Instituirea răspunderii solidare prin admiterea cererii de lămurire a dispozitivului hotărârii judecătorești. Modificarea titlului executoriu. Nelegalitate.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârea judecătorească.
Index alfabetic : dispozitivul hotărârii
obligație solidară
autoritate de lucru judecat
Codul de procedură civilă de la 1865, art. 2811
Codul civil de la 1864, art. 1041
Problema unei răspunderi solidare nu poate fi tranşată prin procedura lămuririi dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, câtă vreme aceasta reprezintă un aspect ce ţine de fondul raporturilor litigioase dintre părţi, care trebuia supus dezbaterilor contradictorii, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale impuse de art. 6 al Convenţiei europene, care reglementează dreptul la un proces echitabil.
Ca atare, instituirea solidarităţii pasive prin procedura reglementată de art. 2811 C.proc.civ. echivalează cu o veritabilă modificare a hotărârii judecătorești, cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat și cu consecinţe asupra efectelor titlului executoriu vizat, ceea ce este inadmisibil.
Secția I civilă, decizia nr. 1528 din 21 mai 2014
Prin cererea formulată la data de 25.03.2013, pârâta C.M. a solicitat îndreptarea şi lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F din 20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul de a stabili că obligaţia impusă în sarcina chemaţilor în garanţie este solidară, în lipsa acestei menţiuni, nefiind posibilă executarea hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 11.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţii (titulari ai cererii de chemare în garanţie) C.I. şi C.M.A., T.C. şi T.M., C.M., P.C., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Consiliului General al Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F din 20.06.2008, în sensul că chemaţii în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice sunt obligaţi, în solidar, la plata către reclamanţi a sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1180F din 20.06.2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că solicitarea titularei cererii de chemare în garanţie este fondată, în dispozitivul sentinţei civile nr. 1180F din 20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, fiind consemnată dispoziţia: „obligă chemaţii în garanţie la plata către pârâţii C.I. şi C.M.A. a sumei de 22.201 lei, către pârâţii T.C. şi T.M. a sumei de 41.012 lei, către pârâta C.M. a sumei de 41.012 lei, către pârâtul P.C. a sumei de 20604 lei, reprezentând preţul achitat, reactualizat cu indicele de inflaţie, pentru apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995".
Din considerentele hotărârii menţionate, rezultă că cererea de chemare în garanţie a fost îndreptată împotriva C.G.M.B., S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice, astfel că, în absenţa înlăturării obligaţiei faţă de unul din chemaţii în garanţie, aceştia sunt obligaţi către pârâţi, în solidar, la plata sumelor stabilite prin dispozitivul acestei hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 19.06.2013, a declarat apel chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului, apelantul-chemat în garanţie a arătat că sentinţa pronunţată de către Tribunalul Bucureşti este netemeinică şi nelegală, având în vedere că motivarea acesteia este sumară şi superficială, instanţa de fond reţinând că formularea cererii de chemare în garanţie, în contradictoriu cu cele trei părţi, este suficientă pentru a atrage răspunderea solidară a acestora. In acest mod, instanţa de fond a prezumat existenţa unei obligaţii solidare, în absenţa oricărei dovezi.
Or, solidaritatea pasivă poate avea ca izvor voinţa părţilor (exprimată prin convenţie sau testament) sau legea. Un aspect esenţial este faptul că solidaritatea are caracter de excepţie, faţă de regula de drept comun a divizibilităţii datoriei, ea trebuind sa fie stipulată în mod expres. În acelaşi sens este şi textul art. 1041 din vechiul Cod civil.
În speţă, nu poate fi invocată voinţa părţilor, ca izvor al solidarităţii pasive, deoarece, în mod evident, o astfel de voinţă nu a fost exprimată, prin convenţie sau pe altă cale. De asemenea, nu se poate vorbi despre o solidaritate legală, neexistând vreun act normativ care să o instituie. În lipsa oricărui izvor al solidarităţii şi a oricărei dovezi făcute de către reclamantă, singura soluţie legală era aceea de respingere a cererii de îndreptare şi lămurire a dispozitivului ca neîntemeiată.
S-a menţionat şi faptul că, iniţial, reclamanţii C.M., C.I. şi C.M.A. au optat pentru punerea în executare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F din 20.06.2008, în forma sa neîndreptată şi nelămurită, operaţiune juridică ce nu s-a dovedit a fi imposibilă.
Astfel, atât C.G.M.B., cât şi Ministerul Finanţelor Publice au executat în mod voluntar obligaţia de plată ce le revenea (câte o treime din suma stabilita de instanţa de judecată), doar S.C H.N. S.A. refuzând executarea voluntară a obligaţiei ce îi revenea, situaţie în care reclamanţii au la îndemână calea executării silite împotriva acestei societăţi.
Prin decizia civilă nr. 2A din 09.01.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul, reținând următoarele:
Instituţia reglementată de art. 281 C.proc.civ. vizează situaţia existenţei unor interpretări divergente cu privire la conţinutul măsurilor luate de către instanţă prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, când este necesară o interpretare a instanţei care a pronunţat hotărârea, sau ipoteza în care se impune înlăturarea eventualelor prevederi potrivnice cuprinse în dispozitiv.
Procedura nu poate fi folosită însă pentru a modifica soluţia dată, lămurirea trebuind să se realizeze prin raportare la măsurile obligatorii dispuse prin hotărârea judecătorească vizată şi considerentele pe care acestea se fundamentează, avându-se în vedere, în acelaşi timp, statuările obligatorii ale instanţelor de control judiciar care au fost învestite anterior cu cenzurarea temeiniciei şi legalităţii respectivei hotărâri,
Ţinând seama de aceste aspecte, Curtea a constatat că sunt corecte criticile apelantului vizând modalitatea în care prima instanţă a argumentat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F din 20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul unei obligaţii solidare a C.G.M.B., S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice privind plata sumelor stabilite prin dispozitivului aceleiaşi sentinţe, impunându-se înlăturarea considerentelor sentinţei apelate referitoare la fundamentarea răspunderii solidare a celor trei părţi, pe simplul fapt al formulării cererii de chemare în garanţie în contradictoriu cu acestea.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1041 din Codul civil de la 1864, invocate şi de apelant în susţinerea criticii sale, „Obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii". Prin urmare, solidaritatea este o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei şi trebuie stipulată expres, dacă nu decurge dintr-o prevedere expresă a legii.
Curtea a reţinut însă, că sentinţa civilă nr. 1180F din 20.06.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care toţi chemaţii în garanţie au fost obligaţi la plata către pârâţi a sumelor reprezentând preţul achitat, reactualizat cu indicele de inflaţie, pentru apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a se specifica felul obligaţiei şi reţinându-se incidenţa dreptului comun ca fundament al obligaţiei, respectiv dispoziţiile art. 1337 C.civ., a fost apelată doar de două dintre părţile obligate la plată, Ministerul Finanţelor Publice şi C.G.M.B., ambele invocând lipsa legitimării lor procesuale în cadrul raportului obligațional dedus judecăţii.
Prin decizia civilă nr. 410A din 8.06.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, aceste două apeluri au fost respinse, apreciindu-se că se justifică legitimarea procesuală a celor doi pârâţi, în condiţiile în care, în cauză, ar fi fost incidente atât art. 50 din Legea nr. 10/2001, cât şi art. 1337 C.civ.
Ulterior, numai Ministerul Finanţelor Publice a înţeles să reitereze, prin declararea recursului, lipsa calităţii sale procesuale pasive, în faţa instanţei supreme, instanţă care, prin decizia civilă nr. 705 din 7.02.2012, a respins acest recurs, ca nefondat.
Prin această decizie irevocabilă, care se bucură de puterea de lucru judecat şi se impune ca atare apelantului din prezenta speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a statuat că se justifică, în litigiul respectiv, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text de lege potrivit căruia acesta apare ca plătitor al preţului actualizat din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ipoteză care se regăsea în speţa, ministerul fiind „gestionarul fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani, constând în preţul plătit de chiriaşii-cumpărători şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit".
S-a tranşat, totodată, aspectul normei legale incidente în raportul juridic obligațional dedus judecăţii, arătându-se că aceasta este „Legea nr. 10/2001, ca lege specială, iar nu dispoziţiile de drept comun privind obligaţia de garanţie pentru evicţiune".
În consecinţă, Curtea a remarcat că, în urma finalizării litigiului anterior, în mod definitiv şi irevocabil, prin modalitatea în care părţile interesate au înţeles să exercite căile de atac şi prin raportare la soluţiile adoptate de instanţele de control judiciar, intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a tuturor celor trei chemaţi în garanţie, care au rămas obligaţi la plata sumelor reţinute prin sentinţa de fond, a cărei lămurire se solicită acum, precum şi împrejurarea că, fiind incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în privinţa acestui raport obligaţional cu pluralitate de subiecte, Ministerul Finanţelor Publice datorează preţul plătit, iar nu o parte din acesta, respectiv, o treime, aşa cum se susţine prin apelul declarat.
Într-o atare situaţie, singura interpretare în acord cu dispoziţiile legale a modului în care cei trei debitori sunt ţinuţi să satisfacă pretenţiile intimaţilor-reclamanţi, prin care se respectă, totodată, hotărârile judecătoreşti menţionate, este aceea că plata datoriei se face în solidar. Astfel, potrivit art. 1039 C.civ., „obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au obligat la acelaşi lucru astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul din debitori liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor".
Rezultă că efectul principal al solidarităţii pasive este obligaţia fiecărui debitor de a fi urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei, efect care face ca riscul eventualei insolvabilităţi a unuia sau mai multor codebitori solidari să fie suportat doar de codebitorul solidar solvabil, iar nu de creditor.
Solidaritatea pasivă funcţionează pentru acesta din urmă ca o garanţie a realizării creanţei şi acest aspect a fost avut în vedere, fără echivoc, şi de instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1180F din 20.06.2008, finalitatea obligării tuturor celor trei chemaţi în garanţie la plata preţului actualizat fiind aceea a existenţei posibilităţii reale a creditorilor, intimaţii-reclamanţi în cauză, de a-şi îndestula în totalitate creanţa, fără a fi afectaţi în vreun mod de insolvabilitatea vreunuia dintre debitori.
Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă susţinerea apelantului referitoare la împrejurarea că, până la acest moment, executarea debitului recunoscut prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa de mai sus s-ar fi desfăşurat, până în prezent, după regula divizibilităţii datoriei, întrucât, pe de o parte, în faza executării silite, nu poate exista o coparticipare procesuală pasivă, chiar dacă obiectul pricinii în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească pusă în executare a fost o obligaţie comună mai multor subiecte pasive (un raport obligaţional cu o pluralitate de debitori), iar, pe de altă parte, creditorul unei obligaţii solidare poate urmări pe oricare dintre debitori ca debitori principali pentru întreaga datorie, până la realizarea întregii creanţe. Văzând, totodată, dispoziţiile art. 1042-1043 C.civ., referitoare la opţiunile creditorului în acest caz, Curtea a constatat că urmărirea altui codebitor solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală şi efectivă a întregii datorii.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, pentru motive de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi art. 1041 C.civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de îndreptare şi lămurire a dispozitivului sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a menţinut soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte obligaţia solidară a chemaţilor în garanţie C.G.M.B., S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1180F/2008, în absența oricărei dovezi.
Mai mult, chiar instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că „sunt corecte criticile apelantului care vizau modalitatea în care prima instanţă a argument lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F/2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul unei obligaţii solidare a C.G.M.B., S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice privind plata sumelor stabilite prin dispozitivul aceleiaşi sentinţe, impunându-se înlăturarea considerentelor sentinţei apelate referitoare la fundamentarea răspunderii solidare a celor trei părţi arătate, pe simplul fapt al formulării cererii de chemare în garanţie, în contradictoriu cu acestea".
Prin urmare, de vreme ce însăşi instanţa de apel a reţinut că răspunderea solidară a celor trei chemaţi în garanţie este fără fundament, întrucât cererea de chemare în garanţie a fost formulată în contradictoriu cu toate cele trei părţi, în mod eronat, a menţinut obligaţia solidară de plată a sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1180F/2008 a Tribunalului Bucureşti.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât cererea de chemare în garanţie a fost admisă irevocabil, în contradictoriu cu toate cele trei părţi chemate în garanţie, respectiv C.G.M.B., S.C. H.N. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice, iar dispozitivul hotărârii se pune în executare de către toate părţile obligate conform titlului executoriu, fiind inechitabil ca riscul insolvabilităţii unui debitor să fie suportat de către celalalt codebitor.
De asemenea, s-a învederat că solidaritatea pasivă poate avea ca izvor voinţa părţilor (exprimată prin convenţie sau testament) sau legea. Un aspect esenţial este faptul că solidaritatea are caracter de excepţie faţă de regula de drept comun a divizibilităţii datoriei, ea trebuind să fie stipulată în mod expres. În acelaşi sens este şi textul art. 1041 din vechiul Cod civil.
În acest punct, au fost reiterate argumentele conţinute în motivele de apel, care nu se mai impun a fi reluate.
S-a învederat, iniţial, că reclamanţii C.M., C.I. şi C.M.A. au optat pentru punerea în executare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1180F/2008, în forma sa neîndreptată şi nelămurită, operaţiune juridică ce nu s-a dovedit a fi imposibilă.
Astfel, atât C.G.M.B. cât şi Ministerul Finanţelor Publice au executat în mod voluntar obligaţia de plată ce le revenea (câte o treime din suma stabilită de instanţa de judecată); doar S.C. H.N. S.A. a refuzat executarea voluntară a obligaţiei ce îi revenea, situaţie în care reclamanţii au la îndemână calea executării silite împotriva acesteia.
Astfel, nu s-ar putea admite soluţia solidarităţii pasive, lipsite de orice izvor, în scopul ca reclamanţii să îşi recupereze ultima treime din suma totală de la unul dintre chemaţii în garanţie ce şi-a executat cu bună-credinţă propria obligaţie şi care ar urma, în viziunea reclamanţilor, să achite şi suma datorată de S.C. H.N. S.A., urmând a face ulterior diligențe în vederea recuperării acestei sume.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2811 alin. (1) C.proc.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii (..,), părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul.
Din interpretarea teleologică a acestui articol, rezultă că procedura specială de lămurire a dispozitivului poate fi folosită de părţi doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăţi în procedura de executare silită, aceasta nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o astfel de finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.
În consecinţă, instanţa învestită cu o astfel de cerere nu poate modifica soluţia pronunţată, în procedura specială instituită de art. 281l C.proc.civ., decât cu încălcarea flagrantă a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti a cărei lămurire s-a solicitat, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nelegală.
În speţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul de a se menţiona că cei trei chemaţi în garanţie - C.G.M.B., Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. H.N. S.A. - au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 41.012 lei.
Conform dispoziţiilor art. 1041 din Codul civil de la 1864, „Obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii".
În consecinţă, solidaritatea pasivă, caracterizată prin existenţa unei pluralităţi de debitori care sunt ţinuţi să execute o prestaţie unică, în sensul că fiecare debitor solidar este obligat să plătească datoria în întregime, oricare dintre ei putând fi urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei, este o excepţie de la regula de drept comun a divizibilității datoriei şi trebuie stipulată expres, în ipoteza în care nu decurge dintr-o prevedere expresă a legii.
Or, stabilirea în sarcina chemaţilor în garanţie a obligaţiei de a plăti în solidar suma reprezentând preţul reactualizat al imobilului în litigiu nu poate fi determinată prin procedura lămuririi dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, câtă vreme aceasta reprezintă un aspect ce ţine de fondul raporturilor litigioase dintre părţi, care trebuia supus dezbaterilor contradictorii, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale impuse de ari 6 al Convenţiei europene, care reglementează dreptul la un proces echitabil.
Mai mult, din considerentele sentinţei civile nr. 735 din 11.04.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, nu rezultă decât o justificare sumară a unei pretinse solidarităţi pasive, ce ar fi determinată, în opinia primei instanţe, de însăşi formularea unei cereri de chemare în garanţie împotriva C.G.M.B., Ministerului Finanţelor Publice şi S.C. H.N. S.A., iar substituirea acestei motivări de către instanţa de apel, prin ample considerente ce vizează temeiurile juridice ale unei răspunderi solidare şi raţiunile acesteia în cauza dedusă judecăţii, nu fac decât să arate, o dată în plus, că problema unei răspunderi solidare nu poate fi tranşată printr-o procedură ulterioară dezbaterii fondului cauzei, câtă vreme, pe parcursul soluţionării acesteia, nu s-au formulat apărări cu privire la acest aspect.
În acest context, instituirea solidarităţii pasive prin procedura lămuririi dispozitivului reglementată de art. 2811 C.proc.civ. echivalează cu o veritabilă modificare a hotărârii supuse acestei proceduri, cu consecinţe asupra efectelor titlului executoriu vizat, ceea ce este inadmisibil.
Este relevantă în acest sens împrejurarea că, astfel cum a rezultat din concluziile orale, intimatei C.M.A. i s-au plătit toate sumele din hotărâre, (fără reactualizarea acestora, conform susţinerilor acesteia), iar intimaţilor T.M. şi T.C. li s-a plătit doar 1/3 din sumă, de la Ministerul Finanţelor Publice, aceştia formulând o cerere de executare silită împotriva celorlalţi debitori.
Or, câtă vreme C.G.M.B., Ministerul Finanţelor Publice și SC H.N., în calitate de debitori, şi-au executat, în favoarea creditoarei C.M.A., obligaţia de plată a sumei ce le revenea conform sentinţei civile nr. 1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, iar, împotriva debitorilor SC H.N. şi C.G.M.B., s-a declanşat procedura executării silite de către intimaţii creditori T.M. şi T.C., instituirea solidarităţii pasive, în scopul evitării insolvabilităţii unuia dintre codebitori - una dintre raţiunile decelate de instanţa de apel pentru a considera admisibilă cererea de lămurire a dispozitivului titlului executoriu - nu poate fi impusă prin intermediul procedurii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri, hotărâre care, în ansamblul considerentelor sale, nu a expus un asemenea raţionament şi nu a justificat necesitatea unei răspunderi solidare a debitorilor chemaţi în garanţie.
Pentru considerentele expuse, găsind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 2 A din 9 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti ; a modificat decizia recurată; a admis apelul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 735 din 11 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, pe care o a schimbat-o, în sensul că a respins cererea de îndreptare şi lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1180 F din 20 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, ca nefondată.