Contract de credit acordat unor persoane căsătorite. Împărţirea datoriilor printr-un contract de tranzacţie judiciară. Inopozabilitatea actului faţă de bancă
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii
- contract de credit
- solidaritatea debitorilor
- divorţul împrumutaţilor
Codul civil din 1864, art. 728
Codul familiei, art. 36
Acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepţie de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieşire din indiviziune, excepţie impusă de principiul special al protecţiei creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul împărţirii pasivului comunităţii matrimoniale reprezentat de obligaţia de restituire a creditului.
Prin urmare, contractul de tranzacţie judiciară pe care soţii împrumutaţi l-au încheiat cu privire la partajarea bunurilor comune, inclusiv a pasivului comunităţii matrimoniale, este inopozabil băncii întrucât acest act produce efecte doar între părţile contractante, neputând include obligaţii în sarcina societăţii bancare care este terţ faţă de acest contract.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2937 din 8 octombrie 2014
Notă : Codul familiei a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data 1 octombrie 2011.
Prin sentinţa nr. 461 din 29 martie 2013, Tribunalul Specializat Mureş a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta C.N. în contradictoriu pârâţii C.L., SC V.R. SA şi SC P. SRL Târgu Mureş, acţiune al cărei obiect de judecată s-a constituit prin conexarea dosarului nr. xx18//1371/2011 la prezentul dosar, conform încheierii nr. 1201 din 10 octombrie 2012.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă de fond a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu două acţiuni conexate conform încheierii menţionate anterior, respectiv: o acţiune în constatarea nulităţii de drept a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008 întrucât este fondată pe o cauză ilicită şi are caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000; nulitatea parţială a convenţiei de credit în ceea ce priveşte această clauză; derularea convenţiei de credit, fără incidenţa clauzei constatată a fi nulă de drept şi exonerarea reclamantei de obligaţia de a restitui suma împrumutată, începând cu 7 iunie 2010; şi respectiv, o acţiune în constatarea inopozabilităţii faţă de reclamantă a clauzei prevăzută la pct. 7.1 lit. b), constatarea existenţei obligaţiei de plată a sumelor ce fac obiectul contractului de credit exclusiv în sarcina pârâtului C.L. şi constatarea inexistenţei vreunui drept al pârâtelor societăţi comerciale de a se îndrepta împotriva patrimoniului reclamantei în vederea recuperării sumelor ce fac obiectul contractului de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008.
Tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea de drept a clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit, clauză prin care s-a prevăzut că divorţul sau partajul împrumutaţilor – soţi nu modifică natura juridică a obligaţiilor de rambursare/plată asumate prin convenţie, ei rămânând în continuare obligaţi solidar şi indivizibil faţă de bancă – este neîntemeiată, întrucât reclamanta şi-a asumat poziţia de împrumutată alături de soţul ei, C.L., obligaţiile acesteia decurgând dintr-un raport juridic direct stabilit cu banca. Tribunalul a mai reţinut că solidaritatea pasivă, ca modalitate menită să contribuie la siguranţa creditorului, se deosebeşte de fidejusiune, prin aceea că fidejusorul este ţinut la plată în mod subsidiar, accesoriu, pe când, în cazul solidarităţii, toţi debitorii sunt ţinuţi în mod principal.
Prima instanţă a mai reţinut în ceea ce priveşte motivul de nulitate absolută privind lipsa cauzei sau caracterul fals al acesteia că, din chiar conţinutul contractului reiese că scopul împrumutului este acoperirea unor cheltuieli personale curente ale celor doi soţi şi refinanţarea unui alt credit, astfel încât reclamanta nu a dovedit în niciun fel că scopul creditării ar fi finanţarea/capitalizarea SC P. SRL şi nici împrejurarea că pârâtul C.L. ar urma să fie beneficiarul exclusiv al creditului. O atare menţiune apare doar în actul de tranzacţie al celor doi soţi, încheiat la aproape 2 ani de la semnarea contractului de credit şi inopozabil băncii.
Totodată, tribunalul a reţinut că pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit nu poate fi apreciat drept o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât banca nu a înţeles prin această clauză să îşi asigure o poziţie privilegiată sau să le impună împrumutaţilor o poziţie care să răstoarne echilibrul prestaţiilor.
Prima instanţă a apreciat ca nefondate şi capetele de cerere din acţiunea conexă, aflată în rejudecare, în ceea ce priveşte inopozabilitatea clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit. Pretenţia de inopozabilitate a unei astfel de clauze contractuale prin invocarea efectelor tranzacţiei încheiate de împrumutaţi după divorţ ignoră faptul că actul juridic reprezentat de contractul de credit şi-a produs efectele în mod direct şi exclusiv între părţile contractante – cei doi soţi împrumutaţi, pe de o parte, şi banca împrumutată, pe de altă parte –, efectele convenţiei de partajare a bunurilor comune fiind limitate la semnatarii acesteia, respectiv, foştii soţi, neputând fi opuse băncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 99/A din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelul reclamantei ca nefondat, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată aferente.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă nu a reuşit să răstoarne prezumţia prevăzută de art. 967 alin. (2) C. proc. civ., din analiza contractului de credit rezultând că reclamanta, în calitate de debitoare, a urmărit, alături de fostul său soţ, obţinerea unui împrumut. Curtea a mai reţinut că din nicio probă nu rezultă că reclamanta şi-a dat acordul la semnarea contractului de împrumut numai pentru că era coproprietară a bunului adus cu titlu de garanţie, banii fiind necesari pentru finanţarea activităţilor comerciale ale pârâtului C.L.
Divorţul părţilor, survenit la scurt timp după obţinerea creditului, nu este o împrejurare de natură să dovedească cunoaşterea de către bancă a motivelor determinante ale semnării Convenţiei de către reclamantă. Mai mult, solidaritatea debitorilor este o măsură de precauţie firească din partea oricărui profesionist care acordă un credit, fiind o clauză uzuală în contractele cu pluralitate de debitori, clauză ce nu aduce atingere principiului stipulat de art. 728 C. civ. ori regimului comunităţii de bunuri.
Curtea de apel a reţinut ca temeinică şi legală şi dezlegarea dată de prima instanţă problemei caracterului abuziv al clauzei 7.1 lit. b) din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind probată crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Instanţa de apel a mai apreciat că opozabilitatea implică respectarea de către terţi a drepturilor şi obligaţiilor dobândite de părţile unui contract, iar nu executarea unor obligaţii stabilite printr-un contract la care terţul nu este parte. Astfel, contractul de tranzacţie al soţilor împrumutaţi este opozabil băncii, în sensul că aceasta trebuie să respecte drepturile părţilor izvorâte din acest act, iar nu în sensul că banca este obligată printr-o convenţie la care nu este parte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel s-au preocupat de analizarea problemei nulităţii absolute a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit, prin referire la caracterul abuziv şi, respectiv, la lipsa cauzei, omiţând să analizeze problema inopozabilităţii acestei clauze faţă de reclamantă, problemă ce face obiectul acţiunii conexe, deşi prima sancţiune vizează momentul încheierii actului juridic, iar cea de-a doua priveşte executarea acesteia. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat influenţa hotărârii judecătoreşti nr. 2170/2010 de partaj judiciar asupra obligaţiei solidare a celor doi soţi din contractul de credit în condiţiile în care s-a stabilit ca ratele şi dobânzile să fie achitate exclusiv de către pârâtul C.L., ca unic beneficiar al creditului. Acest aspect nu a fost avut în vedere de instanţa de apel, care nu a dat eficienţă caracterului de opozabilitate erga omnes al unei hotărâri judecătoreşti.
Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel nu a motivat hotărârea de respingere a acţiunii prin raportare la calitatea pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului, întreaga sumă fiind folosită la capitalizarea SC P. SRL al cărui acţionar majoritar şi administrator este intimatul-pârât, reclamanta neavând nicio calitate în această societate, aspecte cunoscute de societatea bancară intimată.
Recurenta-reclamantă a arătat, în cadrul acestui motiv de nelegalitate, că intimata SC P. SRL a fost dizolvată conform sentinţei nr. 1614/C din 6 iunie 2011, iar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în lipsa desemnării lichidatorului atrage nulitatea absolută, întrucât sunt încălcate normele legale privind capacitatea procesuală şi reprezentarea juridică a societăţilor comerciale, respectiv, art. 133 din Legea nr. 143/1990.
Recurenta a mai arătat că este necesară efectuarea acestei proceduri în cauză, întrucât instanţele de judecată erau obligate să analizeze implicarea societăţii în convenţia de credit ce face obiectul acţiunii.
Decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât clauza nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit aduce atingere regimului comunităţii de bunuri, prevăzut de art. 36 din Codul familiei şi, implicit, art. 728 C. civ. ce consacră dreptul de a ieşi din indiviziune. Instanţa de apel nu a dat eficienţă împrejurării că părţile au partajat prin tranzacţie şi pasivul comunităţii matrimoniale, clauza în discuţie încălcând, practic, dispoziţiile legale menţionate.
Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât contractul de credit este un contract de adeziune, iar clauza ce face obiectul acţiunii este o clauză leonină, ce creează băncii un avantaj faţă de recurentă. În plus, societatea bancară nu a dovedit că această clauză a fost negociată, eludând normele ce guvernează drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale debitorilor săi, împiedicându-i să procedeze la partajarea bunurilor comune.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 966 C. civ., întrucât obligaţia recurentei consacrată de clauza în litigiu este lipsită de cauză, fiind evident că aceasta nu beneficiază de împrumut şi nu are interesul de a se obliga. Prin inserarea acestei clauze în contractul de credit, a arătat recurenta, s-a produs o triplă fraudare a legii, respectiv, dezechilibru între comerciant şi consumator, regimul comunităţii de bunuri şi dreptul de a ieşi din indiviziune, precum şi lipsa cauzei juridice.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., relativă la nepronunţarea instanţelor de judecată asupra capătului de cerere relativ la inopozabilitatea clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit faţă de reclamantă, capăt de cerere ce a făcut obiectul acţiunii conexe, este infirmată de considerentele celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză. Astfel, prima instanţă de fond a apreciat unitar obiectul celor două acţiuni conexate, având în vedere şi scopul urmărit de reclamantă prin promovarea celor două acţiuni, pronunţând o hotărâre de respingere a acţiunii reclamantei în întregul său, respectiv, cu analizarea distinctă a capetelor de cerere cu care a fost învestită de către reclamantă. Relativ la cererea având ca obiect inopozabilitatea clauzei faţă de reclamantă, tribunalul a reţinut că aceste pretenţii de inopozabilitate afectează principiul conform căruia actul juridic îşi produce efectele direct şi exclusiv între părţile contractante.
Această sentinţă a fost menţinută de instanţa de apel care a făcut referire expresă la noţiunea de opozabilitate şi la efectele acesteia.
Ca atare, Înalta Curte a apreciat că ambele instanţe de fond au răspuns problemei esenţiale ridicată prin cererea conexă – respectiv, inopozabilitatea clauzei de la pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit, neavând relevanţă amploarea considerentelor instanţei prin raportare la conţinutul dezvoltat al cererii de chemare în judecată, atâta timp cât instanţele au dat o dezlegare clară şi concisă a problemei de drept cu care au fost învestite.
Nefondate sunt şi susţinerile relative la neanalizarea de către instanţele judecătoreşti a influenţei sentinţei nr. 2170/2010 de partaj judiciar, prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor asupra obligaţiilor solidare din contractul de credit, precum şi a calităţii pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că ambele instanţe de judecată au apreciat că tranzacţia încheiată de cei doi soţi împrumutaţi produce efecte doar între semnatarii acestui act, inclusiv sub aspectul împărţirii datoriilor, neputând include obligaţii în sarcina societăţii bancare care este terţ faţă de acest contract. De asemenea, ambele instanţe au apreciat că nu s-a probat în speţă natura exclusivă a împrumutului.
Cât priveşte susţinerea recurentei relativă la opozabilitatea erga omnes a hotărârii judecătoreşti nr. 2170/2010, deci, inclusiv faţă de societatea bancară, Înalta Curte a reţinut că prin această sentinţă s-a luat act de tranzacţia părţilor, fiind, prin urmare, o hotărâre de expedient care are forţa juridică a unui contract, întrucât cuprinde învoiala părţilor în litigiu. O atare hotărâre este, deci, opozabilă doar semnatarilor contractului de tranzacţie, societatea bancară nefiind parte în contractul de tranzacţie sau în procesul finalizat cu o atare soluţie. În plus, împărţirea datoriilor prin contractul de tranzacţie judiciară este o novaţie cu schimbare de debitor, care, fiind făcută fără acordul creditorului, în speţă, societatea bancară, nu-i este opozabilă acestuia.
Afirmaţiile recurentei-reclamante relative la destinaţia sumei împrumutate, respectiv, pentru SC P. SRL, al cărui asociat şi administrator a fost pârâtul C.L., ţin de temeinicia hotărârii atacate, întrucât fac trimitere directă la probele administrate în cauză în condiţiile în care societatea nu este parte în contract, astfel încât nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, ale cărui motive se circumscriu exclusiv aspectelor enunţate în conţinutul art. 304 C. proc. civ., ca motive de nelegalitate ale hotărârii judecătoreşti vizate.
Nu pot fi primite nici susţinerile relative la nelegala reprezentare în instanţă a societăţii comerciale SC P. SRL, în prezent dizolvată, întrucât această societate a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate, recurenta-reclamantă neavând pretenţii proprii faţă de această societate, în condiţiile în care obiectul celor două acţiuni comerciale a fost reprezentat de nulitatea, respectiv, inopozabilitatea unei clauze contractuale inserată în contractul încheiat de foştii soţi, în calitate de persoane fizice, pe de o parte, şi societatea bancară, pe de altă parte. Ca atare, tergiversarea prezentei cauze pentru rezolvarea problemelor ce ţin de lichidarea unei societăţi comerciale care nu este parte în contractul dedus judecăţii şi faţă de care nu s-au formulat pretenţii proprii ar fi fost excesivă şi neavenită, putându-se pune, cel mult, problema scoaterii din cauză a acestei societăţi, prin invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.
Înalta Curte a respins şi motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a reţinut, astfel, că motivele de nulitate trebuie să existe anterior sau concomitent încheierii actului juridic la care se raportează, or, la data încheierii contractului de credit în care a fost inserată clauza de la pct. 7.1 lit. b) a cărui nulitate se solicită, împrumutaţii erau căsătoriţi, divorţul şi tranzacţia acestora intervenind, conform art. 36 C. fam. şi art. 728 C. civ., la o dată ulterioară. Tocmai situaţia specială a debitorilor - împrumutaţi de persoane căsătorite a impus includerea garanţiei în favoarea societăţii bancare constând în solidaritatea obligaţiei de restituire a împrumutului asumată în mod direct de către reclamantă şi pârâtul, C.L., soţul acesteia la data contractării creditului. Prevederea contractuală relativă la menţinerea acestei garanţii în favoarea băncii, independent de schimbările intervenite în statutul persoanelor fizice împrumutate, este o măsură de prevedere şi protecţie a creditului acordat. Per à contrario, dacă existenţa acestei garanţii ar depinde de împrejurări de fapt şi de acte de voinţă ale persoanelor împrumutate, acordarea creditului ar fi lipsită de orice protecţie juridică. În alţi termeni, s-ar putea conchide că acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepţie de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieşire din indiviziune, excepţie impusă de principiul special al protecţiei creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul împărţirii pasivului comunităţii matrimoniale reprezentat de obligaţia de restituire a creditului.
Pentru aceleaşi considerente, au fost respinse şi motivele relative la art. 966 C. civ., susţinerile reclamantei relative la destinaţia exclusivă a creditului pentru capitalizarea societăţii deţinute de pârâtul C.L. fiind practic lipsite de relevanţă faţă de conţinutul clar al contractului de credit ce face obiectul prezentului dosar şi faţă de principiul relativităţii efectelor contractelor instituit de Codul civil.
În ceea ce priveşte invocarea în speţă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte a reţinut că recurenta-reclamantă nu poate invoca în faţa instanţei de judecată, caracterul abuziv al unei/unor clauze decât pe calea unei acţiuni distincte, de sine stătătoare, dată fiind natura specială a unui atare demers juridic prevăzut de legea specială menţionată.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.