcţii şi pentru construcţiile noi, s-a constatat că reclamantul face susţineri aflate într-o flagrantă contradicţie, pentru că dacă iniţial contestă aplicarea de către tribunal a art. 48 din Legea nr. 10/2001, ulterior revine şi susţine că ”problema acordării despăgubirilor pentru îmbunătăţiri o consideră tranşată prin Legea nr. 1/2009 în art. 48”. Instanţa de apel a apreciat că în cauză este incident art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, pentru argumentele şi, pentru următoarele considerente, care răspund şi criticilor pârâtei I.E. referitor la acest aspect.
Astfel, în ce priveşte faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 se referă la chiriaşul care a adus îmbunătăţiri imobilului, s-a constatat că textul are în vedere situaţia restituirii în natură către persoana îndreptăţită a imobilului, când imobilul era ocupat de chiriaş (coroborat cu faptul că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat,acesta nu se restituie în natură către persoana îndreptăţită).
Pe de altă parte, s-a reţinut că admiterea acţiunii în revendicare s-a întemeiat exact pe ideea că dreptul de proprietate a aparţinut fostului proprietar (sau succesorului acestuia), iar nu chiriaşului cumpărător, deci practic prin contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta din urmă, nu a operat transferul dreptului de proprietate.
S-a reţinut că la data demarării procesului Legea nr. 10/2001 prevedea că despăgubirea chiriaşului pentru îmbunătăţirile necesare şi utile se face de către unitatea deţinătoare pentru situaţia în care preluarea a fost fără titlu valabil, cazul de faţă, însă ulterior modificării aduse prin Legea nr. 1/2009, aceste despăgubiri sunt datorate de proprietarul căruia i-a fost restituit bunul. Instanţa de apel a apreciat că noua formă a textului se aplică şi procesului în curs, atât timp cât raportul juridic referitor la plata acestor îmbunătăţiri nu s-a tranşat. S-a apreciat că în cauză nu poate fi vorba de drepturi câştigate de pârâta I.E. sub imperiul formei iniţiale a legii, având în vedere că încă de la formularea cererii de chemare în judecată reclamanţii solicitaseră aceste despăgubiri de la pârâtul M., astfel că noua dispoziţie nu a intervenit nici pentru a suprima sau restrânge drepturile procesuale ale pârâtei.
Pentru aceste motive, s-a apreciat că raporturile juridice dintre reclamant şi pârâta I.E., sunt guvernate de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în formă modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Analizând criticile referitoare la modalitatea de stabilire a sumei de 295.110 lei, despăgubiri datorate de pârâta I.E., critici comune apelului declarat de reclamant şi de pârâta I.E.,instanţa de apel a constatat că din expertiza efectuată în apel de expertul C.M., a rezultat că în prezent clădirea are fisuri ale soclului în mai multe zone, că reclamantul nu a probat cu vreun înscris sau în alt mod, efectuarea unor consolidări la nivelul anului 1978, aşa cum a susţinut, iar faţă de faptul că singura probă relevantă sub acest aspect este expertiza efectuată la acest moment, care atestă că există probleme la fundaţia clădirii ce necesită consolidare. Ca atare, instanţa de apel a reţinut că lucrările
de consolidare nefiind dovedite, nu pot fi acordate reclamantului despăgubiri cu acest titlu.
În privinţa lucrărilor pe care expertul le-a regăsit la faţa locului, acesta a precizat că o parte dintre ele, conform normativelor în vigoare, au uzură de 100%, motiv pentru care nu au fost evaluate.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu s-a adus de către reclamant vreun argument contrar acestei reţineri a expertului, în condiţiile în care expertul invocă Catalogul GE032-97, astfel că, numai cu un contraargument de ordin tehnic ar fi putut fi demontată această concluzie a expertului.
S-a constatat că lucrările utile, ce nu se cuvin decât în măsura sporului de valoare pe care îl aduc imobilului. Or, sporul de valoare este în mod direct influenţat de gradul de uzură şi vechimea lucrării, iar în condiţiile în care expertul a stabilit că aceste lucrări au gradul de uzură de 100%, ele nu mai aduc niciun spor de valoare imobilului.
Restul lucrărilor, care nu sunt considerate uzate 100% şi au fost găsite de expert în teren, au fost evaluate la suma totală de 22.079 lei, fiind luat în considerare gradul de uzură, branşamentul la gaze, în valoare de 1.626 lei şi valoarea a două puţuri absorbante în valoare de 1.680 lei. Referitor la aceste lucrări, s-a apreciat că se cuvine reclamantului contravaloarea lor, astfel cum a fost determinată de expert, acestea fiind lucrări necesare şi utile şi că din devizul analitic parte a raportului de expertiză a rezultat existenţa următoarelor lucrări: lucrări la şarpantă, gratii la ferestre, placaj gresie, pavaj, lucrări la gard, lucrări la instalaţiile electrice, sanitare şi termice. Având în vedere natura acestor lucrări şi faptul că imobilul are o vechime considerabilă, fiind construit în anul 1929 şi, preluat de stat în anul 1950, s-a apreciat că aceste lucrări nu pot fi considerate decât necesare şi utile, fiind destinate să conserve imobilul. Aceeaşi este şi situaţia lucrărilor cu branşamentul la gaze şi valoarea a două puţuri absorbante, lucrări în mod evident necesare şi utile, dată fiind destinaţia lor.
S-a mai apreciat că, în niciun caz, aceste lucrări nu pot fi considerate voluptuorii, nefiind lucrări care să vizeze aducerea imobilului la un nivel de confort superior, ci sunt lucrări de conservare a imobilului şi, de aducere a acestuia la un nivel de confort minimal, raportat la standardele actuale.
Ca atare, instanţa de apel a constatat că cererea reclamantului pentru valoarea acestor lucrări necesare şi utile, care totalizează 25.383 lei este întemeiată, urmând a fi obligată pârâta I.E. la plata acestora.
În ceea ce priveşte construcţiile noi executate, instanţa de apel a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare nr. xx4/1974, a fost vândută reclamantului o construcție locuinţă şi anexe, evaluate la acel moment la suma de 2.600 lei. Nu s-a putut determina pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei din ce erau compuse aceste anexe. Expertul a identificat mai multe astfel de anexe, anume garaj auto, bucătărie de vară, șopron, cramă, 3 magazii, verandă, intrare beci. Din probele administrate nu a rezultat data edificării acestora de către reclamant şi nici expertul nu a putut identifica care dintre aceste anexe au fost vândute reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1974 şi care sunt noi, adică executate de reclamant.
În privinţa anexelor lipite de construcţia cu destinaţie de locuinţă, comparând schiţa imobilului actual cu schiţa imobilului care a făcut obiectul vânzării, s-a constatat că între acestea există o oarecare suprapunere, anume, şi la momentul vânzării în anul 1974, erau lipite de locuinţă anumite anexe, chiar dacă pe schiţă sunt reprezentate cu o formă şi dimensiuni diferite. Pe de altă parte, s-a constatat că, toate aceste construcţii noi nu pot fi încadrate în noţiunea de cheltuieli necesare, în raport de natura lor, nefiind făcute doar pentru conservarea imobilului cumpărat.
Instanţa de apel a reţinut că se pune problema de a determina dacă aceste construcţii noi se încadrează în noţiunea de cheltuieli utile, şi, dacă au adus un spor de valoare imobilului, întrucât aceste cheltuieli nu se cuvin în mod automat, ci numai în măsura în care aduc un spor de valoare imobilului.
Astfel, instanţa de apel a constatat că nu se verifică în cauză că acestea aduc vreun spor de valoare imobilului, având în vedere natura, vechimea şi destinația lor. Sporul de valoare nu decurge automat din faptul existenţei în plus a anumitor construcţii, căci aceasta ar putea să nu intereseze piaţa imobiliară, într-o eventuală vânzare, sau pe proprietar, ci chiar, dimpotrivă, să producă neajunsuri şi costuri suplimentare proprietarului, în raport de criteriile subiective de folosire a curţii imobilului, sau să atragă o scădere de preţ pentru terenul afectat de aceste construcţii.
Așadar, simplul fapt al existenţei unor construcții, reţine instanţa de apel, nu semnifică în mod automat un plus de valoare pentru imobilul văzut în ansamblul lui, ci, dimpotrivă, pot rămâne indiferente, sau chiar poz produce o scădere de valoare imobilului. S-a apreciat că trebuie avută în vedere şi natura acestor construcţii, care nu reprezintă o valoare în sine, privite ca şi construcţii de sine stătătoare, dată fiind modalitatea de construire, în regie proprie de către reclamant, vechimea şi destinaţia lor, dar şi modalitatea de amplasare pe terenul imobilului, ocupând funcţional întreaga curte a imobilului.
Raportat la natura acestor construcţii noi, la vechimea lor, şi la modalitatea de edificare, s-a apreciat că nu rezultă că ar aduce un plus de valoare proprietăţii, în ansamblul său, motiv pentru care instanţa de apel a constatat că nu este întemeiată pretenţia reclamantului de obligare a pârâtei I.E. la plata contravalorii acestor construcţii noi.
Instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtei I.E. în sensul că hotărârea pronunţată în revendicare (decizia civilă nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti ar avea autoritate de lucru judecat în sensul că, de vreme ce a dispus restituirea întregului teren şi a tuturor construcţiilor existente pe teren, obligarea sa la plata vreunei sume de bani referitor la aceste lucrări efectuate de reclamant la construcţii ar reprezenta o înfrângere a autorităţii de lucru judecat a acestei hotărâri. S-a apreciat că ceea ce a făcut obiectul judecăţii în acţiunea în revendicare, a fost imobilul preluat de către statul comunist de la autorul pârâtei, astfel că numai cu privire la acest aspect există autoritate de lucru judecat. Au fost înlăturate şi criticile pârâtei I.E. referitor la soluţia dată cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, referitoare la inaplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, sau la modalitatea în care ar fi fost reclamanţii despăgubiți pentru preţul plătit la cumpărare, aceste aspecte sunt străine de raportul juridic în care aceasta este implicată.
Instanţa de apel a mai constatat că sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la acordarea dreptului de retenţie, apreciind că acest drept trebuie recunoscut reclamantului G.A., în raport de situaţia concretă a cauzei. Or, acest drept, văzut ca o garanţie a executării de către pârâta I.E. a propriei obligaţii faţă de reclamant, se impune a fi acordat reclamantului, pentru asigurarea unei juste modalităţi de executare a obligaţiilor reciproce ale părţilor, anume cea de restituire a imobilului care incumbă reclamantului în baza deciziei civile nr. 1228/2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi, cea de plată a sumei de 25.385 lei, dar şi faţă de situaţia personală a reclamantului, persoană în vârstă afectată de anumite probleme de sănătate, ceea ce l-ar pune în dificultate în cazul neexecutării de către pârâtă a obligaţiei de plată a sumei.
În ce priveşte apelul declarat de reclamantul G.A. împotriva încheierii din data de 26.09.2012 a Tribunalului Călăraşi, instanţa de apel a constatat că s-a criticat respingerea probelor cu interogatoriu şi martori, aspecte ce au fost examinate prin considerentele expuse.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Călăraşi. Reclamantul G.A. a mai declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2012 a Tribunalului Călăraşi.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de reclamantul G.A., au vizat următoarele aspecte:
S-a susţinut că motivarea hotărârii instanţei de apel nu este altceva decât o preluare a notelor scrise depuse de pârâta I.E. şi că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut existenţa incompatibilităţii judecătorului C.N., în condiţiile în care aceasta a soluţionat şi cauza ce a format obiectul dosarului nr. xx12/1994 în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 6458/1995, cât şi decizia nr.1554/2012 în dosarul nr. xx1/116/2008 al Tribunalului Călăraşi, întrucât hotărârile date au ca obiect cererile aşa zisei persoane îndreptăţite M.I.P., atât pentru despăgubiri cât şi, pentru retrocedarea în natură a imobilului, situaţie în care se susţine că este dovedită starea de incompatibilitate a judecătorului C.N.
Reclamantul a invocat ca temei al recursului declarat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. considerând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere faptul că instanțele anterioare au fost induse în eroare de I.E., beneficiara testamentului întocmit de M.I.P., în condiţiile în care în testamentul întocmit de M.I.P. testatorul face anumite precizări care nu sunt de natură a stabili exact calitatea numitei I.E., cu atât mai mult cu cât acest testament instituie ca legatari cu titlu particular pe N.C.G. şi M.E.L., care urmează să moştenească două suprafeţe de teren ce au aparţinut fostei soţii a testatorului şi că, doar pentru restul averii a fost instituită ca legatar cu titlu universal pe I.E.
Faţă de această situaţie se susţine că I.E. neavând nici un drept prevăzut în mod expres în testament privind apartamentul din litigiu, nu poate sta în proces în calitate de moştenitoare a numitului M.I.P., motiv pentru care invocă lipsa calităţii procesuale a acesteia. Ca atare se arată că înlăturând de la vocaţia succesorală pe I.E., urmează a se observa că hotărârea dată de nu poate fi executată, întrucât titularul dreptului, ca persoană îndreptăţită, a decedat.
O altă critică vizează atât expertiza efectuată de expertul C., cât şi modalitatea de stabilire a despăgubirilor solicitate.
Reclamantul a mai învederat faptul că M.I.P., care pretinde că era fiul lui H.I. şi al H.L. proprietarii iniţiali ai imobilului, nu poartă numele părinţilor săi în condiţiile în care la rubrica „mamă” este trecut un alt nume, şi anume H.Z., iar numele acesteia apare schimbat în actele depuse la dosar respectiv: E., Z., Z.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinându-se că în mod greşit au fost înlăturate susţinerile referitoare la inaplicabilitatea art. 48, 49 si 50 din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul de drept al acţiunii introductive.
S-a arătat că, pornind de la faptul că reclamanţii şi-au precizat definitiv cadrul procesual la termenul din 19.10.2011 şi, respectiv, 30.11.2011, în sensul că au renunţat la chemarea în judecată a pârâtei Primăria Călăraşi, menţionând că preţul actualizat plătit pentru imobilul în litigiu îl solicită de la pârâtul Statul Român şi,că temeiul de drept al acţiunii l-a constituit art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, raportat la momentul precizării cadrului procesual, acţiunea reclamanţilor faţă de Statul Român este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 48, 49 și 50 din Legea 10/2001, nu sunt incidente în această cauză.
S-a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit în baza Legii nr. 4/1973 şi, nu în baza Legii nr. 112/1995, acesta necircumscriindu-se noţiunii de imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001.Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 48, 49 şi 50 din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii faţă de Statul Român, ca inadmisibilă.
Întrucât pârâta I.E. în şedinţa publică din 30 octombrie 2015, a ridicat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul G.A. pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 304 C.proc.civ., în temeiul art. 137 C.proc.civ., Înalta Curte a examinat cu prioritate această excepţie, raportat la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.
Din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C.proc.civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, rezultă că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înţelege a critica hotărârea atacată.
Este real că, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ..
Potrivit art. 306 alin. (3) C.proc.civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., „Per a contrario", dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C.proc.civ., sancţiunea care intervine, este nulitatea recursului.
În speţă, se constată că reclamantul a formulat în cuprinsul cererii de recurs, critici propriu-zise în ce priveşte hotărârea instanţei de apel, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., motiv pentru care Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanţii au solicitat, prin acţiunea precizată, obligarea pârâţilor I.E. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 4/9173 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie, imobil pe care aceştia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 48 - 50 şi art. 501 din Legea
nr. 10/2001.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
Este real că imobilul în litigiu nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, însă se verifică faptul că acesta a fost trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, încadrându-se astfel în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.
Urmare a trecerii în patrimoniul statului, imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, dată la care reclamanţii cumpărători nu aveau niciun motiv pentru care să se îndoiască de faptul că statul este proprietar, sau să verifice dacă imobilul este construit din fondurile statului.
Legea nr. 4/1973 putea constitui temei pentru înstrăinarea către populaţie doar a locuinţelor construite din fondurile statului, sau imobilele executate cu materiale inferioare, sau cu uzură avansată.
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată diferit situaţia contractelor de vânzare cumpărare anulate şi a celor neanulate, dar constatate nepreferabile prin raportare la titlul foştilor proprietari, raţiunea fiind aceea de a da eficientă principiului ocrotirii bunei credinţe şi de a proteja cumpărătorii de bună credinţă (art.45 alin 2 din Legea nr. 10/2001).
Astfel, pentru identitate de raţiune, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, şi în situaţia din speţă, chiar dacă nu ne aflăm în prezenta unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legi nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobil aparţinând unor persoane fizice, pe care ulterior l-a înstrăinat potrivit Legii nr. 4/1973, se aplică aceleaşi dispoziţii legale, respectiv art. 50 şi 501 din Legea 10/2001.
Se constată, aşadar că şi în cazul acestui tip de acţiune ca1itate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice conform art. 50 alin.(3) din aceeaşi lege, care prevede ca restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi, direct implicat în situaţia ce a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Astfel, statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr.112/1995, Legii nr. 4/1973 sau altor acte normative.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar, sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut imobilul şi, anume statul prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art.50 alin.(3), reprezentarea statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul Finanţelor Publice acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice: „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Potrivit art. 13 alin.(6) din Legea nr.112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc sa constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul. acţionând, însă, în numele statului, în desfăşurarea acestei activităţi.
Prin urmare, este de reţinut că instanţa de apel a constatat calitatea procesuală pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamanţi, între Ministerul Finanţelor Publice, care, potrivit legii, acţionează în numele stalului în acest tip de acţiuni, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus menţionate şi aceasta se realizează prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3) pentru asigurarea, în fapt, a plăţii, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii au intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 iar instanţa de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanţelor, reprezentantul statului în privinţa executării acestei obligaţii, potrivit celor deja arătate.
Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C.civ., în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Faţă de cele ce preced, cum instanţa de apel a făcut o legală şi corectă aplicare a dispoziţiilor
sus evocate, criticile pârâtului Statul Român sunt nefondate motiv pentru care în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de acest pârât.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul G.A., ce vizează atât încheierea civilă din 26 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi cât şi decizia civilă nr. 251/A/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată următoarele:
Art. 299 C.proc.civ. stabileşte ce categorie de hotărâri judecătoreşti sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs şi anume: hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Dispoziţiile legale sus evocate au fost au format obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 210 din 28 februarie 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 6 mai 2008, pe considerentul că textul constituie o garanţie a accesului liber la justiţie, fiind adoptat cu respectarea prevederilor art. 126 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora prin lege se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.
Prin urmare, calea extraordinară de atac a recursului poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti susmenţionate.
Cum, încheierea civilă din 26 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi nu face parte
din categoria hotărârilor prevăzute de art. 299 C.proc.civ., fiind o încheiere a instanţei de fond şi nu de apel, nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte a respins ca inadmisibil recursul declarat împotriva încheierii sus menţionate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de acelaşi reclamant împotriva deciziei date de instanţa de apel, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul a invocat ca temei de drept al recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, dispoziţiile art. 488 pct. 8 NCPC, considerând că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii.
Este real că art. 488 pct. 8 NCPC (a intrat în vigoare la 15 februarie 2013), prevede ca motiv de casare ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, numai că dispoziţiile sus evocate nu sunt incidente în prezenta cauză faţă de prevederile art.25 alin. 1 şi 2 NCPC potrivit cărora „procesele în curs de judecată începute sub legea veche, rămân supuse acelei legi.”
Cum, acţiunea reclamanţilor a fost înregistrată la 29 ianuarie 2008, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sunt incidente dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă, astfel că temeiul de drept al recursului declarat de reclamant îl constituie dispoziţiile art. 304 pct.9, care prevăd ipoteza în care hotărârea este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva celor expuse, recursul declarat de reclamant, urmează a fi examinat prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 vechiul Cod de procedură civilă.
Astfel, faţă de obiectul dedus judecăţii,de faptul că reclamanţii la 14 septembrie 2011 au solicitat introducerea în cauză a numitei I.E. în calitate de succesoare a pârâtului iniţial chemat în judecată M.I.P. decedat în timpul derulării prezentului litigiu, de faptul că nici testamentul autentificat sub nr. x4/2010 şi nici certificatul de moştenitor nr.x4/2010 (ce atestă calitatea pârâtei Ion de succesor al defunctului M.I.P.) nu au fost anulate, sunt nu numai nefondate dar şi fără suport probator susţinerile reclamantului în ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei I.E.
De asemenea sunt nefondate şi susţinerile aceluiaşi reclamant legat de faptul că imobilul în litigiu nu ar fi intrat în patrimoniul defunctului M.I.P., în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 1228/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, soţii G. (reclamanţii din prezentul litigiu) au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul din litigiu, cu atât mai mult cu cât decesul lui M.I.P. s-a produs la circa 3 ani de la pronunţarea hotărârii sus evocate, respectiv la 6 octombrie 2010.
Ca atare, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 1228/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a stabilit cu putere de lucru judecat dreptul de proprietate al lui M.I.P. asupra imobilului din litigiu, în temeiul art. 166 C.proc.civ. şi art. 1201 C.civ., nu mai pot face obiect de analiză în prezentul litigiu susţinerile reclamantului legate de faptul că M.I.P. nu ar fi succesorul proprietarului de la care a fost preluat abuziv imobilul în baza Decretului nr. 92/1050 şi, nici cele legate de nelegalitatea transmiterii imobilului prin legat cu titlu universal către pârâta I.E., în condiţiile în care aşa cum s-a arătat deja, nici testamentul şi nici certificatul de moştenitor nu au fost anulate.
Nefondate sunt şi criticile reclamantului legate de modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în condiţiile în care nu a făcut dovada executării unor consolidări la imobilul în litigiu în anul 1978 aşa cum a susţinut, iar prin expertiza efectuată în cauză s-a constatat, în raport de stadiul actual al imobilului, că unele lucrări găsite ca efectuate la imobil, au un grad de uzură de 100%.
Or, în condiţiile în care lucrările efectuate la imobil au un grad de uzură de 100%, în mod legal şi corect s-a reţinut că aceste lucrări nu mai aduc nici un spor de valoare imobilului.
În ceea ce priveşte criticile legate de motivarea hotărârii precum şi cele legate de incompatibilitatea judecătorului C.N. în soluţionarea litigiului la instanţa de fond, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Este real că, motivarea unei hotărâri are un caracter esenţial întrucât în baza acesteia părţile cunosc argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei la adoptarea soluţiei. Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în prevederile generale şi abstracte ale unei legi.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată atât în fapt cât şi în drept, arătând şi motivele pentru care au fost înlăturate unele susţineri ale părţilor, hotărârea se circumscrie exigenţelor prevăzute de art.261 pct.5 C.proc.civ., motiv pentru care sunt nu numai nefondate dar şi fără suport juridic criticile reclamantului legate de motivarea hotărârii şi de faptul că s-ar fi preluat doar susţinerile pârâtei I.E.
Nefondate sunt şi susţinerile reclamantului legate de existenţa incompatibilităţii judecătorului, câtă vreme aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, litigiile soluţionate de acest judecător au avut obiect diferit, nefiind întrunite cerinţele art. 27 pct. 7 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte criticile aceluiaşi reclamant legat de neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 48-50 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că acestea au fost examinate în cadrul recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, fiind apreciate ca nefondate pentru considerentele deja expuse.
Cum, în cauză nici unul din motivele de recurs invocate de recurenţi nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct.7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondate recursurile.