Acțiune în răspundere civilă delictuală. Repararea prejudiciului material cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni. Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii penale definitive sub aspectul laturii civile față de persoanele care nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Imposibilitatea repunerii în discuție în fața instanței civile a unor chestiuni relative la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin hotărârea penală.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : faptă ilicită
- prejudiciu
- autoritate de lucru judecat
- hotărâre penală
- părți civile
- fond de investiții
- comitent
- prepus
- calitate procesuală pasivă
C.civ. din 1864, art. 998 - 1000, art. 1079
C.proc.pen. din 1968, art. 19, art. 22
1. Conform art. 22 alin. (1) C.pr.pen. anterior, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Aşadar, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu
privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
În schimb, aspecte ce ţin de latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au figurat ca părţi în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conţine şi rezolvarea laturii civile. Acestea din urmă sunt îndreptăţite să repună în discuţie, în faţa instanţei civile, întinderea prejudiciului, aceasta întrucât prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie acoperit integral.
2. Cum prin hotărâre penală definitivă s-a stabilit că există un raport de prepuşenie, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ., între pârâţii – persoane fizice, pe de o parte şi autoritatea care avea dreptul de a exercita supravegherea, direcția și controlul activității acestora, pe de altă parte, prepuşii săvârşind în funcţiile încredinţate faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, instanţa civilă nu poate, tocmai pentru a nu încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, să verifice în ce măsură prepuşii au acţionat în afara funcţiilor încredinţate, astfel încât să nu fie angajată răspunderea comitentului
Secția I civilă, decizia nr. 2686 din 26 noiembrie 2015
Prin decizia civilă nr. 451/A din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 1453/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. (A.A.A.S.) şi a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
A înlăturat obligarea la plată a C.N.V.M., urmând ca obligaţiile reţinute în sarcina acesteia să revină Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii.
A admis şi cererile formulate de reclamanţii B.V.V.A., K.A.L.F., K.A.A.C. şi M.I.
A obligat pârâţii, cu titlu de despăgubiri materiale, la plata sumelor învestite iniţial de aceşti reclamanţi şi actualizate în raport de rata inflaţiei începând cu data de 24.05.2000 şi până la data plăţii efective, conform numărului de unităţi de fond rezultat din cuprinsul carnetelor de investitor şi perioadelor în care s-au săvârşit faptele ilicite, în aceleaşi condiţii reţinute prin hotărârea apelată.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr.1453 din 17.07.2012.
A respins apelurile reclamanţilor, prin Asociaţia X, declarate împotriva încheierii din 26.06.2013 şi a sentinţei civile nr.1465/2013 pronunţate în acelaşi dosar, precum şi apelurile declarate de pârâţii A.A.A.S., P.N., D.I. şi B.G.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apelanta-pârâtă A.A.A.S. a criticat împrejurarea că nu s-a dat curs în primă instanţă cererii sale vizând suspendarea judecării pricinii, în temeiul art. 19 alin.(1) şi (2) din vechiul C.pr.pen., până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ce făcea obiectul dosarului nr. xx1/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, apelanta reiterând totodată această solicitare în calea de atac.
Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.(1) C.pr.pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Acest text legal consacră, alături de prevederile legale ce permit celui păgubit alăturarea acţiunii civile la cea penală în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în respectivul proces pendinte (art.14 şi urm. C.pr.pen.), dreptul de opţiune al persoanei vătămate în privinţa exercitării acţiunii civile în vederea reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită care constituie în acelaşi timp şi o infracţiune. Astfel, în măsura în care cel vătămat alege calea separată, exercitându-şi acţiunea în faţa instanţei civile, legiuitorul impune – în acord cu dispoziţiile de principiu ale art. 22 alin.(1) C.pr.pen., care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive în faţa instanţei civile învestită cu soluţionarea acţiunii civile – suspendarea judecăţii în procesul civil până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale.
În speţă, existenţa faptelor ilicite care constituie în acelaşi timp şi infracţiuni, a celor care le-au comis şi a vinovăţiei acestora au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin sentinţa penală nr.423/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, hotărâri pe care chiar apelanta le invocă pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat în cauză, neputându-se pune, deci, în discuţie la momentul sesizării tribunalului prin actualul demers judiciar exprimarea unei manifestări de voinţă prin exercitarea unui drept de opţiune actual al reclamanţilor (exprimat în regula electa una via, non datur recursus ad alteram).
Prin urmare, ipoteza care ar face incidente dispoziţiile art. 19 alin.(2) C.pr.pen. nici nu se regăseşte în cauză, iar cererea de suspendare a judecăţii în raport de noul dosar penal poate fi examinată exclusiv din perspectiva prevederilor art. 244 alin.(1) pct. 2 C.pr.civ. de la 1865 care consacră un caz de suspendare facultativă, întrucât instanţa poate suspenda judecata numai dacă s-a început urmărirea penală şi dacă aceasta din urmă vizează o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra modului de soluţionare a pricinii.
Or, apelanta-pârâtă a invocat ca temei al temporizării judecării cauzei existenţa unor plângeri penale nesoluţionate care formează obiectul dosarului nr. xx1/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dosar a cărui cercetare se află în faza actelor premergătoare.
Reţinând că nu este îndeplinită niciuna dintre cerinţele prevăzute de art. 244 alin.(1) pct.2
C.pr.civ., curtea a constatat că este corectă soluţia tribunalului de respingere a cererii de suspendare a judecăţii.
În ceea ce priveşte criticile aduse modului de soluţionare a excepţiei netimbrării, curtea a reţinut că pe această cale ambii pârâţii au invocat neîndeplinirea de către reclamanţi a obligaţiei de a achita o taxă judiciară de timbru pentru acţiunea lor, apreciind de fapt, că în mod nelegal, tribunalul a apreciat asupra caracterului netimbrabil al acţiunii.
Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 prevede expres regula plăţii anticipate a taxelor, stabilind totodată că, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, sancţiunea incidentă în cazul nerespectării obligaţiei până la termenul stabilit fiind anularea acţiunii sau a cererii [art. 20 alin.(1)-(2)].
Curtea, văzând aceste texte legale, a constatat că determinarea şi achitarea taxelor judiciare de timbru nici nu constituie obiect al judecăţii în primă instanţă şi, prin urmare, cercetarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea un asemenea obiect. Atribuţia instanţei de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru iniţierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziţii legale de colectorul efectiv al acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar are oricum obligaţia de a verifica, din oficiu, dacă la instanţa inferioară s-au perceput taxele legal datorate.
În cauză, tribunalul a reţinut că acţiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, neputându-se deci imputa în aceste condiţii părţii reclamante neîndeplinirea obligaţiei de a achita taxa stabilită de instanţă, chestiune care nu putea fi valorificată de partea adversă pe calea excepţiei procesuale a netimbrării.
La rândul său, instanţa de apel a considerat că acţiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, nereţinând deci nici incidenţa art. 20 alin.(5) din acelaşi act normativ pentru faza procesuală anterioară.
Nu au fost găsite întemeiate nici susţinerile apelantei-pârâte privind prematuritatea cererii de chemare în judecată decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7201 alin.(1) C.pr.civ., apelanta apreciind în acest sens că înscrisul numit „Convocare la conciliere directă” înregistrat la C.N.V.M. la 04.05.2011, după sesizarea primei instanţe, nu face dovada respectării respectivei proceduri.
Curtea, în interpretarea şi aplicarea acestui text legal, a constatat că procedura concilierii directe, a cărei nerespectare duce la respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă [prin raportare la norma înscrisă în art. 109 alin.(2) C.pr.civ.], este incidentă doar în materie comercială (precum şi în cazul celor asimilate, prevăzute de art. 72010 C.pr.civ.), iar stabilirea împrejurării dacă un litigiu este sau nu de natură comercială trebuia făcută de prima instanţă învestită cu acţiunea reclamantului, prin prisma art. 3-6, art. 7-9 şi art. 56 din fostul Cod comercial.
Din calificarea dată de tribunal acţiunii deduse judecăţii, rezultă că s-a apreciat asupra naturii civile a prezentei cauze, situaţie ce exclude în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 7201 C.proc.civ.
Curtea a considerat că aceasta este calificarea corectă a naturii litigiului, având în vedere în acest sens chiar ultima precizare adusă de reclamanţi cererii de chemare în judecată (din februarie 2012) prin care s-a arătat că toți pârâţii condamnați în procesul penal sunt ţinuţi să răspundă delictual direct pentru fapta proprie în temeiul art. 998 - 999 C.civ., ca autori ai unor fapte ilicite, iar în cazul pârâţilor AVAS, CNVM, SC G. SA, SC S.I. SA, SC C. SA, temeiul juridic al acţiunii este răspunderea civilă delictuală prevăzută de dispoziţiile art.1000 alin. (3) C.civ.
De altfel, această calificare a naturii litigiului în primă instanţă nici nu a fost criticată de vreuna dintre părţi prin apelurile declarate în cauză, situaţie în care, cu atât mai mult lipsa procedurii concilierii nu poate fi considerată un impediment în promovarea acţiunii reclamantei Asociaţia X.
Faţă de considerentele referitoare la dreptul de opţiune actual al reclamanţilor legat de calea procesuală penală sau civilă prin care să-şi poată valorifica pretenţiile decurgând din producerea unei infracţiuni, curtea a respins şi critica apelantului-pârât P.N. privind inadmisibilitatea prezentului demers judiciar al reclamanţilor din perspectiva incidenţei în speţă a prevederilor art. 19 alin.(3) şi art. 20 alin. (1) C.pr.pen., constatând că, în mod corect, tribunalul nu a reţinut existenţa vreunui fine de neprimire a acţiunii în raport de textele legale invocate, în condiţiile în care reclamanţii pot sa aleagă cadrul procesual de realizare a pretențiilor lor, iar în procesul penal soluţionat definitiv în anul 2009 nu s-au constituit părţi civile, nefigurând ca atare în cuprinsul hotărârilor penale (deşi din adresa din 24.08.2010 a I.P.J. Mureş rezultă că 820 dintre reclamanţi au depus plângeri penale încă din anul 2000).
Or, susţinerile pârâtului privind inadmisibilitatea acţiunii pleacă de la ipoteza că reclamanţii au depus deja cereri de despăgubire în procesul penal, fiind însă invocate în acest sens şi existenţa plângerilor penale înregistrate la I.P.J. Mureş, plângeri ce nu au determinat însă în acest nou dosar penal nici începerea urmăririi penale, astfel cum s-a comunicat instanţei de fond, dosarul respectiv fiind în faza actelor premergătoare începerii unei asemenea proceduri. Într-o asemenea situaţie nu se poate vorbi nici despre alăturarea acţiunii civile unei acţiuni penale care nu s-a pus încă în mişcare.
Nu în ultimul rând, respingerea demersului judiciar al reclamanţilor în faţa instanţei civile ca fiind inadmisibil, văzând că încă din anul 2000 părţile s-au adresat organelor de anchetă ale Statului Român pentru valorificarea drepturilor lor, iar acestea nu au luat nicio măsură pentru soluţionarea acestor sesizări, nefiind reunite nici în cauza penală care a fost deja soluţionată definitiv, ar pune în discuţie încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.
Cu privire la inadmisibilitatea cererii reclamanţilor de a pretinde despăgubiri întemeiate pe o hotărâre judecătorească penală pronunţată într-o cauză la judecarea căreia nu au participat, curtea a reţinut că apelantul-pârât nu are în vedere inadmisibilitatea ca o sancţiune de ordin procesual şi nici o situaţie în care s-ar fi introdus o acţiune greşit îndreptată/aleasă faţă de căile prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului pretins sau exercitarea unui drept la acţiune inexistent ori deja epuizat, ci vizează mai degrabă netemeinicia acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală în raport de efectele hotărârii penale definitive invocate de reclamanţi în susţinerea cererii de dezdăunare.
Curtea a reţinut totodată că în cadrul cererii de apel formulată de A.S.F. s-a susţinut (susţinere neînsoţită însă de formularea unei critici concrete de nelegalitate) că există persoane, părţi în cauză, care s-au constituit părţi civile şi în dosarul penal nr. xxx32/3/2006 şi care au fost despăgubiţi, aflându-se în proceduri de executare, contestate de C.N.V.M.
În condiţiile în care aceste susţineri nu sunt dovedite prin înscrisuri din care să rezulte neechivoc în ce măsură persoanele menţionate - intervenienții C.S., C.V., F.R.O., F.V. şi F.V. - solicită în prezenta cauză aceleaşi sume reprezentând despăgubiri care ar fi fost deja acordate printr-o altă hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu pentru realizarea creanţelor recunoscute, curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că această apărare nu a fost invocată în apel de un pârât care nu mai poate fi obligat la plată, o asemenea obligaţie, conform Legii nr. 113/2013, revenindu-i A.A.A.S., iar pe de altă parte, modalitatea în care pârâţii sunt obligaţi faţă de intervenienţi şi reclamanţi prin sentinţa apelată, nefiind stabilite sume concrete ci făcându-se referire la carnetele de investitor deţinute, situaţie în care debitul urmărit, actualizat, se va stabili în concret la momentul punerii în executare a respectivei hotărâri.
Curtea a constatat, referitor la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei
penale nr.423/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că este nefondată critica apelantei-pârâte.
Principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de o instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, ca, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Prin urmare, autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate ataşată verificării şi sancţionării jurisdicţionale, împiedicând reluarea aceluiaşi litigiu asupra unor chestiuni dezbătute şi analizate de o instanţă în cadrul şi pe parcursul procedurii contencioase.
Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă în materie penală se fundamentează pe existenţa unei identităţi de obiect – înţeles ca faptă materială – şi pe identitatea persoanei inculpatului, legea nepermiţând tragerea la răspundere penală în mod repetat a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.
O hotărâre judecătorească penală de condamnare are întotdeauna efecte erga omnes, însă, conform art. 22 alin. (1) C.pr.pen., deşi, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive se manifestă şi în faţa instanţei civile învestită cu soluţionarea acţiunii civile care nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, această autoritate este limitată la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. Astfel, aspectele dezlegate cu privire la fapta materială şi la persoana care a săvârşit-o nu mai pot fi puse în discuţie în procesul civil ulterior. Exceptând aceste aspecte, instanţa
civilă nu este legată de cele definitiv stabilite de judecata penală.
Din această perspectivă, cu excepţia situaţiilor în care acţiunea civilă se exercită şi se soluţionează din oficiu în cadrul procesului penal, în scopul protejării anumitor categorii de persoane anume prevăzute de lege, instanţa penală este ţinută în privinţa soluţionării laturii civile a cauzei tot de principiul disponibilităţii procesuale, pronunţându-se, aşadar, în limitele învestirii sale prin cererile celor vătămaţi care s-au constituit părţi civile.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţa penală a stabilit şi întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, în măsura în care anumite persoane nu au figurat ca părţi în procesul penal acestea pot discuta acest cuantum în faţa unei instanţe civile, deoarece pentru latura civilă hotărârea penală produce doar efecte relative.
Prin urmare, tribunalul nu putea reţine în cauza de faţă ca fiind întemeiată excepţia autorității de lucru judecat decurgând din împrejurarea susţinută de apelantă, aceea că prin hotărârea penală definitivă sus-menţionată s-ar fi statuat că A.A.A.S. (ca succesoare în drept a C.N.V.M.) răspunde în solidar, în calitate de parte responsabilă civilmente, pentru plata despăgubirilor doar către cele 130.798 părți civile din procesul penal.
În ceea ce priveşte celelalte critici ale apelantei-pârâte având ca obiect modul de soluţionare a celorlalte excepţii procesuale – prescripţia dreptului la acţiune şi lipsa calităţii procesuale pasive a A.A.A.S. - curtea a reţinut că prin art. II din Legea nr. 113/2013 de aprobare a O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, se prevede că A.A.A.S. preia fără plată toate drepturile şi obligațiile C.N.V.M., rezultate din actele juridice prin care C.N.V.M. a fost obligată, ca parte responsabila civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la FNI.
Conform alin. (2), A.A.A.S. se subrogă în toate drepturile şi obligațiile procesuale ale C.N.V.M. şi dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.
Prin acest act normativ, intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei civile nr. 1453/2012, s-a reglementat o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor C.N.V.M. care intră în conţinutul unor raporturi juridice izvorâte din acte referitoare la plata de despăgubiri către investitorii la FNI, precum şi, corelativ, o transmitere a calităţii procesuale pe care aceasta o avea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, către A.A.A.S.
Apreciind asupra incidenţei în speţa de faţă a acestui nou act normativ, curtea a reţinut totodată că, în mod corect, tribunalul a statuat – plecând de la cele hotărâte cu putere de lucru judecat prin hotărârile penale sus-menţionate, precum şi prin sentința comercială nr.1064/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secția a VI-a comercială – că prin Legea nr. 333/2001, numai drepturile şi obligațiile SC C. SA născute din contractul de fidejusiune/cauțiune încheiat între SC C. SA, prin președinte şi SC S.I. SA, au fost preluate de către A.A.A.S., iar aceasta din urmă nu poate fi obligată la repararea prejudiciului în raport de temeiul de drept al cererii invocat de reclamanţi, întrucât pârâţii V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N., D.I., B.G. şi C.M. nu au săvârşit faptele ilicite în exercitarea unor funcții încredințate de A.V.A.S. şi între aceasta instituție şi pârâţi nu exista un raport de prepuşenie care sa facă posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane a A.V.A.S.
Pe de altă parte, corect s-a reţinut, în conformitate cu hotărârile de condamnare pronunţate de instanţa penală, că există un raport de prepuşenie, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ., între pârâţii B.S. şi B.C.C., pe de o parte, şi C.N.V.M., pe de altă parte, raport juridic legal stabilit prin prisma dispoziţiilor din Legea nr. 52/1994.
S-a reţinut în acelaşi timp că prepușii indicaţi, care au îndeplinit funcțiile de președinte şi respectiv, vicepreședinte al C.N.V.M., au săvârșit faptele ilicite în funcțiile ce li s-au încredințat, rezultând, ca atare, că pârâta C.N.V.M. este ținută să răspundă în calitate de comitent.
Toate aceste aspecte au fost în mod just avute în vedere de tribunal la stabilirea legitimării procesuale pasive a C.N.V.M. în prezenta cauză, în limitele arătate – respectiv, numai în limitele părții de prejudiciu cauzate de prepuşii săi, pârâţii B.S. şi B.C.C.
Faţă de prevederile mai sus arătate ale art. II din Legea nr. 113/2013, curtea a considerat că este fondată susţinerea apelantei A.S.F. (continuatoare a pârâtei C.N.V.M.), în sensul că aceasta nu mai are legitimare procesuală în cauză, calitatea sa procesuală transmiţându-se în condiţiile
prezentate către A.A.A.S.
Luând act de această transmitere legală a calităţii procesuale, care impune şi schimbarea, din această perspectivă, a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S., curtea a putut examina şi critica acesteia din urmă cu privire la obligarea sa, ca succesoare de drept a C.N.V.M., la plata despăgubirilor.
Curtea a constatat că, invocând lipsa legitimării sale procesuale, A.A.A.S. susţine doar că prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, rămasă definitivă, instanţa supremă a stabilit cine are calitate de parte responsabilă civilmente pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta inculpaților, apreciind că fiecare comitent în parte este răspunzător solidar doar cu propriul prepus, în limitele părţii de prejudiciu cauzate de acesta, menționând printre altele că, inculpații B.Ş. şi B.C.C. răspund în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege în cadrul C.N.V.M. şi răspund în solidar cu aceasta, situaţie care, în opinia apelantei-pârâte A.A.A.S. nu a preluat şi drepturile şi obligațiile F.N.I. în care reclamanta Asociaţia X avea calitatea de investitor.
Prin urmare, curtea a constatat că apelanta, fără a pune în discuţie existenţa raportului de prepuşenie şi implicit, calitatea sa (mai precis, a C.N.V.M.) de persoană responsabilă civilmente, stabilită cu putere de lucru judecat de instanţa penală, a apreciat, fără nici un fundament juridic, că răspunderea sa a fost limitată la despăgubirile datorate celor care au înţeles să se constituie părţi civile în procesul penal, astfel încât, în opinia sa, în prezenta cauză nu ar putea fi obligaţi la despăgubiri decât F.N.I. şi SC S.I. SA, ca persoane vinovate de producerea prejudiciului.
Or, trebuie observat că aceeași chestiune a fost ridicată de parte prin intermediul excepţiei autorității de lucru judecat, ocazie cu care curtea, în analiza criticii formulate în apel, a statuat asupra incidenţei art. 22 alin.(1) C.pr.pen. şi a posibilității rediscutării cuantumului prejudiciului de cei care nu au figurat ca părţi în procesul penal anterior.
Pe de altă parte, apelanta nici în dezvoltarea acestei noi critici şi nici în cadrul susţinerilor referitoare la neîndeplinirea în speţă a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998, 999, 1000 alin.(3) C.civ. nu a contestat că prejudiciul invocat de reclamanţi prin prezenta acţiune ar fi fost cauzat prin aceleaşi fapte cu caracter ilicit calificate ca fiind şi infracţiuni de către instanţa penală.
Instanţa de fond nu putea ignora faptul că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Într-o atare situaţie curtea a constatat că, în mod corect, s-a reţinut de către tribunal că prejudiciile pretinse prin această acţiune şi dovedite prin actele de la dosar sunt generate de aceleaşi fapte materiale care au intrat în conţinutul activităţii infracţionale deja stabilite prin hotărâri definitive, caz în care statuările instanţelor penale, inclusiv, privind cei ţinuţi să răspundă în plan delictual pentru daunele cauzate prin infracţiune, au intrat în puterea lucrului judecat.
În raport de acest ultim aspect al lucrului judecat, tribunalul a stabilit în speţă că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale conform prevederilor art.998, art.999 şi art. 1000 alin.(3) C.civ.
Văzând totodată apărările reiterate de pârâtă pe calea excepţiei prescripţiei extinctive, curtea a considerat că este necesară precizarea că de la principiul neadmiterii opţiunii între acţiunea delictuală şi acţiunea contractuală în practica judiciară şi în literatura de specialitate în mod constant s-a admis existenţa unei situaţii de excepţie în care opţiunea este permisă – cazul în care neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp şi o infracţiune. Într-o astfel de situaţie, dacă cel păgubit nu a înţeles să alăture acţiunea sa civilă acţiunii penale – când se admite principiul că se aplică regulile răspunderii civile delictuale – şi se adresează separat instanţei civile, acesta are de ales între cele două acţiuni, urmând ca, de îndată ce păgubitul a optat pentru una dintre cele două căi, să nu mai poată urma o altă cale (electa una via non datur recursus ad alteram).
Or, în speţă, opţiunea reclamanţilor a fost neechivocă, aceştia invocând prin acţiune şi prin precizările ulterioare aduse cererii introductive chiar hotărârile penale definitive prin care s-a stabilit existenţa faptelor ilicite, precum şi responsabilitatea celor ţinuţi să răspundă pentru comiterea acestora.
Curtea a constatat deci că este nefondată în aceste condiţii critica referitoare la intervenirea prescripţiei extinctive, invocată în apărare atât de apelanta-pârâtă A.A.A.S., cât şi de alţi pârâţi.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform prevederilor art.3 din acelaşi act normativ termenul general de prescripție incident în acest caz este de 3 ani.
Art. 1886 C.civ. prevede că nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere, astfel că prescripţia nu poate curge înainte de a se naşte dreptul la acţiune.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun în materia drepturilor de creanţă, de 3 ani, dar acest termen se calculează, conform art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În raport de aceste dispoziţii legale, curtea nu a putut primi susţinerile apelantei-pârâte A.A.A.S. în sensul că dreptul material la acțiune al reclamantei Asociaţia X s-ar fi născut la data de 24.05.2000, respectiv, data la care FNI administrat de SC S.I. SA, a intrat în încetare de plăţi, şi nici cele referitoare la incidenţa în calculul termenului de prescripţie extinctivă a art.12 din O.G. nr.24/1993 (în vigoare la data încetării de plăti a FNI) care reglementează exclusiv condiţiile în care se pot răscumpăra titlurile de participare emise de către un fond deschis de investiţii, şi care se aplică în raporturile contractuale intervenite între învestitori şi respectivul fond.
Apelanta susţine că dreptul material la acţiune s-ar fi prescris chiar anterior momentului până la care persoanele vătămate se puteau constitui părţi civile în procesul penal ceea ce contravine tuturor reglementărilor care permit acestora să-şi exercite dreptul de opţiune în vederea acoperirii daunelor produse printr-o infracţiune.
În speţă, raportul de drept dedus judecăţii în conţinutul căruia intră obligaţia de plată a acelor răspunzători pentru săvârşirea faptei ilicite ce a constituit şi infracţiune s-a stabilit ulterior momentului la care FNI administrat de SC S.I. SA, a intrat în încetare de plăţi, actualul demers judiciar, nefundamentându-se pe raporturile contractuale dintre deponenţi/învestitori şi Fond.
Astfel, în speţă, respectivul raportul juridic care include obligaţia invocată de reclamanţi nu a existat până în momentul în care instanţele judecătoreşti nu au stabilit definitiv persoanele vinovate de comiterea unor fapte care se încadrau în sfera ilicitului penal, acela fiind şi momentul – la care cei prejudiciați prin infracţiune pot acţiona împotriva celor identificaţi ca fiind vinovaţi şi a celor ţinuţi să răspundă pentru ei în vederea recuperării pagubelor.
În consecinţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor care au generat prejudiciile invocate a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acţiunii, 29.09.2010, pretenţiile deduse judecăţii nefiind prescrise, în raport de dispoziţiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (1) şi 1079 alin. (1) C.civ., Curtea a constatat că prin acesta se pune în discuţie netemeinicia şi nelegalitatea pretenţiilor la dezdăunări formulate de reclamanţi pe fondul cauzei.
Curtea a constatat însă că toate apărările invocate de pârâţi şi în faţa instanţei de fond nu pot fi primite în prezenta cauză, în condiţiile în care, cum corect a reţinut şi tribunalul, aceste apărări se opun celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa penală nr.423/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, cei trei pârâţi au fost părţi în procesul penal menţionat, proces în care s-a soluţionat şi acţiunea civilă alăturată celei penale, prilej cu care s-a stabilit că membrii FNI beneficiau de toate drepturile conferite de posesia unităţilor de fond din momentul încasării contravalorii acestora de către societatea de administrare – SC S.I. SA, calitatea de membru fiind atestată prin carnetul de investitor, confirmările de sold, ordinele de plată şi alte acte, iar prin faptele ilicite ale pârâţilor V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N., D.I., B.G. şi C.M. s-a creat starea de insolvabilitate a SC S.I. SA ceea ce a determinat prejudicierea persoanelor care achiziționaseră unităţi de fond la FNI.
Reclamanţii, care în speţă şi-au probat calitatea de investitor al FNI, au fost păgubiți tot ca
urmare a insolvabilității fondului, prin imposibilitatea restituirii către aceştia a sumelor investite.
Prin aceleaşi hotărâri penale s-a stabilit contribuţia pârâţilor D.I. şi B.G., inculpaţi în cauza penală, la activitatea infracţională ce a generat prejudiciul pretins, reţinându-se că atitudinea pasivă a celor doi inculpaţi în perioada activității FNI, în calitatea de membri ai Consiliului de Administrație al SC S.I. SA, constând în exercitarea formală a obligațiilor ce le reveneau, fără a realiza un control efectiv menit să depisteze eventualele nereguli sau disfuncționalități au favorizat desfășurarea activității infracționale de către inculpaţii V.I.M., P.N., P.M. şi S.M., prin întărirea convingerii acestora că pot acționa liber de orice control sau verificare.
În plus, s-a stabilit că există un raport de prepuşenie, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ. între pârâţii B.S. şi B.C.C., pe de o parte şi C.N.V.M., pe de altă parte, prin decizia nr.2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală analizându-se condiţiile de existenţă ale acestui raport juridic şi din perspectiva prevederilor legale invocate în apel de pârâta A.A.A.S. şi reţinându-se astfel că pârâta C.N.V.M. exercita o putere de supraveghere, direcție şi control asupra activității desfășurate de cei doi.
Curtea a mai reţinut că apelanţii-pârâţi D.I. şi B.G. s-au mai apărat în faţa primei instanţe susţinând în esenţă că reclamanţii nu au fost părţi în procesul penal anterior şi că aceştia este posibil să fi fost despăgubiţi de către societăţile de asigurări, conform garanţiilor oferite de fond, însă aceste apărări trebuie înlăturate, faţă de cele expuse mai sus cu privire la temeiul juridic al cererii reclamanţilor din cauza de faţă şi raportul din procesul penal finalizat definitiv şi actualul demers judiciar, respectiv, faţă de lipsa oricăror dovezi legate de acoperirea prejudiciului prin activarea unor contracte de asigurare, dezdăunare care – văzând şi cele reţinute în hotărârea de condamnare – nu s-a realizat nici în cazul foştilor investitori care s-au constituit parte civilă în procesul penal.
Prin urmare, în raport de statuările instanţei penale şi de înscrisurile administrate în cauză, în condiţiile în care nu s-a administrat nicio probă în cadrul acestei noi acţiuni civile privitoare la existenţa unei alte situaţii de fapt faţă de situaţia concretă a reclamanţilor, curtea a considerat că în mod corect tribunalul a stabilit că sunt întrunite, în limitele dovedirii pretenţiilor deduse judecăţii, cerinţele legale prev. de art. 998 - 999 C.civ., respectiv, art. 1000 alin.(1) şi (3) C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor persoane fizice şi, în conformitate cu raportul de prepuşenie faţă de C.N.V.M. răspunderea acesteia, care, în prezent, îi revine A.A.A.S.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtului D.I. referitoare la respingerea în dosarul penal a cererilor de despăgubiri formulate de reclamanţii reprezentanţi de Asociaţia X, soluţie de care instanţa civilă ar trebui să ţină seama, în opinia sa, curtea a reţinut că, în urma rejudecării, pe latură civilă, a dosarului penal, în limitele dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin sentinţa penală nr. 38/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă, prin admiterea apelului, prin decizia penală nr. 495/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul disp.art.38518 pct.2 C.pr.pen., instanţa a respins, ca inadmisibile, cererile de constituire de parte civilă (prin procedeul intervenţiei în interes propriu) formulate de persoanele cu privire la care nu s-a dispus
rejudecarea prin decizia penală nr.2098/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În rândul acestor cereri se regăsesc şi cererile persoanelor pretinse păgubite care au înţeles să fie reprezentate de Asociaţia X, situaţie în care, întrucât aceste pretenţii nu au fost analizate pe fond, curtea nu a reţinut nici un impediment procedural pentru examinarea lor în prezenta cauză.
Cât priveşte apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1453/2012, curtea a arătat că ulterior pronunţării sentinţei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a mai pronunţat în acelaşi dosar două încheieri de îndreptare a erorilor materiale la data de 14.05.2013 şi, respectiv la data de 26.06.2013, o sentinţă civilă cu nr.1465/2013 prin care a fost completată prima sentinţă – ultimele două fiind atacate, de asemenea, de reclamanţi în prezenta cauză, precum şi o încheiere la data de 12.07.2013 prin care s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012 şi care nu a fost apelată.
Prin urmare, curtea nu a putut ignora împrejurarea că la momentul pronunţării asupra apelului examinat, sentinţa pronunţată pe fond şi apelată în cauză a fost deja rectificată, lămurită ori completată, modificări care vor fi avute în vedere, în raport şi de celelalte apeluri declarate în dosar, la stabilirea legalităţii măsurilor dispuse de prima instanţă în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii.
Curtea a reţinut că prin încheierea pronunţată la 26.06.2013, în temeiul art. 281 C.proc.civ., tribunalul a dispus şi o rectificare a sentinţei iniţiale, nr. 1453/2012, în sensul trecerii în dispozitivul acesteia a reclamanților ale căror cereri au fost admise, dar „s-a omis menționarea acestora” (fiind deci admise şi cererile formulate de C.C.R., S.M.M.I., S.A.V., S.P.V., P.Z., S.T.T.Z., S.V.Z. şi V.A.A.).
Prin încheierea din 12.07.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012, şi a admis şi cererea formulată de reclamanta V.I.E.
De asemenea, prin sentința civilă nr.1465/2013 Tribunalul București, Secția V-a civilă a dispus
completarea dispozitivului sentinței civile nr.1453/2012, şi în sensul admiterii cererii formulate de reclamantul B.I.
Curtea a împărtăşit punctul de vedere al tribunalului în privinţa modalităţii în care poate fi făcută dovada despăgubirilor solicitate în cauză, carnetul de investitor reprezentând documentul care atestă calitatea unei persoane de participant la F.N.I., pe baza acestuia fiind stabilite prejudiciile şi în cadrul procesului penal în cazul păgubiţilor care au înţeles să se constituie părţi civile până la citirea actului de sesizare.
Este vădit neîntemeiată susţinerea reclamanţilor vizând situaţia celor care nu au putut prezenta un astfel de înscris emis de Fond, înscris care îi putea fi opus acestei societăţi, în condiţiile reglementărilor speciale în materie, încercarea de dovedire a pretenţiilor unora dintre reclamanţi prin simple declaraţii de proprie răspundere în sensul că nu se mai află în posesia carnetului neputând fi primită, aceste declaraţii neavând nici măcar valoarea probatorie a unui început de dovadă scrisă şi neputând constitui probe ale unor prejudicii certe, ca existenţă şi întindere, care să poată angaja o obligaţie de dezdăunare din partea pârâţilor în speţă, în condiţiile art. 998 - 999 C.civ.
Curtea a constatat că dovada prejudicierii prin aceleaşi fapte ilicite reţinute de instanţa de fond a fost făcută în cauză şi în privinţa reclamanţilor B.V.V.A., K.A. L.F., K.A.A.C., M.I., carnetele de investitor ale acestora aflându-se în cadrul respectivelor înscrisuri, situaţie faţă de care se impune schimbarea în parte a sentinţei apelate şi obligarea pârâţilor, cu titlu de despăgubiri materiale, la plata sumelor învestite iniţial de aceşti reclamanţi şi actualizate în raport de rata inflaţiei începând cu data de 24.05.2000 şi până la data plăţii efective, conform numărului de unităţi de fond rezultat din cuprinsul carnetelor de investitor şi perioadelor în care s-au săvârşit faptele ilicite, în aceleaşi condiţii reţinute prin hotărârea apelată.
În ceea ce priveşte ceilalţi reclamanţi ale căror cereri au fost respinse, astfel cum s-a statuat prin hotărârea pronunţată în cauză în prima instanţă, rectificată şi completată ulterior, curtea a constatat legalitatea şi temeinicia acestei statuări, având în vedere actele doveditoare depuse la dosar, după cum deja s-a arătat.
Curtea a respins şi critica apelanţilor reclamanţi vizând refuzul primei instanţe de a proceda la actualizarea sumelor pretinse, reţinând că tribunalul, atât prin sentința iniţială, cât şi ulterior prin încheierea de lămurire a acesteia pronunţată la data de 12.07.2013, neatacată în cauză şi rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a arătat fără echivoc că pârâții V.I.I.M., P.M., S.M., A.M., B.G., B.S., B.C.C., I.M.I.M., C.M., P.N., D.I., în solidar, şi pârâții B.S. și B.C.C. în solidar cu pârâta C.N.V.M., au fost obligați la plata către reclamanți si intervenienți a sumelor inițial investite de aceștia, actualizate în raport de rata inflației, astfel cum rezulta din cuprinsul carnetelor de investitor, luându-se în considerare, pe de altă parte, toate carnetele deţinute, în cazul în care reclamanţii/intervenienţii sunt titularii mai multor carnete de investitor, numărul unităților de fond urmând a fi determinat conform acestora.
Această actualizare a sumelor datorate – cele subscrise la achiziționarea unităţilor de fond rezultate din carnetele de învestitor – în funcţie de inflaţie de la data de 24.05.2000, data prăbușirii fondului, şi până la achitarea lor integrală este, cum corect s-a statuat, singura modalitate corectă de acoperire integrală a pagubei, în raport de principiul disponibilităţii acţiunii civile şi de opţiunea exercitată de reclamanţi ca manifestare a acestui principiu în sensul învestirii instanţei civile cu o cerere de despăgubiri fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care fapta ilicită constituie o infracţiune.
Întrucât acoperirea prejudiciului nu poate determina o îmbogăţire fără justă cauză a celor vătămaţi prin infracţiune, tribunalul a reţinut, similar celor dispuse în procesul penal soluţionat definitiv în privinţa celor care au alăturat acţiunea civilă celei penale, că valoarea unităţii de fond la data de 24.05.2000 nu corespundea realității, fiind majorată prin activitatea infracționala a pârâţilor, fiind deci, în mod justificat, înlăturate susținerile reclamanţilor în sens contrar.
Curtea a constatat, totodată, că atât în fond, cât şi în apel actualizarea debitului în funcţie de rata inflaţiei a fost singura modalitate de acoperire a prejudiciului efectiv solicitată de reclamanţi.
Referitor la criticile de apel formulate în cauză cu privire la cheltuielile de judecată acordate de tribunal prin sentinţa nr.1453/2012, curtea a constatat că sunt nefondate.
Astfel, în privinţa susţinerilor A.A.A.S. vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., curtea a constatat că textul legal menţionat prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Contrar celor susţinute de apelanta-pârâtă A.A.A.S., reaua-credinţă sau comportarea neglijentă în cursul procesului nu constituie criterii pentru stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată.
Curtea a constatat, pe de altă parte, că stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se poate realiza prin prisma textului legal arătat cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenţiuni, în raport de culpa sa procesuală reţinută în cauză.
Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experţilor, despăgubirile martorilor, dar şi onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea care a câştigat procesul le va dovedi efectuate.
În acest context trebuie arătat că, pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată trebuie avute în vedere atât dispoziţiile de drept intern, respectiv art. 274 - 276 C.pr.civ. cât şi principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că acestea pot fi încuviinţate de instanţa de judecată dacă au fost necesare, reale şi rezonabile.
Se impune, deci, a fi respinse atât criticile aduse de reclamanţi, critici vizând neacordarea integrală a sumelor pretinse cu acest titlu, cât şi critica apelantei-pârâte A.A.A.S. referitoare la dovedirea costurilor reale ale procesului nesusţinută de datele concrete ale cauzei, având în vedere că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată constând exclusiv în onorariu avocațial, cheltuieli transport, cheltuieli pentru consumabile şi alte cheltuieli legate de proces, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.
În mod corect, prin raportare la criteriile sus-enunţate, tribunalul a apreciat că celelalte sume pretinse cu acest titlu de reclamanţi nu au fost determinate de soluționarea prezentei cauze sumele legate de înființarea, organizarea şi administrarea asociației nu pot fi puse în sarcina pârâților neavând o legătură directă cu prezentul proces.
În plus, pretinzând integral sumele arătate ca fiind cheltuieli de judecată, apelanţii-reclamanţi ignoră împrejurarea că în speţă tribunalul a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 276 C.proc.civ., apreciind astfel că acestea nu pot fi acoperite integral de pârâţi, întrucât nu a căzut în pretenţiuni în totalitate.
În ceea ce priveşte apelurile reclamanţilor declarate împotriva încheierii din 26.06.2013 şi a sentinţei civile nr.1465/2013 pronunţate în acelaşi dosar, curtea a constatat că, faţă de cererea formulată de reclamanţi la data de 30.05.2013 cerere care a fost întemeiată de aceştia pe dispoziţiile art. 281, 2811, 2812 C.pr.civ., Tribunalul Bucureşti s-a considerat învestit, prin prisma solicitărilor formulate printr-o cerere unică, cu cereri de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 1453/2012 şi, respectiv, de completarea aceleiaşi sentinţe – toate aceste cereri fiind soluţionate succesiv, conform procedurilor specifice fiecăreia.
De asemenea, curtea a constatat că, după pronunţarea încheierii de îndreptare a erorilor materiale din data de 26.06.2013, reclamanţii s-au adresat la data de 4.07.2013 tribunalului cu o nouă cerere prin care au reiterat solicitări iniţiale, formulate prin cererea din data de 30.05.2013, precum şi cu solicitări de îndreptare/lămurire a unor aspecte rămase, în opinia lor, nesoluţionate ori care au fost soluţionate necorespunzător.
Ulterior acestei cereri, la data de 12.07.2013 Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a pronunţat încheierea conform prevederilor art. 2811 C.proc.civ., încheiere pe care reclamanţii nu au înţeles să o mai atace cu apel.
Curtea a mai reţinut că prin cele două apeluri declarate iniţial împotriva încheierii din 26.06.2013 şi a sentinţei civile nr.1465/2013 pronunţate de tribunal în acelaşi dosar, reclamanţii au criticat deopotrivă nerectificarea unor erori materiale soluţionate de prima instanţă, existenţa unor erori materiale care s-ar mai regăsi în hotărâri după ce tribunalul a dispus îndreptarea, existenţa unor omisiuni ori neluarea în considerare a faptului că există învestitori care deţin mai multe carnete.
În raport de toate aceste împrejurări, curtea a constatat că, deşi se verifică susţinerile apelanţilor privitoare la faptul că s-ar mai regăsi unele erori materiale în componenţa numelui sau a adresei unor părţi, nerectificate de tribunal prin hotărârile pronunţate succesiv în cauză, în condiţiile în care o parte dintre aceste erori se identifică şi în anexa cererii introductive de instanţă, de unde au fost preluate parţial de tribunal în dispozitivul hotărârii redactate, iar unele dintre erori au fost puse în discuţia tribunalului şi după pronunţarea încheierii din 26.06.2013, dar noua cerere cu acest obiect nu a fost examinată de tribunal prin încheierea din 12.07.2013, neapelată, sau printr-o altă încheiere/hotărâre distinctă, singura posibilitate de a se da curs solicitărilor întemeiate ale reclamanţilor interesați în îndreptarea tuturor erorilor strecurate în menţiunile referitoare la numele sau adresa lor este aceea ca instanţa de apel – dând eficienţă efectului devolutiv al acestei căi de atac – să menţioneze numele şi adresa corectă a tuturor reclamanţilor în cadrul dispozitivului deciziei de apel.
În acest mod se vor soluţiona complet toate cererile referitoare la existenţa unor erori materiale conform art. 281 C.proc.civ., părţile interesate de punerea în executare a titlului obţinut putând să-şi valorifice pretenţiile pe deplin în acest mod, prin invocarea în procedurile de realizarea a drepturilor de creanţă recunoscute a tuturor hotărârilor de fond şi apel pronunţate în favoarea acestora.
Referitor la celelalte critici vizând lămuriri sau omisiuni, curtea a constatat că aspectele repuse în discuţie prin apel au fost soluţionate prin încheierea din 12.07.2013, neatacată de părţi, prin care tribunalul a reţinut că nu sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului sentinței civile nr. 1453/2012 în cazul acelor reclamanți și intervenienți care sunt titularii mai multor carnete de investitor, deoarece numărul unităților de fond urmează a fi determinat luându-se în considerare toate carnetele deținute, precum şi prin sentinţa de completare nr. 1465/2013 prin care tribunalul s-a pronunţat cu privire la pretenţiile reclamanților care au fost omise, având în vedere probele administrate în cauză – probe deja reanalizate de instanţa de apel în cadrul apelului îndreptat împotriva primei sentinţe pronunţate în cauză, ocazie cu care s-au avut în vedere toate pretenţiile deduse judecăţii, astfel cum au fost soluţionate în final de către tribunal, după completare.
De asemenea, privitor la critica legată de modalitatea stabilirii prejudiciului şi a actualizării acestuia, curtea a avut anterior în vedere că soluţia adoptată de tribunal, aceeaşi în cazul tuturor reclamanţilor care şi-au dovedit pretenţiile, este singura care răspunde exigenţelor legale, permiţând o justă şi echitabilă despăgubire a celor prejudiciaţi prin activitatea infracţională.
Reclamanta Asociaţia X precum şi pârâţii D.I., P.N. şi A.A.A.S. au declarat recurs.
1. Reclamanta a criticat decizia în privinţa motivării date de instanţa de apel cererii reclamanţilor vizând acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Se arată că, bazându-se pe dispoziţiile art. 274 alin. (1) C.pr.civ. şi pe faptul că pretenţiile reclamanţilor au fost admise doar în parte, tribunalul a acordat numai o parte din cheltuielile de judecată.
Însă, instanţa de apel a admis în totalitate acţiunea reclamanţilor, astfel încât era obligată să
plătească în integralitate cheltuielile de judecată, respectiv să acorde reclamanţilor şi diferenţa de 183.867,52 lei care nu a fost acordată de instanţa de fond.
Suma totală trecută de reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă cheltuieli reale, dictate de necesitatea funcţionării Asociaţiei X. Asociaţia are şi angajaţi pentru care se plătesc salarii, impozite, taxe, iar înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt într-un număr impresionant de mare şi au fost redactate electronic, computerizate, transpuse pe hârtie;
2. A.A.A.S. a formulat următoarele critici:
Faţă de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., ambele instanţe au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 19 alin. (2) C.pr.pen. şi au respins în mod nelegal cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ.
Plângerile penale formulate de 111 păgubiţi nu au fost finalizate, ci se află în faza actelor premergătoare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi formează obiectul dosarului nr. xx1/P/2011 – Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. „În conformitate cu art. 19 alin. (2) C.pr.pen. solicităm suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. xx1/P/2011”.
Un al doilea motiv de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., îl constituie respingerea excepţiilor „de procedură” invocate de CNVM.
Astfel, în opinia recurentei se impune admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a
hotărârii penale privind latura sa civilă şi efectele acesteia faţă de AAAS, succesoare în drept a CNVM.
Aceasta deoarece, membrii Asociaţiei X au depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti plângeri penale, iar sentinţa penală nr. 423/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a rămas definitivă prin decizia nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție. Prin această decizie inculpaţii au fost obligaţi la plata despăgubirilor civile corespunzătoare sumelor iniţial învestite, instanţa stabilind şi cine are calitate de parte responsabilă civilmente pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta inculpaţilor.
S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că AAAS, în calitate de succesoare în drept a CNVM, răspunde solidar pentru plata despăgubirilor către cele 130.798 părţi civile menţionate în sentinţa penală nr. 423/2007 şi nu are nicio obligaţie de plată a despăgubirilor faţă de investitorii FNI din prezenta cauză.
Se impune admiterea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată pentru că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C.pr.civ.
Se impune admiterea excepţiei prescripţiei pretenţiilor reclamantei, conform art. 1 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 12 din O.G. nr. 24/1993.
Dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 24 mai 2000, când FNI a intrat în încetare de plăţi, iar acţiunea a fost introdusă la 29 septembrie 2010. Însă, termenul de prescripţie de trei ani s-a împlinit la data de 24 mai 2003, la care se adaugă, eventual, cele 10 zile lucrătoare în cazul depunerii cererii de răscumpărare.
Se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S., succesoare de drept a C.N.V.M.
Prin decizia penală nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, Secţia penală s-a stabilit cine are calitate de parte responsabilă civilmente pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta inculpaţilor.
A.A.A.S. nu a preluat drepturile şi obligaţiile FNI în care reclamanta avea calitatea de investitor. În cauza dedusă judecăţii pot avea calitate procesuală pasivă exclusiv FNI şi SC S.I. SA şi în niciun caz C.N.V.M., respectiv A.A.A.S., succesoare a C.N.V.M.
Reclamanta a avut calitatea de investitor la FNI, iar A.A.A.S. nu a preluat drepturile şi obligaţiile FNI.
Printr-un al treilea motiv de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.pr.civ. se arată că ambele instanţe de fond au stabilit în mod nelegal că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (1) şi 1079 alin. (1) C.civ.
A.A.A.S. nu a săvârșit o faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu și nu există raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu sau vinovăţia acesteia în săvârşirea faptei ilicite.
Nu a existat un raport de prepuşenie între A.A.A.S. şi FNI – administrat prin SC S.I. SA şi angajaţii acestora care au cauzat prejudiciul şi nu există temei legal ca A.A.A.S., în calitate de parte
responsabilă civilmente, să fie obligată solidar la repararea prejudiciului.
Pârâţii B.Ş. şi B.C.C. au fost mandataţi de către Parlamentul României în condiţiile Legii nr. 52/1994 să ocupe funcţiile de comisari în cadrul C.N.V.M. Conform art. 22 din lege, C.N.V.M. prezintă Parlamentului un raport anual de activitate, iar Parlamentul poate dispune oricând verificarea C.N.V.M. Ca atare, numai Parlamentul poate verifica, controla, instrucţiona şi eventual revoca membrii C.N.V.M. Între C.N.V.M. şi comisari nu există raport de prepuşenie şi, drept consecinţă, A.A.A.S., succesoare de drept a C.N.V.M., nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză.
Un al patrulea motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizează obligarea greşită a A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată pentru că nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acestei părţi.
Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesară probarea efectuării lor pe baza documentelor justificative, care trebuie depuse la dosarul cauzei în original, înainte ca instanţa să rămână în pronunţare, condiţii neîndeplinite în cauză.
Nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 275 C.pr.civ. deoarece A.A.A.S. a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea „acestor” cauze şi se impune exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată;
3. Pârâtul D.I. a arătat că instanţa de apel a respins greşit excepţia tardivităţii precum şi
excepţia autorităţii de lucru judecat pe care le-a invocat.
820 de păgubiţi au depus plângeri penale în anul 2000, dar niciunul dintre ei nu se regăseşte în dosarul nr. xxx32/3/2006, respectiv în sentinţa penală nr. 423/2007, iar 509 păgubiţi au depus plângeri în anul 2010 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
A arătat că un alt motiv de apel s-a referit la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei. Dacă instanţele penale care au judecat prăbuşirea fondului i-au condamnat pe actualii pârâţi pentru că valoarea unităţii de fond a fost falsificată prin supraevaluare, nu este corect să se apară după 10 ani şi să se solicite despăgubiri la valoarea unităţii de fond de 10,3720 lei pentru care au fost condamnaţi.
De asemenea, un alt motiv de apel l-a reprezentat faptul că s-au acordat cheltuieli de judecată enorme, nejustificate pentru munca depusă de reprezentantul reclamantei.
Instanţele trebuiau să ţină cont de faptul că reclamanţii susţin că pretenţiile lor izvorăsc dintr-o faptă penală judecată, prin care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, dar reclamanţii şi părţile civile nu au fost parte în acel dosar. Instanţele au dat curs unei situaţii fără precedent, judecând o acţiune civilă motivată de o hotărâre penală de condamnare într-un dosar în care reclamanţii nu au fost parte. Reclamanţii au ales calea penală pentru valorificarea pretenţiilor lor şi nu se află în vreuna dintre situaţiile în care legea le dă dreptul să abandoneze calea penală şi să se adreseze instanţei civile cu o acţiune de acest gen.
Instanţele trebuiau să aibă în vedere că acţiunea reclamanţilor este anulabilă în conformitate cu art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997. De asemenea, acţiunea trebuia respinsă ca tardivă întrucât termenul de prescripţie a început la momentul încetării de plăţi de către FNI;
4. Pârâtul P.N. a menţionat că declară recurs pe dovada de comunicare a deciziei civile nr. 451/A din 23 octombrie 2014, la data de 28 mai 2015.
Analiza recursurilor
1. Recursul reclamantei Asociaţia X este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Motivarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei, cât priveşte neacordarea în întregime a sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, este judicioasă şi făcută în respectul dispoziţiilor procedurale care reglementează domeniul cheltuielilor de judecată.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1453 din 17 iulie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C.pr.civ. conform cu care, atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Prima instanţă a acordat în cadrul cheltuielilor de judecată sumele reprezentând cheltuieli de transport, consumabile, „alte cheltuieli” şi onorariu avocaţial. Nu au fost acordate sumele reprezentând chirie -20.967,15 lei, RDS - 7571,97 lei, telefonie mobilă - 4810,50 lei, dotări birou – 9402,62 lei, contabilitate – 22.600 lei, înfiinţare -1900 lei, întrucât nu au fost determinate de soluţionarea cauzei. S-a motivat că, împrejurarea că reclamanţii si intervenienţii s-au constituit într-o asociaţie este rezultatul exclusiv al voinţei lor, nefiind impus de judecata procesului, astfel că nici sumele legate de înfiinţarea, organizarea si administrarea asociației nu pot fi puse in sarcina pârâţilor.
Soluţia este corectă, din perspectiva art. 274 alin. (1) C.pr.civ., nefiind vorba despre o aplicare eronată a prevederilor art. 276 C.pr.civ., așa cum susține recurenta. Câtă vreme cheltuielile enunţate nu au fost făcute în legătură cu procesul, nu puteau fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, sintagma folosită de Codul de procedură civilă – „cheltuieli de judecată” - fiind fără echivoc.
Pe de altă parte, câtă vreme acţiunea reclamantei nu a fost admisă integral, s-a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 276 C.pr.civ., în aceşti termeni pronunţându-se şi instanţa superioară de fond.
În consecinţă, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C.pr.civ. – incidente motivului de recurs prin care se invocă aplicarea greşită a unor norme procedurale -, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat;
2. Recursul declarat de către pârâta A.A.A.S. nu este întemeiat, pentru următoarele argumente:
În primul rând, soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății, în temeiul art. 19 alin. (1) și (2) C.pr.pen. anterior, este legală.
Conform art. 19 alin. (1) C.pr.pen. anterior, persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.
Iar conform alin. (2), judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
În speță nu sunt incidente prevederile legale menționate, câtă vreme temeiul suspendării invocat de către recurentă îl constituie existența unui număr de 111 plângeri penale depuse la IPJ Mureș de persoane care se consideră păgubite prin fapta unor reprezentanţi ai FNI.
Aşa cum însăşi recurenta arată în cuprinsul motivelor de recurs, aceste plângeri se află în faza actelor premergătoare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în această situaţie nu există încă un proces penal a cărui derulare să împiedice continuarea judecăţii în faţa instanţei civile.
Pe de altă parte, recurenta a solicitat ca, urmare a admiterii criticii enunţate, instanţa de recurs să dispună suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ., până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ce formează obiectul dosarului penal nr. xx1/P/2011.
Solicitarea recurentei nu poate fi primită câtă vreme textul procedural menţionat impune, în mod clar, pentru a fi posibilă suspendarea, cerinţa de a se fi început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea. Însă, aşa cum s-a arătat, plângerile în raport cu care se solicită luarea măsurii suspendării se află doar în etapa actelor premergătoare. Ca atare, instanţele de fond au interpretat corect dispoziţiile legale invocate de către recurentă, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Prin al doilea motiv de recurs s-a criticat soluţia dată unor excepţii procesuale.
Instanţa de recurs apreciază că excepţiile procesuale au fost corect soluţionate, pentru următoarele considerente:
- excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 423/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, nu putea fi admisă în prezentul litigiu.
Conform art. 22 alin. (1) C.pr.pen. anterior, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Aşadar, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
În schimb, aspecte ce ţin de latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au figurat ca părţi în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conţine şi rezolvarea laturii civile. Acestea din urmă sunt îndreptăţite să repună în discuţie, în faţa instanţei civile, întinderea prejudiciului. Este şi cazul reclamanţilor din prezentul litigiu, care nu au figurat ca părţi în procesul penal finalizat prin decizia penală nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție.
Prin urmare, susţinerea recurentei că decizia penală anterior menţionată trebuie să fie înţeleasă în sensul că A.A.A.S., succesoare a C.N.V.M., răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente numai pentru plata despăgubirilor în favoarea celor 130.798 părţi civile ce figurează în decizia penală nr. 2098/2009, nu poate fi primită. Prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie acoperit integral, şi la acest lucru se tinde în cadrul prezentului litigiu;
- cât priveşte excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, cu argumentul că nu a fost parcursă procedura prealabilă înscrisă în art. 7201 C.pr.civ., instanţele de fond au exclus în mod corect incidenţa în cauză a acestui text, urmare a calificării naturii civile a litigiului, acest din urmă aspect nefiind însă dedus judecăţii în etapa apelului.
Prin urmare, instanţa de recurs nu ar putea face o analiză omisso medio a naturii civile sau comerciale a pretenţiilor reclamanţilor, pentru ca, subsecvent, să se determine dacă trebuia sau nu să se facă aplicarea cerinţelor art. 7201 alin. (1) C.pr.civ., în forma în vigoare la data declanşării prezentului litigiu. Or, conform acestui text, în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Câtă vreme prin hotărârea pronunţată în cadrul procesului penal s-a stabilit că răspunderea membrilor FNI a fost una de natură civilă, nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile impuse
de textul arătat;
- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost motivată de către recurentă pe faptul că acest drept s-a născut la data la care FNI a intrat în încetare de plăţi, respectiv la 24 mai 2000.
Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În lumina acestui text, în cauză dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut în momentul în care s-a stabilit prin hotărâre penală definitivă care sunt persoanele răspunzătoare pentru săvârşirea unor fapte penale care au produs şi o pagubă materială, pentru acoperirea căreia ar fi putut fi declanşată acţiunea civilă, simpla încetare de plăţi a FNI neputând să fie considerată drept un moment de la care putea fi angajată răspunderea pentru o pagubă ce nu era certă. Drept urmare, cum hotărârea penală nr. 2098 a fost pronunţată la 4 iunie 2009, la 29 septembrie 2010, când a fost exercitată prezenta acţiune, nu se împlinise termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Recurenta a arătat, în cuprinsul motivelor de recurs, că în stabilirea momentului de începere pentru calculul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/1993 privind reglementarea constituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii ca instituţii de intermediere financiară, în vigoare la data încetării de plăţi a FNI.
Acest text prevede că, titlurile de participare emise de către un fond deschis de investiţii pot fi răscumpărate la cerere şi la un preţ reflectând valoarea titlurilor calculate pe baza activelor nete existente la sfârşitul ultimei zile anterioare primirii de către societatea de depozitare a respectivei cereri de răscumpărare, însoţită de certificatul de participare corespunzător. Preţul de răscumpărare va fi plătit în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii respectivei cereri de răscumpărare. Pot fi percepute speze de răscumpărare, în condiţiile prevăzute de reglementările respectivului fond de investiţii.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 24/1993 nu este incident în cauză, el fiind unul de strictă interpretare şi aplicare. Câtă vreme reclamanţii nu au dedus judecăţii răscumpărarea titlurilor de participare emise de către FNI, nu s-ar putea susţine că prezenta acţiune trebuia să fie formulată în termenul de 10 zile impus pentru plata preţului de răscumpărare.
De altfel, în afară de a invoca incidenţa acestui text, nici recurenta nu a motivat de ce consideră că, în cauză, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este cel înscris într-o lege specială;
- excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a A.A.A.S. a fost motivată pe faptul că, în cauză, pot avea calitate procesuală pasivă numai FNI şi SC S.I. SA, şi în niciun caz C.N.V.M.
Acest punct de vedere nu poate fi primit.
Astfel, prin decizia penală nr. 2098/2009 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție s-a stabilit că există un raport de prepuşenie, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C.civ., între pârâţii B.Ş. şi B.C.C., pe de o parte, şi C.N.V.M., pe de altă parte. Prepuşii menţionaţi au săvârşit în funcţiile încredinţate fapte ilicite pentru care comitentul C.N.VM. este ţinut să răspundă.
În condiţiile în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat răspunderea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunilor pentru care s-au aplicat pedepse prin decizia penală nr. 2098/2009, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 113/2013 pentru aprobarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară conform cu care, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului preia fără plată toate drepturile şi obligaţiile Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la Fondul Naţional de Investiţii.
Aşadar, instanţele de fond a apreciat în mod corect legitimarea procesuală pasivă a C.N.V.M. în raport cu cei doi pârâţi menţionaţi, prepuşi ai săi, şi, în consecinţă, legitimarea procesuală pasivă transmisă pe cale legală către A.A.A.S.
Însă, legitimarea procesuală pasivă a A.A.A.S. nu este limitată numai la răspunderea pentru fapta prepuşilor autoarei sale. Această parte are calitate procesuală pasivă şi pentru acoperirea integrală a prejudiciului, de vreme ce alin. (2) al textului sus-menţionat prevede că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi dobândeşte calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a dat o rezolvare corectă problemei calităţii procesuale pasive a A.A.A.S., motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Al treilea motiv distinct de critică a deciziei instanţei de apel aduce în discuţie chestiunea neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (1) şi 1079 alin. C.civ. anterior întrucât, în primul rând, A.A.A.S., succesoare a C.N.V.M. nu a săvârşit o faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu, nu există niciun raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, iar între A.A.A.S. şi FNI nu a existat un raport de prepuşenie.
Faţă de transmiterea legală a calităţii procesuale pasive a C.N.V.M. – a cărui răspundere pentru prejudiciul cauzat de FNI a fost definitiv stabilită în cadrul procesului penal – către prezenta recurentă, afirmaţia că recurenta nu a săvârşit nicio faptă ilicită care să genereze un prejudiciu, deci nu poate răspunde pentru fapta proprie, nu este de natură să facă întemeiată critica.
În al doilea rând, recurenta a invocat lipsa unui raport de prepuşenie între FNI, administrat de SC S.I. SA, şi angajaţii fondului care au cauzat prejudiciul – B.Ş. şi B.C. -, respectiv atribuţiile legale ale C.N.V.M., ca organ colectiv de decizie, conform Legii nr. 52/1994.
Nici acest aspect nu poate fi primit, câtă vreme răspunderea civilă a C.N.V.M. şi a celor doi pârâţi persoane fizice a fost definitiv stabilită în cadrul procesului penal în care s-a arătat că prin faptele ilicite ale acestora s-a creat starea de insolvabilitate a SC S.I. SA, ceea ce a avut drept consecinţă prejudicierea persoanelor care achiziţionaseră unităţi de fond la FNI. Reclamanţii, investitori FNI, au fost păgubiţi ca urmare a insolvabilităţii fondului, de vreme ce nu le-au mai putut fi restituite sumele pe care le investiseră.
Apoi, în cadrul procesului penal s-a arătat că există un raport de prepuşenie între C.N.V.M. şi B.Ş. şi B.C., C.N.V.M. având dreptul de a exercita supravegherea, direcţia şi controlul activităţii acestora.
Or, în aceste condiţii, instanţa civilă nu poate, tocmai pentru a nu încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, să verifice în ce măsură prepuşii B.Ş. şi B.C. au acţionat în afara funcţiilor încredinţate, astfel încât să nu fie angajată răspunderea comitentului. În acelaşi context, excede prezentului litigiu analiza faptului că între cei doi comisari ai C.N.V.M. şi Parlament ar exista un contract de mandat, în temeiul Legii nr. 52/1994, conform căruia numai Parlamentul României poate verifica, controla, instrucţiona şi revoca membrii C.N.V.M.
Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au pronunţat hotărâri prin care s-a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 22 alin. (1) C.pr.pen. anterior, reţinând autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a stabilit vinovăţia persoanelor chemate în judecată în cadrul prezentului
proces.
În fine, ultimul motiv de nelegalitate invocat prin cererea de recurs, vizând obligarea A.A.A.S. la plata în solidar a cheltuielilor de judecată, nu reprezintă decât simple consideraţii teoretice referitoare la art. 274 alin. (1) şi art. 275 C.pr.civ., fără să se arate, în concret, în ce constă interpretarea sau aplicarea greşită a acestora în cauză.
Câtă vreme A.A.A.S. a căzut în pretenţii, şi nu erau incidente prevederile art. 275 C.pr.civ., a fost obligată în mod corect la cheltuieli de judecată.
Pe de altă, susţinerea că nu au fost depuse la dosar documente justificative pentru acordarea cheltuielilor de judecată rămâne la nivelul unei simple afirmaţii, prima instanţă acordând cheltuieli de judecată în baza unor înscrisuri depuse de către reclamanţi;
3. Recursul declarat de către pârâtul D.I. este nul, pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021 lit. c) C.pr.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Pe de altă parte, art. 306 alin. 3 C.pr.civ. prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Înalta Curte arată că, în respectarea dispoziţiilor art. 3021 alin. 1 lit. c) C.pr.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă argumente din care să rezulte nelegalitatea hotărârii atacate, în limitele
impuse de art. 304 C.pr.civ.
În egală măsură, pentru ca recursul să fie considerat motivat, criticile formulate trebuie să vizeze înseşi aspectele reţinute de instanţa a cărei hotărâre este recurată, iar nu alte chestiuni, şi să se arate de ce, în opinia recurentului, instanţa a nesocotit legea materială sau procesuală. Aceste cerinţe nu au fost însă respectate de către recurent, motiv pentru care criticile formulate nu au putut fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate arătate la art. 304 C.pr.civ., în condițiile art. 306 alin. 3 C.pr.civ.
Astfel, simpla prezentare a desfăşurării procesului în celelalte etape procesuale, precum şi enunţarea criticilor formulate în apel nu constituie, prin ea însăşi, o motivare a recursului.
Or, se observă, în primul rând, că ceea ce recurentul consideră a fi o motivare a recursului reprezintă doar o enumerare a soluţiilor date de instanţa de apel asupra unor excepţii procesuale, fără ca aceasta să fie însoţită şi de prezentarea argumentelor pentru care rezolvarea excepţiilor procesuale a fost făcută cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.
În al doilea rând, expunerea unor aprecieri subiective precum şi a unor afirmații generice legate de modul în care s-au manifestat pe parcursul procesului, ori în cadrul procesului penal, celelalte părţi, neurmată de arătarea legii materiale sau procesuale nesocotite, respectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii, consecinţă a acestui comportament procesual, nu constituie critici de natură să justifice obligaţia analizării acestora în contextul art. 304 C.pr.civ.;
4. Cât priveşte recursul declarat de pârâtul P.N., s-a constatat nulitatea acestuia, în condiţiile art. 3021 alin. 1 lit. c) C.pr.civ., întrucât recursul nu a fost motivat deloc, nici prin cererea de recurs nici ulterior, înăuntrul termenului de recurs, aşa cum impune art. 303 alin. (1) C.pr.civ.