Contract de închiriere. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Coparticiparea procesuală pasivă obligatorie
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părţile
Index alfabetic :
- acţiune în anulare
- contract de închiriere
- litisconsorţiu
C. proc. civ. din 1865, art. 47, art. 109, art. 135
O.U.G. nr. 51/2008, art. 12
Anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata în contradictoriu cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii.
În cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de închiriere reclamantul are obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii şi nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt indivizibile, coparticiparea procesuală pasivă fiind obligatorie în această situaţie.
Prin urmare, este legală soluţia instanţei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă în cazul în care reclamantul a chemat în judecată doar locatorul având în vedere faptul că nevalabilitatea actului juridic trebuie să fie constatată faţă de toate părţile contractante, reclamantul neputând obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale chiriaşilor, pentru a obţine el însuşi un drept faţă de aceştia.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2222 de la 4 noiembrie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 8.04.2010, astfel cum a fost modificată şi precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea contractului de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâtă cu numitul B., precum şi a contractului de închiriere nr. 10352 din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeaşi pârâtă cu numitul C.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ambele contracte au fost întocmite în mod fictiv, cu rea - credinţă, prin fraudă şi având o cauză ilicită, pentru a face posibilă înstrăinarea imobilului ce făcea obiectul acestor contracte, printr-un act juridic de vânzare - cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce litigiul având ca obiect revendicarea imobilului era pendinte pe rolul instanţei; o astfel de operaţiune, arată reclamantul, este sancţionată juridic cu nulitatea actului. Aşa cum rezultă din toate înscrisurile de la dosar, încă din luna august 1996, reclamantul făcea demersuri de recuperare a acestui imobil, ce fusese preluat abuziv de către stat, iar numitul B. nu avea dreptul la obţinerea unei locuinţe atribuite din fondul locativ de stat, cu contract de închiriere, întrucât, la momentul respectiv, era proprietar al unui imobil, situat în şoseaua P., obţinerea unei locuinţe din fondul locativ de stat fiind făcută prin numeroase falsuri.
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 05.03.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, urmând ca cheltuielile reprezentând onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 500 lei, să rămână în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a examinat cererea reclamantului, punând în discuţie cu prioritate faptul că acţiunea astfel cum aceasta a fost precizată este îndreptată doar împotriva uneia dintre cele două părţi, semnatare ale contractelor de închiriere a căror nulitate s-a solicitat, respectiv numai împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, fără a se introduce în proces şi celelalte părţi contractante, beneficiari ai contractelor de închiriere în discuţie.
Având de analizat un raport juridic creat în legătură cu închirierea imobilului pretins de reclamant, instanţa a observat că aceste raporturi juridice implicau prezenţa în proces a tuturor părţilor - subiecte ale acestor raporturi juridice, adică: locatorul (în speţă - SC D. SA, titular al dreptului de administrare încredinţat de organul decizional al administraţiei publice locale) şi locatarii din acele contracte (adică C. şi B.); în condiţiile în care, în bună măsură, motivele invocate în acţiunea reclamantului vizează în mod direct comportamentul pretins fraudulos al acestora din urmă, iar, prin sentinţă, s-ar putea hotărî asupra drepturilor dobândite de aceste persoane, fără a li se oferi posibilitatea de a-şi formula propriile apărări, nicio statuare nu poate fi făcută în contra vreuneia dintre ele, dacă aceasta nu a participat la proces.
În respectarea principiului disponibilităţii, s-a reţinut că instanţa nu se poate substitui părţilor, reclamantul rămânând întotdeauna titularul cererii sale de chemare în judecată, iar judecătorul, în limitele permise prin dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. va pune numai în discuţie necesitatea introducerii în proces şi a altor persoane, fără de care raporturile juridice litigioase nu pot fi dezlegate în mod legal şi echitabil, iar îndeplinirea de către reclamant a acestei cerinţe rămâne la latitudinea acestuia, urmând să îşi asume rezultatul acţiunii sale. O astfel de obligaţie a judecătorului (o obligaţie de mijloace, iar nu una de rezultat) asigură că în acea procedură a fost respectat, în toate componentele sale, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Totodată, s-a constatat că reclamantului din prezenta cauză i-a fost acordat ajutor public judiciar sub forma asistenţei juridice prin avocat, pentru a preciza acţiunea, cu respectarea acestor cerinţe, însă demersul s-a dovedit lipsit de eficienţa necesară care să-i asigure premisele analizării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, acţiunea astfel precizată fiind (ori rămânând) inadmisibilă.
Împotriva sentinţei civile nr. 268 din 5 martie 2014 şi a încheierii premergătoare din 5 februarie 2014, reclamantul A. a formulat recurs, calea de atac fiind recalificată de Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din 5.11.2014, ca fiind apel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată precizate privind anularea a două contracte de închiriere asupra apartamentului evaluat de reclamant în cererea introductivă la peste 300.000 Euro, cerere asupra căreia s-a pronunţat în primă instanţă Tribunalul.
Prin decizia civilă nr. 17 A din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 268 din 05.03.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. xx365/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
S-a apreciat că art. 135 C. proc. civ., invocat de apelant, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un obiect indivizibil între mai mulţi pârâţi-anulare act juridic (în speţă contracte de închiriere) sau cu depunerea de cereri de intervenţie de către terţi în proces, care au alte reglementări în Codul de procedură civilă (art. 112, art. 132, art. 47 C. proc. civ. şi art. 49 - 56 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a arătat că art. 135 C. proc. civ. priveşte, în special, cererea reconvenţională ce se depune de pârât împotriva reclamantului (art. 119 C. proc. civ.), cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (art. 57 C. proc. civ.), arătarea titularului dreptului de către pârât în acţiuni reale (art. 64 C. proc. civ.), dar şi cererea de chemare în garanţie ce se formulează de partea care ar putea cădea în pretenţii (art. 60 C. proc. civ.). Pârâta chemată în judecată de reclamant, conform acţiunii precizate a reclamantului, în speţa de faţă, este Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, şi instanţa sau reclamantul nu o puteau obliga pe această pârâtă să formuleze vreo pretenţie faţă de reclamant prin vreo cerere reconvenţională sau să formuleze alt fel de cerere în procesul demarat şi precizat de reclamant, cum pretinde acesta, deoarece, la fel ca şi în cazul disponibilităţii reclamantului de a introduce o cerere de chemare în judecată, în procesul civil, se aplică acelaşi principiu al disponibilităţii procesuale şi pentru pârât în a formula sau nu vreo pretenţie sau cerere nouă.
Prin prisma art. 109 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că prima instanţă, în mod legal, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată precizată, constatând că, deşi reclamantul doreşte să introducă în proces ca pârât doar pe Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, obiectul cererii de chemare în judecată şi motivarea acesteia vizează anularea drepturilor numiţilor B. şi C. rezultate din cele două contracte de închiriere obiecte ale acţiunii precizate nr. 36722/10.04.1994 şi nr. 10352/29.04.1996. Aşadar, nefondat concluziona apelantul că prima instanţă şi-ar fi asumat rolul de avocat al Primăriei şi numiţilor B. şi C.
Întrucât reclamantul a solicitat anularea contractelor de închiriere nr. 36722 din 10.04.1994 şi nr. 10352 din 29.04.1996, în care părţi sunt şi numiţii B. şi C., s-a arătat că prima instanţă avea obligaţia legală (art. 129 C. proc. civ.) să pună în discuţie cadrul procesual pasiv, deoarece nu putea pronunţa o hotărâre favorabilă reclamantului împotriva lui B. şi C. fără ca aceştia să fie citaţi la cererea reclamantului ca pârâţi în proces, o asemenea situaţie reprezentând o încălcare a art. 6 al CEDO cristalizat în jurisprudenţa CEDO faţă de cele două persoane fizice ale căror drepturi le doreşte anulate reclamantul, dar pe care nu doreşte să le includă ca pârâţi în proces.
Aşadar, nefondat a conchis apelantul că prima instanţă nu ar fi avut drept să pună în discuţie introducerea în cauză ca pârâţi a numiţilor B. şi C., pe motiv că ar fi fost stabilit deja legal şi definitiv cadrul procesual. Faptul că prin sentinţa civilă 2094/4.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, din dosarul xx358/302/2008, s-a anulat decizia 191/1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, la cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, nu influenţează cadrul procesul de faţă, deoarece în acel litigiu s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar acea pârâtă, iar litigiul de faţă este diferit tocmai pentru că în cele două contracte de închiriere atacate nr. 36722/10.04.1994 şi nr. 10352/29.04.1996 figurează ca şi chiriaşi numiţii B. şi C.
S-a arătat, în esenţă, că reclamantul nu poate obţine anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată doar pe locator, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ci în aceeaşi cerere de chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceasta şi pe chiriaşi, B. şi C.
Fiind obligat, conform art. 109 alin. (1) C. proc. civ., să formuleze cererea de chemare în judecată cu respectarea calităţilor procesuale pasive ale persoanelor împotriva cărora pretinde anularea de acte juridice (anularea unor drepturi ale chiriaşilor), pentru a obţine însuşi un drept faţă de aceştia, după cum reclamantul consideră că i-ar fi necesar un asemenea drept (fără să se fi discutat, încă, în cauză interesul juridic al acestei acţiuni de anulare a celor două contracte de închiriere), reclamantul nu putea să încalce dispoziţiile legale ale coparticipării procesuale obligatorii, chemând în judecată doar pe locatoarea Primăria Municipiului Bucureşti, deoarece aceasta nu avea calitate procesuală pasivă integrală într-un asemenea litigiu de desfiinţare în tot a celor două contracte de închiriere nr. 36722/10.04.1994 şi nr. 10352/29.04.1996.
S-a apreciat ca fiind legală soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, dat fiind cadrul procesual incomplet, atât prin prisma art. 6 CEDO, cât şi în baza art. 109 şi art. 47 C. proc. civ., art. 135 C. proc. civ. invocat de apelant neavând legătură cu ce a dispus prima instanţă prin sentinţa apelată şi nefiind aplicat în vreun fel de instanţă în acest proces după cum rezultă din actele procesuale din dosarul primei instanţe.
Nu a putut fi primită susţinerea apelantului în sensul că ar fi fost legal ca prima instanţă să admită acţiunea împotriva Primăriei printr-o sentinţă care să anuleze drepturi ale numiţilor C. şi B., astfel încât, ulterior, acesta să-i cheme în judecată pe cei doi invocând o asemenea hotărâre câştigată (care reprezintă bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al CEDO aşa cum a fost cristalizat în jurisprudenţa CEDO).
S-a reţinut ca fiind nefondată şi susţinerea apelatului vizând împrejurarea că cei doi, numiţii B. şi C., ar fi fost de acord să nu fie părţi în proces cât timp nu au formulat cerere de intervenţie în proces ori nu au atacat cu recurs încheierea de şedinţă, care luase act de actul procesual de dispoziţie al reclamantului ce a restrâns cadrul procesual pasiv numai la pârâta primărie, pentru a cere ei să fie introduşi în proces, instanţa neputând imputa celor doi terţi neintroducerea unor asemenea acţiuni de către ei, de vreme ce ceea ce trebuia judecat în speţă era cererea de chemare în judecată precizată a reclamantului care forma obiectul dosarului primei instanţe. Aceasta nu se putea pronunţa pe acţiuni neformulate de terţi, inexistente, terţi care, conform principiului disponibilităţii procesuale, pot acţiona sau nu într-un proces, neputând fi obligaţi să o facă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod nefondat, apelantul a mai susţinut că nu a solicitat avocat din oficiu şi că avocatul din oficiu nu avea delegaţie pentru a-l apăra, întrucât cererea reclamantului de a i se încuviinţa ajutor public judiciar pentru avocat se regăseşte la fila 4 volumul 2 din dosarul Tribunalului, iar delegaţia dată în acest sens acestei doamne avocat (încuviinţată de Tribunal la cererea de ajutor public judiciar a reclamantului), de Baroul avocaţilor, se regăseşte la fila 38 volumul 2 din dosarul tribunalului.
A mai arătat apelantul că nu a fost de acord cu excepţia necompetenţei funcţionale invocată la un termen anterior de avocatul din oficiu, care ceruse declinarea competenţei la instanţa de contencios administrativ ca urmare a neînţelegerii de către aceasta a obiectului acţiunii reclamantului în formulările date de acesta, din actele procesuale ale primei instanţe rezultând invocarea acestei excepţii de avocat, dar şi amânarea judecăţii de tribunal pentru ca reclamantul să se pună în acord asupra poziţiei procesuale cu avocatul său (încheierea de şedinţă publică din 8.01.2014) asupra obiectului acţiunii faţă de modul cum a fost formulat. Ca urmare, o asemenea excepţie nu a mai fost susţinută la termenul următor, 5.02.2014, şi nici ulterior, ea neavând nicio relevanţă cu privire la acţiunea precizată a reclamantului pe care s-a pronunţat prima instanţă prin sentinţa apelată, deoarece această acţiune precizată este cea care reprezintă voinţa reclamantului peste care prima instanţă, ca şi avocatul acordat reclamantului pe calea ajutorului public judiciar, nu puteau legal trece, după cum rezultă din încheierea de şedinţă publică din 5.02.2014 cu privire la care apelantul nu a dezvoltat nicio critică concretă în cererea de apel.
A mai susţinut apelantul că anterior, când în componenţa completului de judecată al primei instanţe intrase alt judecător, i-a fost suspendată judecata pe motiv că nu a luat legătura cu avocatul, deşi reclamantul s-a prezentat la fiecare şedinţă, astfel că nu ar fi dorit să fie reprezentat, iar instanţa care a pronunţat sentinţa apelată cunoştea că avocatul a fost introdus fără dorinţa reclamantului, deoarece nu i-a cerut delegaţie.
Or, faţă de cererea reclamantului de a i se încuviinţa ajutor public judiciar pentru avocat aflată la fila 4 volumul 2 din dosarul Tribunalului, precum şi delegaţia dată în acest sens avocatului, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008 conform căruia ajutorul public judiciar se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat.
S-a reţinut ca fiind nefondată susţinerea apelantului vizând suspendarea judecăţii cauzei de prima instanţă pe motiv că acesta nu a luat legătura cu avocatul, deşi reclamantul s-a prezentat la fiecare şedinţă, încheierile de şedinţă publică de la 17.10.2012 şi 14.11.2012 dovedind că, la apelul nominal, s-a prezentat numai avocatul, reclamantul personal lipsind, iar tribunalul a încuviinţat repetat cererea acestui apărător de amânare a judecăţii pentru reclamant, dat fiind că reclamantul nu îl contactase să pregătească împreună susţinerea cauzei, tribunalul menţionând în aceste încheieri obligaţia expresă a reclamantului de a contacta avocatul pe calea obişnuită prin intermediul Baroului Bucureşti (aşa cum a şi fost citat reclamantul conform dovezii de citare de la fila 105 vol. 2 din dosarul Tribunalului), abia la termenul din 9.01.2013 fiind suspendată judecata tocmai pentru că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia procesuală stabilită de instanţă de a contacta avocatul pentru pregătirea apărării, în baza art. 1551 C. proc. civ.
S-a constatat că împotriva încheierii de suspendare din 9.01.2013 reclamantul nu a exercitat calea de atac la instanţa superioară, conform art. 2441 C. proc. civ., pe durata suspendării, ci a formulat cerere de repunere pe rol la data de 27.09.2013 motivat de împrejurarea că a îndeplinit obligaţia luând legătura cu avocatul.
Aşa fiind, s-a apreciat ca fiind vădit nefondate şi criticile apelantului vizând faptul că avocatul nu ar fi luat niciodată legătura cu acesta.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate şi criticile apelantului cu privire la faptul că, deşi a cerut instanţei să se apere personal deoarece cunoaşte bine dosarul şi nu doreşte să fie transferat la instanţa de contencios administrativ, prima instanţă ar fi refuzat să-i dea cuvântul.
Aceasta întrucât încheierea de şedinţă de la termenul din 5.02.2014 relevă acordarea cuvântului reclamantului personal pentru a lămuri instanţa în ce măsură cererea precizatoare scrisă depusă la acel termen corespunde voinţei sale în proces, sub aspectul obiectului şi părţilor procesului. Reclamantul a comunicat instanţei că respectiva cerere precizatoare scrisă depusă la acel termen reprezintă actul de învestire a instanţei şi că solicită judecata conform actualului cadru procesual pasiv, aşadar numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Contrar opiniei orale a avocatului reclamantului de a fi citaţi şi numiţii B. şi C. în calitate de pârâţi, reclamantul, care pretinsese că potrivit art. 135 C. proc. civ. se poate judeca numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, a solicitat personal judecata conform actualului cadru procesual pasiv, respectiv numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
De asemenea, încheierea de şedinţă de la termenul din 8.01.2014 relevă, tocmai, acordarea cuvântului reclamantului personal pentru lămurirea cererii de chemare în judecată precizate.
Prin urmare, s-a constatat că în mod nefondat apelantul a susţinut că prima instanţă ar fi motivat greşit că i s-a acordat avocat din oficiu pentru a introduce în proces pe B., C. şi SC D. SA, în condiţiile în care această doamnă avocat ar fi refuzat să stea de vorbă cu reclamantul, contrare criticilor apelantului fiind chiar poziţiile procesuale ale acestuia, personal de la prima instanţă, din încheierea de şedinţă publică din 5.02.2014.
Faţă de considerentele expuse, apelul a fost respins ca nefondat, cu precizarea instanţei că reclamantul are posibilitatea să acţioneze pe calea unei cereri separate la prima instanţă pentru a se judeca legal cu părţile ale căror drepturi le doreşte anulate din contractele de închiriere nr. 36722/10.04.1994 şi nr. 10352/29.04.1996, respectiv cu toate părţile din aceste contracte de închiriere, în măsura în care va aprecia existent în favoarea sa un interes juridic pentru asemenea acţiune.
Împotriva deciziei instanţei de apel, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs, susţinând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Apreciază că instanţa de apel a ignorat şi a eludat dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. potrivit cărora, în opinia recurentului, cauza poate fi judecată numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa neţinând cont că pârâţii C. şi B. au fost de acord să nu participe la judecată.
În motivarea recursului, depusă la data de 9 iunie 2015, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat cauza în lipsa numiţilor B. şi C., cu eludarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, precum şi a drepturilor prevăzute de CEDO.
A reiterat susţinerea potrivit căreia B. şi C. nu au interes să stea în proces pentru a nu se judeca cauza, altfel ar fi făcut cerere de intervenţie în proces ca în alte cauze.
Totodată, susţine că instanţa de apel nu a dat un răspuns prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea caselor naţionalizate, deşi a fost învestită în acest sens.
Arată că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, iar, în procesul anterior, prin sentinţa civilă nr. 2009/9.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. xx358/302/2008, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191 din 1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, deoarece preluase imobilul fără titlu, arătând că Primăria Municipiului Bucureşti a vândut un obiect ce nu i-a aparţinut.
Critică decizia recurată motivat şi de împrejurarea că instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a refuzat să pună în aplicare decizia care a admis scoaterea din proces al lui C. şi B. şi judecarea cauzei în lipsa acestora.
S-a mai susţinut că reclamantul a fost criticat că nu a luat legătura cu doamna avocat E., însă, arată recurentul, acesta nu a solicitat printr-o nouă cerere avocat din oficiu, iar această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi dorit-o să-l apere, instanţa de apel apreciind greşit, în opinia recurentului, că nu ar fi trebuit cerută o nouă delegaţie în raport de prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Intimata-pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Înalta Curte constată că reclamantul A. a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat să se dispună anularea contractului de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General cu B., precum şi a contractului de închiriere nr. 10352 din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeaşi pârâtă cu numitul C.
Contrar susţinerilor recurentului, în mod legal ambele instanţe au reţinut ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în judecată precizată, constatându-se că, deşi reclamantul a dorit să introducă în proces ca pârât doar pe Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, obiectul cererii de chemare în judecată şi motivarea acesteia vizează anularea drepturilor numiţilor B. şi C. rezultate din cele două contracte de închiriere obiecte ale acţiunii precizate, nr. 36722/10.04.1994 şi nr. 10352/29.04.1996.
Este ştiut că anularea (desfiinţarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata reclamantului cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acţiunii, chiriaşii, alături de persoana care a acţionat în actul juridic în calitate de locator, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată în judecată prin Primarul General, aşa cum a participat ea în contractele de închiriere atacate de reclamant, cu motivele expuse de acesta în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă obligatorie pentru locator şi chiriaşi dată de natura litigiului cu obiect indivizibil-anulare contract de închiriere.
Deşi, în principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situaţii în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Distincţia dintre litisconsorţiul facultativ şi cel necesar (obligatoriu) prezintă importanţă pentru speţa de faţă, deoarece în constatarea nulităţii absolute a unui act (în speţă a cele două contracte de închiriere), instanţa trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile şi, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă necesitate obiectivă în materia nulităţii actelor juridice, în cauză litisconsorţiul este necesar, obligatoriu şi unitar.
Reclamantul avea obligaţia să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, pe toţi contractanţii, şi nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din act sunt indivizibile şi coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie.
Prin urmare, reclamantul nu poate obţine anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată doar pe locator, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ci în aceeaşi cerere de chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceasta, şi pe chiriaşii B. şi C., întrucât în demersul său judiciar nu poate obţine, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale chiriaşilor, pentru a obţine el însuşi un drept faţă de aceştia, în lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii.
În mod greşit recurentul se prevalează de împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 2094 din 4.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. xx358/302/2008, s-a anulat decizia 191/1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, la cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, în acel litigiu s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, aspect ce nu influenţează cadrul procesul de faţă.
Este de reţinut că în sistemul de drept românesc instanţa nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul fiind guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că numai reclamantul este cel care fixează limitele judecăţii prin indicarea părţilor cu care înţelege să se judece, instanţele fiind obligate doar să conchidă juridic adecvat, în raport de manifestările de voinţă ale părţilor, instanţa de apel reţinând că, în acest mod legal, a procedat şi prima instanţă.
În acest context, instanţa de control judiciar a reţinut expres că reclamantul, personal, a arătat că solicită judecata numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, contrar opiniei orale a avocatului reclamantului de a fi citaţi şi numiţii B. şi C., în calitate de pârâţi.
Art. 135 C. proc. civ., reiterat de recurent, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un obiect indivizibil între mai mulţi pârâţi-anulare act juridic (în speţă contracte de închiriere) sau cu depunerea de cereri de intervenţie de către terţi în proces, iar instanţa nu se poate pronunţa pe acţiuni neformulate de terţi, inexistente, terţi care, conform principiului disponibilităţii procesuale, pot acţiona sau nu într-un proces, neputând fi obligaţi să o facă, şi mai mult, fiind absurd a se pretinde că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor acţiuni neformulate de către persoane pe care reclamantul nici nu a înţeles să le introducă în proces.
Aşa fiind, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 6 CEDO, cât şi în baza art. 109 şi art. 47 C. proc. civ., art. 135 C. proc. civ., cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie invocate de recurent, instanţa de apel a apreciat corect ca fiind legală soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, dat fiind cadrul procesual incomplet susţinut de către reclamant şi, prin urmare, criticile reclamantului vizând fondul cauzei nu puteau forma obiectul judecăţii.
Sunt lipsite de justificare susţinerile recurentului vizând neînţelegerile cu doamna avocat E., cele referitoare la faptul că reclamantul nu a solicitat printr-o nouă cerere avocat din oficiu, că această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi dorit-o să-l apere, precum şi cele privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar a arătat în mod legal că, potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se menţine pe tot parcursul etapei procesuale, astfel că prima instanţă nu era îndreptăţită să ceară o nouă delegaţie, neputând fi primite omisso medio susţinerile formulate direct în recurs cu privire la faptul că doamna avocat i-a comunicat reclamantului că nu mai poate să-l apere şi dacă acesta doreşte, să facă o nouă cerere.
Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că simpla nemulțumire a recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de apel, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamant, sunt aspecte care nu justifică casarea sau modificarea deciziei recurate.
Aşa fiind, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Este adevărat că, prin concluziile scrise depuse în şedinţă publică la data de 4 noiembrie 2015, recurentul a invocat şi motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar este de necontestat că acesta a fost invocat şi argumentat cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate instituit de prevederile art. 301 C. proc. civ., instanţa neputând, astfel, păşi la examinarea acestui motiv, întrucât acesta nu este motiv de ordine publică pentru a se putea da eficienţă dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurent, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat textele de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 17 A din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.