Cerere de revizuire sub aspectul laturii civile a unei decizii penale pronunțată sub imperiul vechiului Cod de procedură penală. Inaplicabilitatea noilor dispoziții procedurale penale. Respingere.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea
Index alfabetic : decizie penală
-revizuire
-latură civilă a procesului penal
NCPC, art. 509
NCPP, art. 13, art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (2)
Legea nr. 255/2013, art. 3, art. 103
Cum calea de atac a revizuirii hotărârii penale exclusiv sub aspectul laturii civile, în faţa instanţei civile şi potrivit Codului de procedură civilă, a fost introdusă prin noua lege procesuală penală, aceasta este incidentă, în acord cu principiul aplicării imediate a acesteia consfinţit prin art.3 din Legea nr. 255/2013 şi art.13 alin.(1) din noul Cod de procedură penală, tuturor hotărârilor pronunţate în cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării sale în vigoare şi, desigur, a acelora pronunţate în cauzele începute şi finalizate sub imperiul său.
Prin urmare, împotriva unei decizii penale pronunțată anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, nu ar putea fi exercitată o cale de atac neprevăzută în legislaţia în vigoare la data pronunţării sale (revizuirea laturii civile a hotărârii, în faţa instanţelor civile şi pentru motivele reglementate în procedura civilă).
Secția I civilă, decizia nr. 249 din 3 februarie 2016
Prin decizia civilă nr.399/A din 22.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au fost respinse excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire şi a fost respinsă ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimaţii A.N.A.F. - Direcţia Regională Generală a Finanțelor Publice, SC X. SRL şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care s-a solicitat anularea deciziei penale nr.284/A din 10.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală pentru motivul că instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, respectiv asupra tuturor motivelor de apel ce au vizat latura civilă a cauzei, dar şi întrucât, deşi existau înscrisuri noi la data soluţionării recursului, acestea nu au putut fi înfăţişate din împrejurări mai presus de voinţa sa.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr.408/F din 15.05.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.(10 lit. a) teza a II-a lit. b) C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr.241/2005 modificată prin Legea nr. 50/2013 (evaziune fiscală) cu aplic. art. 41 alin.(2) C.pen. şi art.13 C.pen., în esenţă, reţinându-se că acesta, în calitate de administrator al agenţiei de turism SC X. SRL (care se ocupa de organizarea de excursii în străinătate) nu a emis facturi pentru toate sumele încasate de societate şi nu a făcut înregistrări în evidenţele contabile ale societăţii.
În temeiul dispoziţiilor art.81 C.pen. a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o perioada de 4 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile disp.art.82 C.pen., socotit de la data rămânerii definitive a hotărârii şi, totodată, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. Bucureşti, iar în temeiul art. 14 C.pr.pen. raportat la art.346 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul la 52.960,48 lei despăgubiri civile şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii către partea civilă A.N.A.F. – Bucureşti.
A fost menţinută măsura asiguratorie luată prin Ordonanţa din 20.03.2012 a Ministerului Public, în condiţiile dispoziţiilor art.163 şi urm. C.pr.pen., prin instituirea sechestrului asigurător asupra acţiunilor deţinute de inculpatul A. la SIF X. SA, SIF Y. SA, SIF Z., SIF Q. SA, SIF V. SA şi U. SA până la concurenţa sumei datorate părţii civile.
Prin decizia penală nr.284/A din 10.10.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 408 din 15.05.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, pe care a desfiinţat-o în parte şi, rejudecând, a înlăturat aplicarea art.13 C.pen. cu privire la condamnarea inculpatului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respingând, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.
Prin cererea sa de revizuire, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei penale anterior menţionate, sub aspectul laturii civile a acesteia, susţinând că Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti a judecat fără a se pronunţa cu privire la ceea ce el a solicitat în motivarea apelului referitor la latura civilă a cauzei, nu a avut în vedere înscrisurile noi pe care le-a prezentat în apel, ignorându-le complet, iar, pe de altă parte, unele înscrisuri nu fuseseră încă prezentate instanţei pentru că au fost obţinute cu multă dificultate şi întârziere, revizuentul fiind nevoit să facă numeroase intervenţii la prestatorii de servicii din alte state pentru a-i trimite facturile pentru serviciile plătite acestora.
De aceea expertiza contabilă judiciară efectuată în faza urmăririi penale nu este concludentă, fiind incompletă, aceasta având ca bază doar o mică parte din actele S.C. X. S.R.L, în condiţiile în care majoritatea facturilor prestatorilor de servicii turistice (firme transportatoare şi hoteliere) nu erau emise (facturile se emit după prestarea serviciilor turistice).
Sub un al doilea motiv al cererii de revizuire, revizuentul a invocat existenţa de înscrisuri noi la data soluţionării recursului, de natură să conducă la altă soluţie, care nu au putut fi înfăţişate din motive mai presus de voinţa sa, respectiv un raport de expertiză extrajudiciară, facturi, alte înscrisuri care atestă că nici S.C. X. S.R.L. şi nici revizuentul, ca administrator nu datorau suma menţionată în dispozitivul sentinţei penale, cu titlu de obligaţii fiscale (impozit pe profit).
Cererea revizuentului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 1 şi 5 din NCPC şi pe cele ale art. 452 alin. (1) şi 453 alin. (2) NCPP.
Sub aspectul excepţiei tardivităţii, invocată de către intimatul Statul Român, prin A.N.A.F., prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.511 C.proc.civ., potrivit cărora termenul de exercitare a revizuirii este de o lună şi se va socoti, „în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii (…), iar, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă”.
Întrucât nu există nicio dovadă cu privire la comunicarea deciziei penale nr. 284/A din 10.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală către revizuent şi având în vedere susţinerile acestuia, în sensul că a obţinut cele 3 hotărâri penale legalizate la data de 08.05.2015, instanţa a considerat că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile 509 alin.(1) pct. 1) C.proc.civ. este formulată în termen.
Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ. a fost, de asemenea, considerată în termen deoarece revizuentul a indicat că expertiza extrajudiciară a fost realizată după pronunţarea deciziei penale a cărei revizuire se solicită, iar cererea de revizuire a fost formulată înăuntru termenului de o lună.
Sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, s-au reţinut ca relevante faptul că revizuirea vizează o decizie a instanţei penale ce a evocat fondul în privinţa laturii civile a procesului penal şi că se invocă motive de revizuire prevăzute de norma art. 509 C.proc.civ.
Pe fondul cererii de revizuire, s-a reţinut în legătură cu cel dintâi motiv de revizuire invocat, respectiv art. 509 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., că incidenţa acestuia este exclusă deoarece revizuentul s-a plâns de neanalizarea criticilor sale formulate în calea de atac a apelului, iar nu de nepronunţarea instanţei de apel asupra unui capăt de cerere. Or, motivul de revizuire, astfel cum este reglementat de legiuitor, are menirea de a corecta acele erori în judecată ce constau în omisiunea soluţionării pe fond a unui capăt de cerere ori a unei cereri conexe/incidentale sau accesorii, consecinţă a încălcării principiului disponibilităţii, iar nu a acelora vizând neanalizarea unor critici de apel sau recurs, precum s-a invocat de către revizuent.
S-a arătat că, în realitate, prin exercitarea căii de atac a revizuirii, revizuentul urmăreşte repunerea în discuţie a modului de soluţionare a laturii civile deduse judecăţii, cu privire la care instanţele de judecată s-au pronunţat, în mod definitiv şi irevocabil, în urma analizării tuturor criticilor formulate, pe baza cărora s-a statuat că „toate probele la care se adaugă şi declaraţiile persoanelor audiate în cauză, duc la concluzia că situaţia de fapt a fost corect reţinută.” Instanţa de apel ce a pronunţat decizia atacată a prezentat argumentele pentru care nu au fost considerate întemeiate apărările inculpatului în ceea ce priveşte modul de soluţionare al laturii civile.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de revizuire, întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., s-a reţinut că revizuentul nu se află în ipoteza legală reglementată, ca după darea hotărârii în cauză, să se fi descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Sfera de aplicare a acestui caz de revizuire este foarte limitată, noţiunea de înscris fiind avută în vedere în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de martori, chiar autentificate, rapoarte de expertize extrajudiciare sau mărturisiri.
Revizuentul invocă drept înscris nou un raport de expertiză extrajudiciară, realizat la solicitarea sa, după pronunţarea deciziei penale nr. 284/A din 10.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală. Or, acesta nu constituie înscris nou existent la data pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită, conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 5.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul.
În motivarea recursului declarat, recurentul a susţinut din nou că realitatea din cauza penală este exact opusă celei reţinute în considerentele deciziei penale a cărei revizuire a solicitat-o, în sensul că nu există probe din care să reiasă că el ar fi comis evaziune fiscală, în timp ce expertiza contabilă s-a efectuat doar în faza urmăririi penale, fără consultarea sa şi, mai ales, fără să fi fost prezentate şi luate în considerare documentele justificative privind cheltuielile pe care le-a efectuat agenţia de turism (decât într-o măsura foarte mică), dar, în schimb, expertiza a avut în vedere toate veniturile (încasările din partea turiştilor) agenţiei.
Consideră că instanţele penale au greşit atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, însă speră a obţine schimbarea soluţiei sub aspectul laturii civile, în sensul stabilirii cuantumului corect al obligaţiilor de plată, ceea ce ar fi avut drept consecinţă diminuarea semnificativă a cuantumului despăgubirilor datorate bugetul de stat, cu titlu de obligaţii fiscale, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale care nu mai există.
Recurentul a criticat hotărârea atacată, susţinând următoarele:
Prima instanţă nu s-a pronunţat asupra aspectelor invocate prin cererea de revizuire, a ignorat complet susţinerile şi argumentele sale, hotărârea pronunţată cuprinzând considerente formale, străine cauzei, care reiau, practic, considerentele greşite ale instanţei penale. În dezvoltarea criticii, recurentul a invocat din nou caracterul incomplet al expertizei judiciare administrate, care a stat la baza condamnării sale penale şi a determinării prejudiciului cauzat statului, explicând condiţiile care au condus la această situaţie.
Hotărârea din revizuire a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind în special contrară spiritului legii în ceea ce priveşte scopul acestei căi extraordinare de atac.
Scopul pentru care legiuitorul a instituit calea extraordinară de atac a revizuirii a fost acela de retractare şi reformare a hotărârilor judecătoreşti definitive în cazul unor erori de omisiune, neobservare sau greşită percepţie, iar nu de apreciere sau de interpretare a legii.
În cazul său, instanţele penale nu au examinat deloc cauza sub aspectul laturii civile şi nu au administrat probe în acest sens, motiv pentru care acest rol îi revenea instanţei civile în cadrul judecării cererii de revizuire. Instanţa civilă şi-a încălcat acest rol, nefăcând dreptate şi încălcând principiul primordialităţii dreptăţii.
Instanţa civilă şi-a încălcat obligaţia de manifestare a rolului activ în aflarea adevărului, deoarece a respins proba cu o nouă expertiza contabilă, apreciind că aceasta „nu duce la soluţionarea cauzei", când tocmai aceasta probă ar fi condus la stabilirea cuantumului real al prejudiciului, aşadar a cuantumului real al despăgubirilor pe care le datorează bugetului de stat.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din Codul de procedură civilă vechi.
Instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor chestiunea admisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.453 alin.(2) din noul Cod de procedură penală, în raport de împrejurarea că hotărârea penală atacată cu revizuire a fost soluţionată sub imperiul vechiului Cod de procedură penală.
Analizând recursul declarat prin raportare la chestiunea pusă în discuţia părţilor din oficiu, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia, potrivit celor ce urmează.
Recurentul s-a adresat instanţelor civile cu o cerere de revizuire a deciziei penale nr. 284/A din 10.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, hotărâre ce a fost pronunţată sub imperiul vechiului Cod de procedură penală.
Cererea de revizuire a fost formulată în condiţiile art. 452 alin.(2) din noul Cod de procedură penală, potrivit cu care, revizuirea hotărârii judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă, şi a fost întemeiată pe cazurile de revizuire reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin.(1) pct.1 şi 5 NCPC.
Înalta Curte reţine că reglementarea noului Cod de procedură penală se regăseşte încorporată în cuprinsul Legii nr.135/2010 care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 103 din Legea nr.255/2013 de punere în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea unor acte normative.
Din punct de vedere al aplicării în timp a noii legi procesuale penale, Legea nr.255/2013 statuează prin art.3 că „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi”
Întrucât decizia atacată a fost pronunţată la data de 10.10.2013, aşadar cu 4 luni anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, judecata în apel a cauzei penale nu mai reprezenta, din punct de vedere a legii noi procesuale penale „o cauză aflată pe rolul organelor judiciare” pentru ca acesteia să-i fie aplicabilă, în virtutea art.3 din Legea nr.255/2013, dispoziţiile noului Cod de procedură penală.
Fiind pronunţată anterior intrării acestuia în vigoare, decizia penală nr.284/A din 10.10.2013 scapă aplicării noii legi procesuale penale, aşa încât, împotriva acesteia nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute în legislaţie la data emiterii sale.
În acelaşi sens este şi norma conflictuală proprie conţinută în noul Cod de procedură penală, care, în art.13 alin.(1) stipulează că „Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii”
Cum calea de atac a revizuirii hotărârii penale exclusiv sub aspectul laturii civile, în faţa
instanţei civile şi potrivit Codului de procedură civilă, a fost introdusă prin noua lege procesuală penală, aceasta este incidentă, în acord cu principiul aplicării imediate a acesteia consfinţit prin art.3 din Legea nr. 255/2013 şi art.13 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, tuturor hotărârilor pronunţate în cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării sale în vigoare şi, desigur, a acelora pronunţate în cauzele începute şi finalizate sub imperiul său.
Întrucât, pentru motivele arătate, judecata de apel finalizată prin decizia penală nr. 284 din 10.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală nu face parte din niciuna din aceste categorii, se apreciază că împotriva ei nu ar putea fi exercitată o cale de atac neprevăzută în legislaţia în vigoare la data pronunţării sale (revizuirea laturii civile a hotărârii, în faţa instanţelor civile şi pentru motivele reglementate în procedura civilă), aceasta constituind justificarea ce impunea respingerea cererii de revizuire deduse judecăţii în condiţiile arătate.
În considerarea argumentelor mai sus prezentate, menite să substituie integral considerentele deciziei recurate (chiar şi pe acelea ce au examinat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire întrucât au avut în vedere condiţiile de admisibilitate particulare ale cererii de revizuire instituite de art. 509 din Codul de procedură civilă), se apreciază că cererea de revizuire formulată nu putea fi nici măcar examinată pe fondul său, aşa după cum a procedat prima instanţă, şi, pe cale de consecinţă, că nu se mai impune nici examinarea criticilor de recurs formulate împotriva acesteia, prin care se invoca o neexaminare reală şi în substanţă a cererii ori o aplicare greşită a legii, contrară scopului pentru care a fost instituită calea extraordinară de atac a revizuirii.