Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 138/117/2010, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I, solicitând:

- obligarea pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la lăcașul de cult - biserica „Sf. Nicolae”, înscrisă în CF nr. 63 Gilău - nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, situată în localitatea Gilău, str. R., județul Cluj, imobil de care reclamanta a fost deposedată abuziv prin efectul Decretului nr. 358/1948;

- obligarea pârâtei să predea necondiționat în posesia reclamantei lăcașul de cult menționat, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța în cauză și totodată să se abțină de la orice acte de tulburare în posesie a acesteia pe viitor;

- obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la data predării efective în posesia reclamantei a bisericii „Sf. Nicolae" din comuna Gilău;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea, iar în consecință:

- a obligat pârâta să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantei acest imobil și să se abțină pe viitor de la orice act de deposedare sau tulburare.

- a respins celelalte pretenții ale reclamantei.

- a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere, în raport de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/200, că reclamanta a inițiat încă din cursul anului 2005 dialogul de conciliere cu pârâta asupra problemei proprietății lăcașului de cult revendicat, dar demersurile sale nu s-au finalizat printr-o înțelegere care să fie agreată de ambele părți.

Însăși pârâta a recunoscut, conform susținerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că au existat o serie de discuții și întâlniri între reprezentanții părților, fără a se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.

Tribunalul a apreciat că, împrejurarea că procedura prealabilă instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, nu a fost în măsură să conducă la finalitatea avută în vedere de legiuitor, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiție, deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din Constituție, motiv pentru care excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită.

În ce privește fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit înscrierilor din CF nr. 63 Gilău, nr. top 393b și CF nr. 63 Proiect Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753, imobilul cu destinația biserică a fost proprietatea reclamantei.

În baza art. 1 din Decretul nr. 358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a intabulat dreptul de proprietate pe bază de lege în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Gilău cu privire la imobilele de sub AI 1-6, A +1-2, așadar inclusiv asupra construcției cu destinația de biserică, obiect al prezentului litigiu.

Ulterior, conform înscrierii de sub Bl4, s-a radiat dreptul de proprietate înscris sub B3 în favoarea pârâtei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău.

Totodată, s-a constatat că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 52405 Gilău, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 63 Proiect Gilău, nr. top. 851, nr. top nou 753/1/C.

Constatând că reclamanta este, la acest moment, proprietara tabulară a imobilului revendicat și apreciind că preluarea imobilului de la reclamantă a avut caracter abuziv, nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în epocă, stăteau la baza trecerii lăcașurilor de cult de la biserica greco-catolică la cea ortodoxă, tribunalul a admis acțiunea în revendicare, înlăturând ca nedovedită susținerea pârâtei potrivit căreia, în prezent, imobilul ar fi altul decât cel care a fost preluat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 51/A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 176/1990, cu modificările și completările ulterioare, intenția legii este aceea de a înlesni soluționarea amiabilă a situației juridice a lăcașurilor de cult și caselor parohiale ce i-au aparținut bisericii greco-catolice, dar care, pe timpul regimului comunist, au trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acțiunii în justiție fiind consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când, în prealabil, s-a încercat potrivit legii soluționarea amiabilă, însă aceasta nu s-a putut realiza.

Din prevederile părții finale a alin. (2) al art. 3, rezultă că acțiunea în justiție poate fi exercitată nu doar atunci când comisia nu s-a putut întruni, ceea ce echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a problemei în discuție, ci și în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a putut ajunge la un acord asupra soluției de rezolvare, astfel încât ambele părți să fie mulțumite, acceptând fără rezerve o asemenea soluție. În aprecierea Curții, este sugestiv faptul că legiuitorul întrebuințează, în cuprinsul evocatelor prevederi legale, expresia „decizia nemulțumește una dintre părți”, lăsând astfel a se înțelege că acordul, atunci când se încheie, trebuie să fie deplin, precis și foarte lămurit, deci cu vocația de a stabili, consimțit de ambele părți, noua situație juridică a lăcașului de cult și/sau a casei parohiale vizate.

Doar într-o asemenea ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părți nu ar mai avea interes de a promova acțiune în justiție, diferendul inițial fiind înlocuit cu un desăvârșit acord de voințe.

Per a contrario, când o asemenea înțelegere lipsește în totul sau, deși ea se realizează, nu stinge toate punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată are dreptul de a deschide acțiune în justiție, în concretizarea dreptului său, fundamentat constituțional, de acces la justiție.

În procesul de față, Curtea a avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul primei instanțe o serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri, începând cu anul 2005, a invitat-o pe pârâtă la discuții privitoare la lăcașul de cult folosit de Parohia Ortodoxă Gilău I.

Înscrisuri privitoare la intenția de dialog a părților au fost întocmite și în anul 2007, precum și în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o referire specială la procesul-verbal încheiat la data de 21 februarie 2009, sub nr. 11.

Potrivit apelantei, acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părți s-a ajuns la un compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorința credincioșilor, în sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaș de cult pentru Biserica Greco-Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul renunțării la revendicarea vechiului lăcaș.

Examinând acest proces-verbal, Curtea a apreciat însă că între părți nu s-a ajuns la un veritabil acord, ca înțelegere aptă să stingă divergențele existente, ci doar la o înțelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit urmată de altele care, punctual și detaliat, să stabilească în mod definitiv situația juridică a lăcașului de cult.

În cuprinsul procesului-verbal se afirmă, între altele, că „în concluzie, Pr. S.P. (reprezentantul Parohiei Ortodoxe Gilău I, s.n.) a spus că, în principiu, este de acord cu construirea unei noi biserici pentru greco-catolicii din Gilău, dar nu înainte ca greco-catolicii să prezinte acel act notarial de renunțare definitivă asupra bisericii vechi sau a vreunui alt act care să le confere liniștea.”

Totodată, se arată în procesul-verbal și că „Pr. P.T. (reprezentantul Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice, s.n.) a spus că și dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici, deși soluția îl dezavantajează, dar că a semna cine știe ce act notarial prin care să declare că Biserica Greco-Catolică a comunei Gilău renunță la vechiul lăcaș de cult sau a vreunui altfel de document similar, așa ceva nu este dânsul abilitat să semneze.”

Același proces-verbal menționează că „Dialogul a luat sfârșit prin discuția dintre Pr. P.D.T. și domnul O.K., vice-primarul, în care Pr. T. se angaja că nu va demara procedurile de deschidere a procesului dacă până la sfârșitul lunii martie va primi un răspuns favorabil din partea Consiliului Local al comunei Gilău. De data aceasta, Pr. T. a precizat că așteaptă un calendar clar, pe date precise, în care să fie precizat când se va semna protocolul de punere în posesie a terenurilor, când se va trece efectiv la punerea în posesie etc."

Toate cele de mai sus atestă, în aprecierea Curții, că părțile au stabilit doar direcțiile de principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia însă o înțelegere care să asigure soluționarea completă și clară a pretențiilor reclamantei.

Declarația martorului A.K., audiat de prima instanță, nu poate trimite la o altă concluzie, martorul învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, „se putea ajunge la o soluție amiabilă și în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluție”, precum și că „După întâlnirea din 2009, reprezentanții ambelor biserici au plecat cu convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi rezolvată.”

Este limpede, așadar, că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea aspectelor litigioase s-ar fi realizat la întâlnirea din data de 21 februarie 2009, ci despre posibilitatea ca în viitor, implicându-se și Consiliul Local al comunei Gilău, să se ajungă la rezolvarea situației dintre părți.

Astfel cum același martor atestă, rezolvarea nu a intervenit, Consiliul Local al comunei Gilău nealocând, în vederea construirii unei noi biserici de către reclamantă, suprafața de 4.300 mp teren acceptată inițial, ci doar pe aceea de 1.000 mp (10 ari).

Dovada faptului că între părți nu s-a realizat, la 21 februarie 2009, o înțelegere în sensul prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, este făcută și prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiași an, deci peste 10 luni, s-a încheiat un nou proces-verbal, în care se arată că la noua încercare de conciliere directă stabilită pentru această dată, Parohia Ortodoxă Română Gilău I nu a trimis niciun reprezentant și nici nu a comunicat vreun înscris prin care să își precizeze punctul de vedere.

Astfel fiind, Curtea a conchis că erau întrunite condițiile legale pentru promovarea prezentei acțiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei părților în legătură cu nerealizarea unui acord, după cum fără relevanță este și neîndeplinirea de către Consiliul Local al comunei Gilău a obligațiilor asumate, câtă vreme, în sensul legii, ceea ce prezintă importanță este doar realizarea unei înțelegeri definitive și mulțumitoare pentru ambele biserici implicate.

În ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut, ca și prima instanță, că reclamanta este înscrisă în CF nr. 63 Gilău, sub B + 14, ca proprietar tabular asupra imobilelor evidențiate în foaia de avere a acestei cărți funciare, înscrierea reclamantei fiind consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Gilău.

Radierea dreptului de proprietate al pârâtei și intabularea celui al reclamantei s-au făcut încă în anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătorești, sub B + 14, până la data pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj în prezentul proces pârâta neînțelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.

Pe cale de consecință, reclamanta este intabulată ca proprietar desăvârșit asupra imobilelor menționate în foaia de avere, între care se cuprinde și acela revendicat în prezentul litigiu.

În considerarea acestei situații de carte funciară, dreptul de proprietate al reclamantei se situează sub protecția legii, protecție ce-i trebuie recunoscută și asigurată până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să nu îi mai aparțină în condițiile pe care legea le stabilește.

Erorile de înscriere în cartea funciară, la care apelanta a făcut referire în cuprinsul cererii de apel, ar putea fi analizate în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acțiune ulterior pronunțării sentinței de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluționată până în prezent.

Dreptul sau de proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată proprietar, așa cum rezultă din prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 7/1996, în conținutul lor în vigoare la data promovării prezentei acțiuni.

Deși apelanta pune în discuție opozabilitatea față de ea a înscrierii făcute în anul 2007 în favoarea reclamantei, este de observat că înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în relație și ca o consecință a radierii dreptului apelantei, invocându-se hotărâri judecătorești în care părțile de astăzi au avut, de asemenea, calitatea de litigante, deci de participante la un proces finalizat prin hotărâri ce le sunt, în limita dispozițiilor lor, opozabile.

Nu poate fi socotit întemeiat nici motivul de apel prin care se invocă opțiunea pentru cultul religios ortodox a unui număr mare de credincioși din localitatea Gilău (6437 în anul 2002), față de numărul mic (72) al celor de rit greco-catolic, întrucât o asemenea distincție nu este avută în vedere de lege.

Sub acest aspect, Curtea a observat că Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), prin art. 3 alin. (2), dreptul la acțiune în justiție fără a condiționa examinarea pe fond a pretențiilor sale de apartenența actuală a unui anumit număr de credincioși la acest cult, în intenția legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu față de o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașurile de cult și, în genere, bunurile printr-un act normativ al autorităților comuniste.

Or, câtă vreme legea nu condiționează analiza pe fond a pretențiilor reclamantei de numărul ori proporția credincioșilor greco-catolici, vocația ei reparatorie ignorând asemenea elemente de fapt, nici instanțele de judecată, ca interprete ale legii, nu au dreptul să distingă și să condiționeze mai mult decât o face legea însăși.

Fără a nesocoti, în plan extrajuridic, rolul istoric, social și cultural pe care instituția bisericii l-a avut în cadrul fiecărei comunități, Curtea a înțeles însă a considera că, în lipsa unei dispoziții a legii care să impună o soluționare a cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de apel, analiza legalității și temeiniciei prezentei acțiuni nu ar putea fi făcută decât prin raportare la regulile de drept care, obișnuit, guvernează regimul juridic al proprietății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.

Prin Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, sens în care a reținut următoarele:

Critica referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii este nefondată. Instanța de apel a apreciat în mod corect că valoarea Procesului-verbal din 21 februarie 2009 nu poate fi aceea a unui acord care să lămurească definitiv situația lăcașului de cult.

Curtea de apel a făcut o analiză detaliată a conținutului acestui proces-verbal, pe care l-a corelat cu celelalte probe administrate (declarația martorului A.K. și Procesul-verbal din 21 decembrie 2009), stabilind că ceea ce s-a discutat între părți la data de 21 februarie 2009 nu a reprezentat decât o înțelegere preliminară, care a prefigurat o posibilitate de rezolvare a diferendului (așadar, o etapă în procedura de rezolvare pe cale amiabilă, reglementată de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990), posibilitate care, însă, nu s-a materializat, datorită faptului că autoritatea administrativă locală, de a cărei intervenție depindea rezolvarea situației, nu a atribuit reclamantei terenul în suprafața pretinsă, necesară edificării unui nou locaș de cult.

Calificarea de către recurentă a unora dintre elementele acestei înțelegeri preliminare ca având valoarea unor condiții rezolutorii este improprie. Astfel, recurenta susține că ar avea această natură mențiunile din procesul-verbal referitoare la renunțarea de către reclamantă la biserica veche, respectiv construirea efectivă a bisericii noi.

Pentru a fi în prezența unei condiții, ca modalitate a actului juridic, ar fi trebuit să existe și manifestarea de voință neechivocă, în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, act de voință care să genereze drepturi și obligații în beneficiul, respectiv în sarcina părților contractante.

Or, în speță, procesul-verbal analizat nu conține decât consemnarea punctelor de vedere ale participanților la întâlnirea din 21 februarie 2009, fără a stabili în sarcina acestora obligații a căror executare să poată fi cerută în temeiul principiului obligativității convențiilor și nici drepturi asupra lăcașului de cult, care să poată fi valorificate direct în temeiul pretinsei convenții.

Este adevărat că reclamanta nu a contestat existența procesului-verbal din 21 februarie 2009, însă nu i-a acordat aceeași valoare juridică pe care o susține recurenta. Pe tot parcursul procesului, reclamanta a susținut constant că încercările de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă nu au dat rezultat, în ciuda discuțiilor preliminare, ceea ce a și determinat promovarea acțiunii în instanță.

Susținerea recurentei în sensul că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă chiar și în ipoteza lipsei unui acord, este nu numai contradictorie, în raport cu argumentele anterioare susținute în motivarea recursului, prin care se tinde la dovedirea existenței unui acord, dar și contrară prevederilor tezei finale a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit acestui text legal, „Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție, potrivit dreptului comun.”

Tot datorită conținutului precis și clar al prevederii legale citate, Înalta Curte a găsit nefondată și critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, în ceea ce privește excepția inadmisibilității (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta a susținut (din nou, în mod contradictoriu față de critica analizată în paragraful anterior) că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că acțiunea formulată pe legea specială ar fi admisibilă chiar și în cazul existenței unui acord, fie el și parțial, interpretare care ar goli de conținut prevederile textului de lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluții amiabile care să țină seama de dorința credincioșilor.

Acest raționament al recurentei este vădit în contradicție cu litera și spiritul prevederilor actului normativ special, care deschid calea acțiunii în justiție atât în situația în care nu se ajunge la un acord, cât și în cazul în care „decizia nemulțumește una dintre părți.”

În ceea ce privește criticile formulate împotriva soluției date asupra fondului cauzei, Înalta Curte a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe prevederile art. 480 C. civ. și Decretul-lege nr. 126/1990, prevalându-se de calitatea de proprietară tabulară. Reclamanta a susținut că și-a reînscris dreptul de proprietate în cartea funciară asupra lăcașului de cult în temeiul Sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă și irevocabilă.

Cu privire la această înscriere, pârâta s-a apărat invocând nevalabilitatea operațiunii de carte funciară efectuată la poziția B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău, deoarece hotărârea judecătorească invocată de reclamantă se referă la alte imobile, nu la cel în litigiu.

Instanța de apel a considerat că o astfel de apărare nu poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare, ci în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară. Deși apelanta-pârâtă a făcut dovada că este în curs de judecată o acțiune cu un asemenea obiect (Dosarul nr. 31534/211/2011 al Judecătoriei Cluj-Napoca), instanța de apel a respins cererea apelantei-pârâte de suspendare a judecății, cu motivarea că acțiunea în rectificare a fost promovată după pronunțarea sentinței primei instanțe în prezenta cauză.

Recurenta critică soluția instanței de apel, atât sub aspectul respingerii cererii de suspendare, dar și pe motiv că instanța de apel a refuzat să analizeze în cadrul acestui litigiu apărarea sa referitoare la depășirea limitelor efectului Sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca cu ocazia efectuării operațiunii de la poziția B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău.

Înalta Curte a considerat că, prin respingerea cererii de suspendare a judecății, pârâta este adusă în imposibilitatea de a-și valorifica această apărare, deoarece după rămânerea irevocabilă a soluției de admitere a acțiunii în revendicare în prezenta cauză, soluția ce ar urma a se pronunța în litigiul privind rectificarea cărții funciare ar deveni inutilă.

În speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece instanța învestită cu cererea de rectificare a cărții funciare va stabili dacă înscrierea efectuată în favoarea reclamantei în temeiul Sentinței civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost făcută în limitele dispuse prin această hotărâre judecătorească sau, dimpotrivă, prin depășirea acestora, așa cum susține recurenta. În acest din urmă caz, dacă se va constata că imobilul ce formează obiectul prezentei cauze nu a fost vizat de Sentința civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca și că radierea dreptului pârâtei, respectiv reînscrierea dreptului reclamantei, s-au efectuat de către registratorul de carte funciară fără titlu (ceea ce ar avea drept consecință rectificarea cărții funciare în sensul înlăturării înscrierii neconforme), reclamanta nu ar mai putea să-și întemeieze acțiunea în revendicarea lăcașului de cult pe înscrierea dreptului său la poziția B 14.

Faptul că acțiunea în rectificare a fost formulată ulterior pronunțării sentinței de fond nu constituie un motiv de respingere a cererii de suspendare, în condițiile în care nu se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a formula această acțiune, ci partea încearcă să-și valorifice un drept în cadrul procesual indicat chiar în considerentele deciziei recurate.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut în mod greșit că în cadrul acțiunii întemeiate pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu prezintă relevanță voința credincioșilor. Sintagma „potrivit dreptului comun", cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate avea semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o astfel de cerere, instanța nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Instanța de apel nu a lămurit situația de fapt cu privire la îndeplinirea acestei cerințe.

Având în vedere aprecierea greșită a instanței de apel cu privire la necesitatea suspendării cauzei în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum și nelămurirea situației de fapt cu privire la criteriul special al voinței credincioșilor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul pârâtei și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Respectând prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel va suspenda judecata până la soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect cererea pârâtei de rectificare a cărții funciare, înregistrată sub nr. 31534/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca, urmând ca la reluarea judecății apelului să se aibă în vedere atât soluția irevocabilă ce se va pronunța în respectivul litigiu, precum și reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra argumentelor sale de la pct. III din motivele de apel (cele vizând aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/1948), Înalta Curte a constatat că instanța de apel a reținut în finalul considerentelor deciziei recurate că prezenta acțiune este supusă regulilor care guvernează regimul juridic al proprietății, înlăturând astfel aplicabilitatea textelor de lege invocate de apelanta-pârâtă. Recurenta nu a argumentat din punct de vedere juridic de ce ar fi greșit raționamentul instanței de apel privind inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, iar reiterarea de către recurentă a aceleiași critici din apel nesocotește existența judecății anterioare și tinde la învestirea instanței de recurs cu o analiză devolutivă a criticii din apel, ceea ce excede cadrului procesual al recursului.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. 138/117/2010*.

Prin Încheierea din 6 iunie 2013, instanța a dispus suspendarea judecării dosarului pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 2083/117/2013.

Prin Încheierea din 13 februarie 2014, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei, având în vedere că motivul pentru care judecarea apelului pendinte a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 2083/117/2013, nu mai subzistă, acest dosar fiind soluționat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3573 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj.

Prin Decizia civilă nr. 150/A din 13 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, după cum urmează:

A respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 1, pentru recunoaștere drept de proprietate.

A înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției inadmisibilității și respingerea celorlalte pretenții ale reclamantei.

A obligat pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 16.706,6 RON, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale, fond, apel și recurs.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

În susținerea cererii de revendicare deduse judecății, reclamanta s-a prevalat de calitatea sa de proprietar tabular, în CF nr. 63 Gilău, asupra imobilului cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753.

Potrivit cărții funciare nr. 63 Gilău, depusă în extenso, în xerocopie, la filele 7-10 dosar fond, sub B. 14 este intabulat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău, în baza Sentinței civile nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a Deciziei civile nr. 794/A din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj și a Deciziei civile nr. 187/R din 25 mai 2007 a Curții de Apel Cluj, prin Încheierea de CF nr. 49601 din 9 iulie 2007, încheiere prin care s-a dispus, totodată, radierea dreptului de proprietate înscris sub B. 3, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.

Sub B. 3 în aceeași carte funciară, asupra imobilelor cu nr. top A+1-6, A+1-2, fusese intabulat, prin Încheierea de CF nr. 3162 din 30 octombrie 1950, dreptul de proprietate, cu titlu de drept lege, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.

La baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B. 14 au stat, așadar, hotărârile judecătorești menționate în CF, respectiv Sentința civilă nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Decizia civilă nr. 794/A din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj și Decizia civilă nr. 187/R din 25 mai 2007 a Curții de Apel Cluj.

Prin Sentința civilă nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosar nr. 803/2004, a fost respinsă acțiunea extinsă, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II și Consiliul Local al comunei Gilău, având ca obiect constatarea că imobilele teren pădure, cu nr. top nou 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 combinat cu Proiect Gilău și cu nr. top nou 5370 din CF nr. 65 combinat cu Proiect Gilău, nu au trecut cu titlu în proprietatea pârâtelor de rândul I, II, precum și rectificarea cărții funciare, prin radierea dreptului de proprietate al celor două pârâte și reînscrierea imobilelor în favoarea reclamantei.

Această sentință a fost inițial menținută prin Decizia civilă nr. 1989/A din 10 septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 9176/2004, prin respingerea apelului reclamantei, însă, ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 5623 din 27 iunie 2005, pronunțată în Dosar nr. 20434/2004, a admis recursul reclamantei, a casat atât Decizia civilă nr. 1989/A/2004, cât și Sentința civilă nr. 4473/2004, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Cluj-Napoca.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 5186 din 22 iunie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosar nr. 15547/2005, s-a admis în parte acțiunea reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu aceiași pârâți, Parohia Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II și Consiliul Local al comunei Gilău și, în consecință, s-a constatat că terenurile cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 Gilău și terenul cu nr. top nou 5370 din CF 65 Gilău au trecut fără titlu în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Gilău, dispunându-se, totodată, rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Gilău și reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 794/A din 23 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 7658/211/2005 (nr. în format vechi 8193/2006), s-a admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva sentinței nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, în ceea ce privește cererile privitoare la imobilul cu nr. top 5370 din CF nr. 65 Gilău combinat cu Proiect; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin Decizia civilă nr. 1187/R din 25 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 7658/211/2005, a fost admis recursul reclamantei Parohia Bisericii Greco-Catolice Gilău, a fost modificată Decizia recurată nr. 794/A/2006 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtele Parohia Ortodoxă Română Gilău I și II, cu consecința menținerii Sentinței nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca; a fost respins recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

Prin urmare, în baza acestor hotărâri judecătorești a fost operată intabularea sub B. 14 a dreptului de proprietate al reclamantei de azi, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, însă rectificarea cărții funciare - deși a fost dispusă doar cu privire la imobilele cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 Gilău și terenul cu nr. top nou 5370 din CF nr. 65 Gilău - s-a operat cu privire la toate imobilele înscrise în CF nr. 63, inclusiv cu privire la imobilul cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753.

Prin Decizia civilă nr. 117/A din 6 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 2083/117/2013, a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva Sentinței civile nr. 23641 din 29 noiembrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în Dosar nr. 31534/211/2011, care a fost schimbată, după cum urmează:

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj și, în consecință:

S-a constatat nulitatea absolută a operațiunilor de carte funciară efectuate sub B. 14, în CF nr. 63 Gilău Proiect, în ceea ce privește imobilul cu nr. de comasație 851/1, nr. top nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversia pe hârtie în cartea funciară nr. 52405 Gilău, provenite din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău, sub A 1 și A 1.1.

S-a dispus rectificarea înscrierilor efectuate în CF nr. 63 Gilău Proiect, sub B. 14, în ceea ce privește nr. top de comasație 851/1, nr. top nou 753/1, și în cartea funciară nr. 52405 Gilău, provenită din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău, sub A 1 și A 1.1, sub B. 2, în favoarea pârâtei.

S-a dispus restabilirea situației anterioare de CF în ceea ce privește aceste imobile.

În esență, la pronunțarea acestei soluții au fost avute în vedere prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, reținându-se că reclamanta este îndreptățită să solicite pe cale directă rectificarea cărții funciare câtă vreme, în mod greșit, în raport de hotărârile judecătorești anterior menționate, s-a operat înscrierea de sub B. 14 din CF nr. 63 Gilău Proiect.

Decizia civilă nr. 117/A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. 2083/117/2013, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, prin Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 2083/117/2013.

În considerentele deciziei Curții de Apel Cluj au fost reținute, în esență, următoarele:

„Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și prin care se critică, practic, soluția ce vizează fondul cauzei, Curtea constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele argumente:

Obiectul cererii introductive de instanță îl constituie o acțiune în rectificare de CF, întemeiată pe dispozițiile art. 33 - 35 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare la data săvârșirii operațiunilor de carte funciară, pe motiv că înscrierile din cartea funciară nu mai sunt conforme nici cu încheierea care a stat la baza operațiunii de înscriere în CF și nici cu hotărârile judecătorești care constituie titlul pentru efectuarea acestor operațiuni, respectiv rectificarea CF nr. 63 Gilău, nr. top de comasație 851/1, nr. top nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversie pe hârtie în CF nr. 52405 Gilău.

Este știut faptul că acțiunea în rectificare de CF, întemeiată pe dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, este o acțiune cu caracter accesoriu, care se grefează pe o acțiune principală având ca obiect, fie constatarea nulității titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea în CF a cărei rectificare se solicită, fie restabilirea dreptului care a fost lezat prin respectiva înscriere în CF.

În speță, inițial prin Sentința civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 138/117/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I și, în consecință, pârâta a fost obligată să îi recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top 393 b, nr. top de comasație 851 și nr. top nou 753 și să îi lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință acest imobil.

Această sentință a rămas definitivă prin respingerea apelului pârâtei, prin Decizia civilă nr. 51/A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. 138/117/2010, însă, prin Decizia civilă nr. 394 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 138/117/2010, a fost admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva Deciziei civile nr. 51/A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, care a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe (extras portal ICCJ).

Drept urmare, Sentința nr. 854 din 20 octombrie 2011 nu este încă definitivă și irevocabilă, astfel încât nu subzistă în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Gilău I - până la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei sentințe - obligația de a-i recunoaște Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 138/117/2010, respectiv al prezentului dosar.

Dosarul nr. 7658/211/2005 viza alt număr topografic din CF nr. 63 Gilău, respectiv nr. top 5370, astfel încât hotărârile pronunțate în acel dosar nu pot avea înrâurire asupra soluției din cauza pendinte.

Drept urmare, Curtea constată că, în cauză, Tribunalul Cluj a pronunțat o soluție legală, în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 și art. 20 din aceiași lege, recursul pârâtei, sub acest aspect, fiind nefondat.

Trimiterile recurentei la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 și la Decretul-lege nr. 9/1989, în raport de obiectul cauzei pendinte, care este o rectificare tipică de CF, iar nu o cauză întemeiată pe Legea nr. 182/2005, sunt irelevante și nu pot constitui temei legal pentru admiterea recursului pârâtei".

În raport de Decizia nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost soluționat în mod irevocabil Dosarul nr. 2083/117/2013, Curtea a constatat că dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, de sub B. 14, nu mai subzistă, acesta fiind rectificat în condițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, conform celor anterior precizate.

Prin urmare, la acest moment, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este titulara unui drept de proprietate asupra imobilului litigios cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, împrejurare în raport de care aceasta nu mai poate, în condițiile art. 480 C. civ., să revendice acest imobil de la pârâtă.

Este știut faptul că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

Este o acțiune reală, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate, caracterul real explicându-se prin aceea că acțiunea în revendicare însoțește, apără și se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul de proprietate, drept opozabil erga omnes.

Este o acțiune petitorie deoarece prin ea se pune în discuție, într-un proces, însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului.

Așa se explică faptul că reclamantul este îndatorat să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, iar obligarea pârâtului la a-i restitui reclamantului posesia bunului în litigiu, respectiv bunul revendicat, este doar o consecință firească a admiterii acțiunii în revendicare.

De principiu, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, întrucât aceasta nu se stinge oricât timp nu ar fi exercitată, ea stingându-se doar odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate pe care îl însoțește și îl apără.

Din caracterul real și petitoriu al acțiunii în revendicare rezultă cu evidență faptul că acțiunea în revendicare poate fi introdusă doar de cel care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

În speță, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi 393 b, nr. top de comasație 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil fiind radiat ca urmare a rectificării cărții funciare prin Decizia irevocabilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 2083/117/2013.

Pe cale de consecință, întrucât reclamanta nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, este cert faptul că aceasta nu mai poate uza cu succes de dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea sa în revendicare impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată, sens în care sentința fondului va fi reformată.

Vor fi menținute celelalte dispoziții din sentință, referitoare la respingerea excepției inadmisibilității și respingerea celorlalte pretenții ale reclamantei.

Cu privire la excepția inadmisibilității, Curtea a constatat că în mod legal aceasta a fost respinsă prin sentința apelată, motivat pe următoarele considerente:

Pârâta a susținut că acțiunea ar fi inadmisibilă pe motiv că nu s-a uzat de procedura prealabilă reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv că nu s-ar fi format o comisie mixtă care să încerce soluționarea amiabilă a problemei lăcașului de cult, ținând seama de dorința credincioșilor care dețin aceste bunuri.

Curtea a constatat că această excepție nu este întemeiată, având în vedere că jurisprudența recentă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Apel Cluj, a statuat în sensul că: dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se aplică doar procedurii în fața Comisiei Mixte Clericale, ci și în fața instanței de judecată; acțiunea în revendicare întemeiată și pe dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu este una clasică, de drept comun, ci este una în revendicare specială, ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială, adică de dorința credincioșilor; acest criteriu, al dorinței credincioșilor, este unul constituțional; restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii greco-catolice, fără a se face aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv fără a se ține seama de condiția impusă de acest text legal, aceea a opțiunii majorității enoriașilor, a dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Prin urmare, chiar și instanța de judecată este abilitată să verifice cerințele impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, verificarea acestei cerințe nefiind apanajul exclusiv și prealabil al Comisiei Mixte Clericale.

De altfel, prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a impus instanței de rejudecare - statuare obligatorie pentru Curtea de Apel Cluj în rejudecarea apelului, conform art. 315 C. proc. civ. - „să lămurească situația de fapt cu privire la criteriul special al voinței credincioșilor”.

Deși s-ar părea că textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict „dorința credincioșilor”, în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia, prin această sintagmă, legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a statuat instanța supremă în decizia de casare, „criteriul special al voinței credincioșilor”.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Potrivit celor anterior arătate, din probațiunea administrată în cauză pe parcursul soluționării acesteia în diferitele faze procesuale și completată apoi și în prezenta rejudecare, a rezultat că numărul credincioșilor ortodocși este semnificativ mai mare decât cel al credincioșilor greco-catolici.

Astfel, din Adeverința nr. 166 din 11 februarie 2014, eliberată de Institutul Național de Statistică - Direcția Județeană de Statistică Cluj, rezultă faptul că la recensământul populației și locuințelor din 2011, în comuna Gilău exista un număr de 6.421 credincioși de religie ortodoxă și 87 credincioși de religie greco-catolică, din care, în satul Gilău figurează un număr de 4.900 credincioși de religie ortodoxă, respectiv un număr de 83 de credincioși de religie greco-catolică.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul special al voinței credincioșilor operează în favoarea pârâtei-apelante din prezenta cauză.

Este adevărat că între cuvintele „număr” (al credincioșilor - n.r.) și „dorință" (a credincioșilor - n.r.) nu se poate pune semnul egalității, acestea desemnând noțiuni diferite.

Fără a pune un astfel de semn al egalității, Curtea a apreciat că, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor - n.n.) potrivit cărora un anumit lăcaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.

Această prezumție derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituție - art. 29, lege -art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 și Tratatele internaționale la care România este parte.

Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își poate alege religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.

În aceste condiții, este evident că o persoană, având libertatea să adere la orice religie dorește, va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la practicarea și exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica (dacă, și în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a noțiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).

Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia Gilău I având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.

Nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și, totodată, că dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, respingând „ca vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. X, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B. nr. Y, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Județean Timiș”.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 224 din 29 septembrie 1995.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că acest criteriu prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 trebuie și poate fi luat în considerare și de către instanța de judecată, nu numai de către comisia mixtă clericală, iar împrejurarea că, în speță, nu s-a făcut dovada concilierii prealabile în fața acestei comisii, în nici un caz nu constituie un fine de primire a unei astfel de acțiuni în revendicare.

Așa fiind, Curtea a constatat că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă ca atare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., față de căderea sa în pretenții, intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a fost obligată să îi plătească apelantei Parohia Ortodoxă Română Gilău I suma de 16.706,6 RON, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale, în fond, în apel și în recurs, reprezentând: 3.100 RON onorariu avocațial aferent apelului obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanța de plată nr. 235 din 9 ianuarie 2012, aferentă contractului de asistență juridică nr. 3/2012; 1.860 RON onorariu avocațial pentru recursul obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanța de plată nr. 257 din 6 iunie 2012, aferent Contractului de asistență juridică nr. 24/2012; 2.480 RON, onorariu avocațial aferent recursului obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanța de plată nr. 273 din 22 noiembrie 2012, aferent Contractului de asistență juridică nr. 38/2012; suma de 678 RON, reprezentând contravaloare transport pentru deplasarea avocatului apelantei la București în vederea susținerii recursului în Dosar nr. 138/117/2010; suma de 628,60 RON, reprezentând tarif cazare în București pentru reprezentantul apelantei; 3.100 RON, onorariu avocațial în Dosar nr. 138/117/2010 al Curții de Apel Cluj, justificat prin chitanța de plată nr. 235 din 9 ianuarie 2012, aferent Contractului de asistență juridică nr. 3/2012; 1.860 RON, reprezentând onorariu avocațial justificat prin Factura fiscală nr. 093 din 14 octombrie 2010 și prin Ordinul de plată nr. 1 din 18 octombrie 2010, aferente contractului de asistență juridică nr. 44 din 14 octombrie 2010; 3.000 RON onorariu avocațial pentru avocatul P.Gh., în fața instanței de fond, din care suma de 1.000 RON justificată prin chitanța de plată nr. 477 din 2 februarie 2010, aferentă Contractului de asistență juridică nr. 6 din 2 februarie 2010; suma de 1.200 RON, justificată prin chitanța de plată nr. 476 din 18 ianuarie 2010, aferentă Contractului de asistență juridică nr. 5 din 18 ianuarie 2010; suma de 500 RON, justificată prin chitanța de plată 124 din 2 februarie 2010, aferentă Contractului de asistență juridică nr. 2 din 2 februarie 2010 pentru avocat D.I.A., care s-a prezentat în substituirea avocatului P.Gh.; suma de 300 RON, justificată prin chitanța de plată nr. 123 din 18 ianuarie 2010, aferentă Contractului de asistență juridică nr. 1 din 18 ianuarie 2010.

Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

1. Prin considerentele Deciziei de casare nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ, a fost îndrumată instanța de apel să suspende cauza în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prin hotărâre irevocabilă a acțiunii în rectificare de carte funciară promovată de Parohia Ortodoxă Gilău I.

Prin Sentința civilă nr. 23641/2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca a fost respinsă acțiunea în rectificare de carte funciară promovată de Parohia Ortodoxă Gilău I împotriva Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Parohia Ortodoxă Gilău I a declarat apel, dar în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj, deci nu în contradictoriu cu partea care a avut calitatea de pârâtă în prima fază procesuală.

În aceste circumstanțe, față de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, sentința pronunțată de instanța de fond a devenit irevocabilă, iar întrucât procedura de judecată în faza apelului s-a desfășurat în contradictoriu cu o altă pârâtă-intimată, decizia pronunțată în apel, respectiv Decizia civilă nr. 117/2013 a Tribunalului Cluj, nu îi este opozabilă, fiind lovită de nulitate absolută din această perspectivă.

Deși nu a fost parte în faza apelului, aflând doar din zvon public, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj a exercitat calea de atac a recursului, dar prin efectul Deciziei civile nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, la data de 20 septembrie 2013 recursul a fost respins ca nefondat, astfel încât decizia dată în apel în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj a devenit irevocabilă. Menținerea acestei decizii de către instanța de recurs nu poate avea, însă, ca efect asanarea nulității sale.

Conștientizând această realitate juridică, Parohia Ortodoxă Gilău I a formulat cerere de îndreptare eroare materială la data de 25 octombrie 2013, solicitând în baza art. 281 C. proc. civ. să fie îndreptată eroarea materială din cuprinsul Deciziei civile nr. 117/A/2013 a Tribunalul Cluj, în sensul înlocuirii din întreg cuprinsul acestei decizii a Parohiei Române Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău.

Cererea a fost admisă și prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 12 decembrie 2013, Tribunalul Cluj a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate cu privire la denumirea intimatei în cuprinsul Deciziei civile nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în sensul că în tot cuprinsul deciziei, respectiv partea introductivă, considerente și dispozitiv, denumirea intimatei se va scrie corect Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj.

Împotriva acestei încheieri, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a declarat recurs, care a primit termen de judecată la Curtea de Apel Cluj pentru data de 19 martie 2014.

Recurenta susține că la data de 13 februarie 2014, ca urmare a cererii de repunere pe rol a prezentului dosar, formulată de către apelanta Parohia Ortodoxă Gilău I, a solicitat respingerea acestei cereri ca fiind prematur introdusă, ținând seama de faptul că Decizia civilă nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj nu poate fi considerată irevocabilă, în forma în care a fost corectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, până la soluționarea recursului declarat împotriva acestei încheieri.

În mod nelegal această cerere a fost respinsă de către Curtea de Apel, încălcându-se astfel îndrumarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 394 din 31 ianuarie 2013.

În atare situație, s-a solicitat instanței amânarea judecării apelului pentru un termen ulterior datei de 19 martie 2014, când urma a se judeca recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, dar și această cerere a fost respinsă, instanța procedând la judecarea apelului.

Din această perspectivă, decizia recurată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, această decizie este nelegală și sub aspectul nerespectării îndrumării date de către ICCJ prin Decizia de casare nr. 394/2013, privind suspendarea judecării pricinii până la soluționarea irevocabilă a dosarului de rectificare de carte funciară. În opinia recurentei, acest dosar poate fi considerat soluționat irevocabil numai după soluționarea recursului la încheierea de îndreptare eroare materială deoarece, în funcție de soluționarea acestui recurs, Decizia civilă nr. 117/A/2013 îi va fi opozabilă sau nu, respectiv va prezenta relevanță sau nu pentru soluționarea prezentului dosar.

2. În mod nelegal, instanța de apel a statuat că „dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, asupra imobilului litigios ..nu mai subzistă, acesta fiind rectificat în condițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996", în raport de Decizia nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj.

Statuând asupra inexistentei dreptului de proprietate al reclamantei, instanța de apel omite un aspect esențial, anume că prin Decizia nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj a fost confirmată decizia nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în forma sa necorectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale și că, în acea formă, respectiva decizie nu era opozabilă reclamantei care, datorită culpei apelantei Parohia Ortodoxă Gilău I, nu a avut calitate procesuală în faza apelului, care s-a judecat în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. În aceste circumstanțe, nulitatea deciziei dată în apel (în dosarul de rectificare carte funciară) nu putea fi confirmată prin decizia dată în recurs, astfel încât Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, de care se prevalează instanța de apel în considerentele deciziei recurate, nu putea avea ca efect pierderea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult revendicat.

De subliniat că, prin cererea de îndreptare eroare materială, Parohia Ortodoxă Gilău I nu a solicitat și îndreptarea pretinsei erori materiale din conținutul Deciziei nr. 3573/R/2013 (partea introductivă), astfel încât această decizie nu putea să aibă efect extinctiv al dreptului de proprietate al reclamantei asupra lăcașului de cult.

Pe de altă parte, înscrierea unui imobil în CF nu are efect constitutiv de drepturi, ci numai efect de opozabilitate față de terți.

Acest efect de opozabilitate se produce numai cu referire la înscrierile care au fost făcute cu bună-credință. Or, în cazul dat, așa cum a apreciat și Tribunalul Cluj prin Sentința civilă nr. 854/2011, „rezultă în mod evident că preluarea imobilului de cult revendicat a avut loc în mod abuziv”, fără titlu, în condițiile Decretului-lege nr. 177/1948.

Instanța de apel a statuat în mod greșit că, de vreme ce reclamanta nu mai este înscrisă în cartea funciară, nu poate uza de acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate cu privire la imobilul lăcaș de cult, deoarece în cazul dat art. 480 C. civ. nu mai primește aplicare. Formulând această apreciere, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 480 C. civ., deoarece acest text legal ocrotește dreptul de proprietate imobiliară indiferent dacă titularul acestui drept este înscris sau nu în cartea funciară. Ceea ce contează în validitatea dobândirii dreptului de proprietate este validitatea titlului cu care a fost dobândit acel drept. Pe cale de consecință, faptul că în prezent reclamanta nu mai este înscrisă în cartea funciară nu are semnificație cât privește existența dreptului său de proprietate și validitatea lui cu privire la acest lăcaș de cult. Totodată, această împrejurare nu prezintă nicio relevanță pentru a justifica validitatea pretinsului drept de proprietate asupra aceluiași lăcaș de cult al Parohiei Ortodoxe Gilău I.

În cazul în care cu privire la același bun imobil se invocă titluri de proprietate diferite, urmează a se proceda la compararea lor și a se da prioritate unuia dintre ele care este cel mai caracterizat, ceea ce în speță Curtea de Apel Cluj nu a realizat, pornind de la falsa prezumție că de vreme ce reclamanta nu mai figurează în cartea funciară, dreptul acesteia de proprietate asupra lăcașului de cult este inexistent.

3. În mod nelegal a interpretat instanța de apel îndrumarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât privește voința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Dorința credincioșilor nu poate fi raportată exclusiv la numărul acestora, în condițiile în care este știut faptul că, într-o atare situație, aceste acțiuni ar fi inadmisibile de plano, Biserica Ortodoxă, prin prisma decretelor-lege adoptate și ulterior abrogate ca fiind abuzive, având un număr mult mai mare de credincioși decât Biserica greco-catolică, iar acest lucru nu are la bază tocmai voința liber exprimată a credincioșilor.

Intenția legiuitorului nu a fost aceea de a se ține seama exclusiv de numărul credincioșilor, ci de a adopta măsuri cu caracter reparatoriu față de o biserică pusă în situația de a-și pierde lăcașul de cult și bunurile printr-un act normativ al autorităților comuniste, altfel însemnând că analiza pe fond ar fi condiționată de numărul credincioșilor, respectiv proporția acestora, ceea ce legea nu reglementează, nici în mod expres și nici implicit.

Chiar în considerentele deciziei recurate se reține textual: „Este adevărat că între cuvintele număr și dorință nu se poate pune semnul egalității, aceasta însemnând noțiuni diferite fără a pune un astfel de semn al egalității, Curtea apreciază că, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor credincioșilor potrivit cărora un anumit lăcaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia”.

Din conținutul acestui pasaj rezultă caracterul contradictoriu al motivării deciziei recurate: pe de o parte, instanța de apel reține în mod corect că nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de „număr al credincioșilor" și „dorința acestora”, iar, pe de altă parte, apreciază că „numărul credincioșilor este egal cu numărul dorințelor credincioșilor".

Suntem în prezența unei contradicții evidente care echivalează defacto cu o nemotivare a deciziei recurate și, deci, cu un motiv de nulitate absolută a acestei decizii.

Pe de altă parte, Adeverința nr. 166 din 11 februarie 2014 eliberată de către Institutul Național de Statistică - Direcția Județeană de Statistică Cluj, pe care instanța de apel o apreciază în mod greșit ca fiind dovada voinței credincioșilor din comuna Gilău, nu poate avea o atare semnificație, întrucât prin această adeverință se dovedește doar numărul adepților cultului ortodox și, respectiv, numărul adepților cultului greco-catolic la nivelul anului 2011 și nicio dispoziție legală nu condiționează existența dreptului de proprietate al unui cult asupra lăcașului de cult de numărul adepților acelui cult din localitatea respectivă.

La dosar nu există un alt înscris, de genul unui tabel prin care, sub semnătură, fiecare dintre aceste persoane să-și exprime dorința/punctul de vedere referitor la acest lăcaș de cult.

Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, „Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri."

Instanța de apel a interpretat greșit acest text legal (și implicit îndrumarea dată de ICCJ în temeiul acestui text legal cu privire la respectarea dorinței credincioșilor), considerând că pentru a stabili această voință este suficient ca statistic să se constate care este proporția între numărul adepților cultului greco-catolic și respectiv numărul adepților cultului ortodox în fiecare localitate, ceea ce este contrar spiritului legii.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să dea această semnificație dispoziției legale menționate, atunci prin această dispoziție s-ar fi precizat: „ținând seama de numărul credincioșilor”.

Pe de altă parte, interpretarea acestui text trebuie făcută raportat la principiul libertății religioase, pe care, de altfel, și instanța de apel îl evocă în considerentele deciziei recurate, dar îl interpretează greșit. Conform acestui principiu, fiecare persoană fizică este liberă să adere la un anumit cult religios. Dar aceasta nu înseamnă că legiuitorul a condiționat exercitarea de către adepții cultului greco-catolic a convingerilor lor religioase de voința adepților cultului ortodox care, în cazul dat fiind numericește net superior, ar avea dreptul să-i împiedice pe cei dintâi, numericește inferiori, să practice cultul religios la care au aderat.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât desființarea cultului greco-catolic s-a făcut abuziv de către regimul comunist prin Decretul nr. 358/1948, iar reînființarea acestui cult, deci înlăturarea abuzului respectiv, s-a făcut prin Decretul-lege nr. 9/1989, deci după 41 de ani, timp în care generațiile s-au schimbat, majoritatea adepților cultului greco-catolic din 1948 și până în 1989 au încetat din viață prin efectul vârstei biologice înaintate, iar noua generație nici măcar nu a avut posibilitatea să cunoască preceptele religioase ale cultului greco-catolic, fiind educată exclusiv în spiritul religiei ortodoxe.

În aceste condiții, sintagma „voința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” trebuie interpretată nu în sens numeric, raportat la adepții cultului ortodox din acea localitate, ci în sensul dacă în respectiva localitate există adepți ai cultului greco-catolic sau nu, deoarece în cazul în care acești adepți există, respectarea libertății religioase presupune crearea și pentru acești adepți a acelorași condiții pentru exercitarea cultului la care aderă ca și majorității adepților cultului ortodox.

4. În mod nelegal instanța de apel nu a coroborat dispozițiile legii speciale (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990) cu reglementările dreptului comun în materia ocrotirii dreptului de proprietate, ceea ce într-o acțiune în revendicare era indispensabil.

Acțiunea în revendicare este acțiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În cazul dat, titular al dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult nu este comunitatea adepților acestui cult din comuna Gilău, ci Parohia Greco-Catolică Gilău, ca persoană juridică, motiv pentru care înscrierea dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult în litigiu, în cartea funciară, s-a făcut pe numele acestei Parohii, adică a reclamantei, ca subiect de drept.

De vreme ce reclamanta, în calitate de exponent al comunității greco-catolice din Gilău și, deci, de titular al dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, are calitate procesuală activă în prezentul dosar, nu prezintă nicio importanță câți adepți ai cultului greco-catolic există în comuna Gilău, iar existența dreptului său de proprietate asupra lăcașului de cult nu mai poate fi condiționată de cerința ca numărul adepților cultului greco-catolic pe care îi reprezintă să fie egal sau superior adepților cultului ortodox din aceeași comună.

5. În mod nelegal instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată către pârâta-apelantă Parohia Ortodoxa Gilău I, pentru toate fazele procesuale, în sumă globală de 16.706,6 RON, din care 500 RON pentru doamna avocat D.I.A., care s-a prezentat în substituirea avocatului titular de la prima instanță, dl. avocat P.Gh.

Conform art. 40 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, „Avocatul este dator (..) să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituții, conform mandatului încredințat (..)”.

Potrivit art. 221 alin. (1) din Statut, avocatul titular, cel cu care clientul încheie contractul de asistență juridică, este cel care este obligat să își asigure substituire printr-un alt avocat în condițiile în care nu se poate înfățișa la unul dintre termenele de judecată stabilite de către instanța de judecată și avocatul substituent nu are dreptul la un onorariu distinct din partea clientului. De altfel, în cuprinsul contractului de asistență juridică nu există nicio clauză prin care clientul să-și asume obligația de a achita în plus față de onorariul pentru avocatul titular și un alt onorariu pentru eventualitatea când acesta din urmă, neputându-se prezenta la proces, ar delega în substituire un alt avocat. Onorariul pentru prestația avocatului substituent este o problemă care se negociază de către acesta din urmă cu avocatul titular. Aceasta este interpretarea ce trebuie dată și care în mod constant este dată art. 109 din Statutul profesiei de avocat.

În partea finală a considerentelor deciziei recurate, instanța de apel face o enumerare a sumelor de bani solicitate de către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată și a documentelor justificative ale acestor sume. Prezumând că apelanta este de bună-credință, instanța de apel nu a verificat dacă într-adevăr această solicitare este corectă sau nu.

Dacă ar fi făcut o atare verificare, ar fi putut constata că aceeași sumă de 3.100 RON, justificată prin chitanța nr. 235 din 9 ianuarie 2012, eliberată în baza contractului de asistență juridică nr. 3/2012 în Dosar nr. 138/117/2010, a fost solicitată de 2 ori, fiind inclusă de către Parohia Ortodoxă Română Gilău în suma globală solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată și acordată de instanță ca atare.

Un alt aspect neverificat de instanța de apel, cât privește acordarea cheltuielilor de judecată, este următorul: la data de 18 ianuarie 2010, pârâta-apelantă încheie cu avocatul P.Gh. Contractul de asistență juridică nr. 5 din 18 ianuarie 2010, având onorariu avocațial în sumă de 1.200 RON. La aceeași dată, încheie Contractul de asistență juridică nr. 1 din 18 ianuarie 2010 cu avocat D.I.A. pentru onorariul de 300 RON, probabil în vederea substituirii de către aceasta din urmă a avocatului titular pentru cazul în care acesta nu se putea prezenta la un termen de judecată, cum de altfel s-a întâmplat și în legătură cu alte 2 contracte de asistență juridică încheiate cu aceiași avocați.

Este vorba de Contractul de asistență juridică nr. 6 din 2 februarie 2010, încheiat cu avocat P.Gh. pentru onorariul de 3.000 RON și de Contractul de asistență juridică nr. 2 din 2 februarie 2010, deci încheiat la aceeași dată cu avocat D.I.A. - onorariu 500 RON - pentru substituirea avocatului P.Gh. în cazul în care acesta nu se va putea prezenta la vreun termen de judecată. Este evident că încheierea contractelor de asistență juridică cu avocat P.Gh. și D.I.A. nu era necesară în vederea substituirii avocatului titular, iar achitarea onorariului prevăzut în aceste contracte nu putea fi acordat în mod legal cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtei-apelante, pentru considerentele mai sus expuse.

Încheierea a două contracte de asistență juridică, cu același avocat pentru același dosar, la interval de numai 2 săptămâni, cu 2 onorarii diferite, este lipsită de sens și de orice logică juridică întrucât vizează aceeași prestație avocațială. Pe de altă parte, încheierea în aceeași zi, 18 ianuarie 2010 și, respectiv, 2 februarie 2010, a unui contract cu avocatul titular și a altui contract cu avocatul substituent al celui dintâi, cu onorariu distinct, nu poate justifica acordarea de către instanța de judecată a onorariilor percepute de avocatul substituent. Totodată, o asemenea situație ridică serioase semne de întrebare cu privire la executarea prestației juridice asumată de către avocatul titular și, deci, legalitatea perceperii onorariului avocațial.

Niciunul dintre aceste aspecte nu a fost verificat de către instanța de apel, care a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată tot ceea ce pârâta-apelantă a solicitat și a dovedit cu chitanțe, indiferent dacă acele pretinse cheltuieli aveau sau nu o justificare logică din punct de vedere juridic.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 274 C. proc. civ., din economia cărora rezultă că instanța are nu numai facultatea, ci și obligația să cenzureze pretențiile părții referitoare la cheltuielile de judecată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. La întâmpinare, a anexat Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, prin care a fost soluționat recursul împotriva încheierii de rectificare eroare materială nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1. Recurenta invocă încălcarea, de către instanța de apel, a deciziei de casare, sub aspectul îndrumării de suspendare a cauzei până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în rectificare de carte funciară, pe motiv că repunerea pe rol după suspendarea în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. s-a făcut mai înainte de soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect rectificare de carte funciară, care, în opinia sa, ar fi presupus și soluționarea recursului la încheierea de rectificare eroare materială privind decizia din apel dată în acel litigiu.

Această critică, susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (iar nu în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat prin cererea de recurs), este nefondată.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, dispunând repunerea cauzei pe rol în raport de Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, instanța de apel a respectat decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual (Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ), prin care se statuase asupra necesității suspendării judecății până la soluționarea irevocabilă a litigiului de rectificare carte funciară, dar și dispozițiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. Aceasta deoarece, Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, fiind pronunțată în recursul exercitat în litigiul de rectificare carte funciară și, deci, irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., marchează soluționarea irevocabilă a litigiului care a motivat suspendarea, neavând nicio relevanță pe acest aspect faptul că recursul la încheierea de rectificare eroare materială privind decizia din apel nu era încă soluționat la data cererii de repunere a cauzei pe rol.

În contextul arătat, corect instanța de apel nu a primit apărarea recurentei privind prematuritatea cererii de repunere a cauzei pe rol și nici cererea de amânare a judecății la un termen ulterior celui fixat pentru judecata recursului la încheierea de rectificare eroare materială, neputându-se reține că în felul acesta i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Și aceasta pentru că un asemenea drept nu echivalează cu o soluție favorabilă dată cererilor părților, ci presupune posibilitatea acestora de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, prin examinarea, de către instanța de apel, a cererilor recurentei în raport de dispozițiile legale incidente.

În ce privește soluția dată recursului la încheierea de rectificare eroare materială, această dovadă a fost făcută în prezenta etapă procesuală, sens în care s-a depus la dosar, de către intimata-pârâtă, odată cu întâmpinarea, Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Prin această decizie s-a respins recursul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău (recurentă-reclamantă în prezenta cauză) împotriva Încheierii civile nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, confirmându-se astfel soluția din această încheiere privind îndreptarea erorii materiale strecurate cu privire la denumirea intimatei în Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul că în tot cuprinsul deciziei, respectiv parte introductivă, considerente și dispozitiv, denumirea intimatei se va scrie corect Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. În consecință, aserțiunile recurentei potrivit cărora judecarea apelului în litigiul de rectificare carte funciară nu s-ar fi făcut în contradictoriu cu ea, ci cu un terț față de raportul juridic din prima instanță și că astfel decizia pronunțată în apel, respectiv Decizia nr. 117/A din 6 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, nu i-ar fi opozabilă, nu pot fi primite, fiind statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care se opune cu putere de lucru judecat recurentei, că menționarea în Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, ca intimată, a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Cluj, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, cum era corect, este o simplă eroare materială, ce a fost rectificată în baza art. 281 C. proc. civ.

2. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut corect că dreptul de proprietate al acesteia asupra lăcașului de cult revendicat nu mai subzistă, raportat la Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, criticile în acest sens nefiind fondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău (recurentă în prezenta cauză) împotriva Deciziei civile nr. 117/A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, care a devenit astfel irevocabilă. Or, prin această din urmă decizie, rectificată în procedura art. 281 C. proc. civ., prin Încheierea civilă nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău I împotriva Sentinței civile nr. 23641 din 29 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău I împotriva pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a operațiunilor de carte funciară efectuate sub B 14 în CF 63 Gilău Proiect în ceea ce privește imobilul cu nr. de comasație 851/1, nr. topo nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversia pe hârtie în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Proiect Gilău, sub A. I și A. 1.1; a dispus rectificarea înscrierilor efectuate în CF 63 Gilău Proiect, sub B 14, în ceea ce privește nr. topo de comasație 851/1, nr. topo nou 753/1 și în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Proiect Gilău, sub A. 1 și A. 1.1 sub B 2 în favoarea pârâtei; a dispus restabilirea situației anterioare de CF, în ce privește acest imobil înscris actualmente în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Gilău Proiect, în favoarea proprietarului anterior înscris sub B 3 în CF 63 Proiect Gilău, Parohia Ortodoxă Română Gilău I. În motivarea acestei soluții, instanțele de apel și recurs au reținut că înscrierea în CF a dreptului de proprietate al Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău asupra imobilului litigios este greșită, deoarece acest imobil nu a fost cuprins în titlul de care s-a prevalat partea la înscriere, respectiv Sentința civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar temeiul pentru care se respinsese în primă instanță acțiunea în rectificare de CF, acela că pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv Sentința civilă nr. 854/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 138/117/2010, nu mai subzistă, în condițiile în care decizia din apel prin care respectiva sentință rămăsese definitivă a fost casată cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia nr. 394/2013 a ICCJ, urmare a admiterii recursului declarat de Parohia Ortodoxă Română Gilău.

Rezultă că, față de soluția irevocabilă din litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, în mod corect instanța de apel a reținut că recurenta nu mai este proprietară tabulară asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, în condițiile în care s-a constatat nulitatea operațiunii de înscriere în cartea funciară, în favoarea sa, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, cu consecința rectificării acestei înscrieri și restabilirii situației anterioare de carte funciară, în favoarea proprietarului anterior, Parohia Ortodoxă Română Gilău I.

Susținerile recurentei, potrivit cărora Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj nu poate avea ca efect pierderea de către ea a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult revendicat, cât timp prin aceasta s-a confirmat Decizia civilă nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în forma sa necorectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, formă în care respectiva decizie nu i-ar fi opozabilă, nu pot fi primite.

Așa cum s-a arătat deja, prin Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în recursul exercitat de către Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, s-a statuat asupra greșitei înscrieri pe numele acesteia, în cartea funciară, a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, or modalitatea în care instanța de recurs dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă, într-o nouă judecată. Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.), în sensul că statuările unei hotărâri judecătorești irevocabile se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, ce a tranșat irevocabil un aspect al litigiului.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Prin urmare, recurenta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, parte și în judecata finalizată prin Decizia irevocabilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, nu poate ignora statuările din această decizie făcute în legătură cu modalitatea de înscriere în CF a dreptului său de proprietate asupra lăcașului de cult revendicat în prezenta cauză, sub motiv că în decizia din apel, confirmată prin Decizia nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, intimată nu a figurat ea, ci un terț față de raportul juridic din prima instanță - Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. De altfel, așa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, menționarea în decizia din apel (Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj), ca intimată, a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Cluj, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, cum era corect, este o simplă eroare materială, care a fost îndreptată în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ., prin Încheierea civilă nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curții de Apel Cluj.

În concluzie, instanța de apel a reținut în mod corect, raportat la Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curții de Apel Cluj, că reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară a imobilului litigios, situație față de care ea nu poate triumfa în acțiunea în revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 480 C. civ., impunându-se astfel ca această acțiune să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Susținerilor recurentei privitoare la calitatea sa de proprietară asupra imobilului revendicat chiar și ulterior radierii dreptului său din cartea funciară, sub motiv că înscrierea unui imobil în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, ci numai efect de opozabilitate față de terți, sunt neîntemeiate.

În primul rând, este de menționat că reclamanta însăși și-a fundamentat acțiunea în revendicarea lăcașului de cult pe înscrierea dreptului său în cartea funciară.

În al doilea rând, în absența înscrierii în cartea funciară, reclamanta nu se poate legitima ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, spre a-l putea revendica cu succes, întrucât în situația imobilelor din regiunile de carte funciară unde funcționează regimul real de publicitate, cum este și cazul celui în litigiu, acțiunea în revendicare se întemeiază pe înscrierile operate în cartea funciară, titularul dreptului înscris putând opune dreptul său oricărei persoane care pretinde un drept real, indiferent de titlul pe care îl deține, dacă acesta din urmă nu are înscris dreptul în cartea funciară.

În speță, reclamanta nu mai este înscrisă în CF cu imobilul litigios, dreptul său asupra acestui imobil fiind radiat ca urmare a rectificării cărții funciare, prin Decizia civilă nr. 11//A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj. Prin aceste hotărâri judecătorești s-a dispus și restabilirea situației anterioare de CF, în favoarea proprietarului anterior înscris, Parohia Ortodoxă Română Gilău, pârâta din prezenta cauză.

Înscrierea pârâtei în CF a avut loc în anul 1950, cu titlu de lege, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948, o atare înscriere, făcută sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, având, conform art. 17 din acest act normativ, efect constitutiv de drept, iar conform art. 32 alin. (1) din același act normativ, persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept până la rectificarea de CF.

În consecință, întrucât înscrierile de CF nu o atestă pe reclamantă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în mod corect s-a apreciat, de către instanța de apel, că aceasta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, dispunând, în consecință, respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ.

3. Recurenta a imputat instanței de apel că a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 privind voința credincioșilor și îndrumarea din decizia de casare relativă la această chestiune, raportând dorința credincioșilor exclusiv la numărul acestora. Totodată, a invocat contradictorialitatea motivării pe acest aspect și aplicarea greșită a dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Nici una dintre aceste critici nu este fondată.

Astfel, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ, s-a impus instanței de trimitere ca la reluarea judecății apelului să aibă în vedere și reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, fără însă a face vreo considerație privind modul de interpretare a acestor dispoziții legale, în ceea ce privește sintagma „dorința credincioșilor".

Așa fiind, nu se poate imputa instanței de trimitere că a încălcat decizia de casare și, implicit, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin interpretarea dată dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, a căror aplicare la speță a fost impusă prin decizia de casare. Pe cale de consecință, din această perspectivă nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate imputa instanței de trimitere nici că a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportând dorința credincioșilor aparținând unui anumit cult religios la numărul acestora, sub acest aspect nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Contrar susținerilor recurentei, sintagma „dorința credincioșilor” din conținutul textului legal sus-menționat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reținut de instanța de apel, și anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anumit lăcaș de cult.

Această interpretare se bazează pe o prezumție trasă de instanță din împrejurarea că libertatea religioasă, care în România este garantată constituțional, se concretizează și prin aceea că orice persoană își poate alege religia și o poate schimba, situație în raport de care în mod corect instanța de apel a prezumat că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, va dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica.

În aplicarea acestui raționament, instanța de apel a reținut, de asemenea corect, că întrucât prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolică), de la acest moment credincioșii ortodocși din parohia Gilău I aveau posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic, or, nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și, totodată, că dorința lor în ceea ce privește lăcașul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

În sprijinul interpretării la care s-a oprit, instanța de apel a adus, în mod corect, ca argument și Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Astfel, analizând conformitatea cu Constituția a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de contencios constituțional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziții legale, cel al „dorinței credincioșilor”, calificându-l drept criteriu social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, cu referire la același criteriu legal vorbind despre voința majoritară, respectiv opțiunea majorității enoriașilor.

În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanța de contencios constituțional a reținut că, „În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”

Cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase."

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un „stat de drept, democratic și social”, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Curtea a mai reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a unui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale.

O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - „libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc” - și alin. (4) al aceluiași articol - „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorității voința unei minorități.

Cât privește susținerile recurentei vizând motivarea contradictorie a instanței de apel relativă la interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, nici acestea nu sunt întemeiate.

Constatarea instanței de apel, potrivit căreia între noțiunile „număr al credincioșilor” și „dorință a credincioșilor” nu se poate pune semnul egalității, este una de principiu, de ordin general, astfel că ea nu împiedica instanța ca, într-un anumit caz particular, în interpretarea unei anumite norme legale, să ajungă la concluzia că cele două noțiuni se suprapun, motiv pentru care nu se poate reține motivarea contradictorie a deciziei recurate, sub aspectul invocat de către recurentă și, pe cale de consecință, nici incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ca situație de fapt ce interesează în aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, că la nivelul anului 2011, în comuna Gilău, exista un număr de 6.421 credincioși de religie ortodoxă și 87 credincioși de religie greco-catolică, din care, în satul Gilău, figurează un număr de 4.900 credincioși de religie ortodoxă și un număr de 83 credincioși de religie greco-catolică.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că, criteriul special al voinței credincioșilor operează în favoarea pârâtei din prezenta cauză, așa încât nici din acest punct de vedere nu devine operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4. Critica prin care se impută instanței de apel că nu a coroborat dispozițiile legii speciale (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990) cu reglementările dreptului comun în materia ocrotirii dreptului de proprietate nu este fondată, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în respectarea deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a avut în vedere, în soluționarea cauzei, și reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, sens în care a identificat corect sensul noțiunii de „dorință a credincioșilor”, avut în vedere de legiuitor la edictarea normei prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, pentru ca apoi să-l aibă în vedere în aplicarea acestei norme legale, conform celor arătate în analiza motivului de recurs precedent.

Susținerile recurentei în sensul că soluționarea cauzei nu poate fi condiționată de numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută lăcașul de cult în litigiu, nu pot fi primite, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, incidente în cauză potrivit deciziei de casare și în aplicarea cărora se impune luarea în considerare a criteriului social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașului de cult, potrivit celor deja arătate.

Nici susținerile privind calitatea recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult revendicat, care ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare, nu pot fi primite. Așa cum s-a reținut în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară a imobilului litigios, dreptul ei fiind radiat din cartea funciară prin hotărâre judecătorească irevocabilă, situație în care nu poate avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după cum corect a apreciat și instanța de apel.

5. Critica recurentei vizând încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de obligarea sa la plata către partea adversă a cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale, nu este fondată.

Întrucât a pierdut procesul, reclamanta se află în culpă procesuală în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a acestui text de lege atunci când a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea potrivnică în toate etapele procesuale, nefiind, în consecință, întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta contestă legalitatea includerii în cheltuielile de judecată puse în sarcina sa a onorariului avocatului D.I.A., susținând că d-na avocat s-a prezentat în substituirea avocatului titular angajat de pârâtă la fond, dl. P.Gh., iar în calitate de avocat substituent nu avea dreptul la un onorariu distinct de cel al avocatului titular.

Critica nu este fondată, nefiind întrunite nici din această perspectivă cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, d-na avocat D.I.A. nu a avut calitatea de avocat substituent al avocatului P.Gh., delegația sa avocațială, depusă la fila 40 dosar fond, nefiind una de substituire, întrucât ea nu atestă ca d-na avocat să fi fost împuternicită de dl. avocat P.Gh. să îl substituie în exercitarea mandatului primit de la pârâtă. Delegația respectivă atestă că d-na avocat D.I.A. a fost împuternicită de pârâtă, în baza contractului de asistență juridică încheiat cu aceasta, să o reprezinte în dosarul primei instanțe.

Întrucât legea nu limitează dreptul părții la angajarea unui singur avocat, iar, în speță, s-a făcut dovada angajării, de către pârâtă, în primă instanță, atât a d-lui avocat P. (fiind depuse în acest sens delegațiile de la filele 30 și 39 dosar fond), cât și a d-nei avocat D.I.A., în mod legal instanța de apel a inclus în cheltuielile de judecată acordate pârâtei onorariile celor doi avocați angajați la fond. Aceasta deoarece, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care a câștigat procesul are dreptul la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată suportate, afară de cazul în care instanța reduce onorariile de avocat, constatând motivat, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că onorariile avocaților sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocați, ceea ce în speță nu s-a constatat de către instanța care a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, singura care putea face aprecierea permisă de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Stabilirea proporționalității onorariului avocațial cu valoarea și complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat pune în discuție temeinicia hotărârii, reprezentând o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor de fond și de aceea reevaluarea situației de fapt pe acest aspect, la care tinde în realitate și recurenta atunci când susține că prestația avocațială asigurată pârâtei în fața primei instanțe nu justifica acordarea de către instanță a cuantumului integral al onorariilor avocațiale, nu este posibilă în recurs, cale extraordinară de atac în care o hotărâre poate fi cenzurată, conform art. 304 C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei.

Cât privește faptul că suma de 3.100 RON, justificată de pârâtă cu chitanța nr. 235 din 9 ianuarie 2012, eliberată în baza Contractului de asistență juridică nr. 3/2012, a fost adiționată de două ori, de către instanța de apel, atunci când a făcut calculul cheltuielilor de judecată, acesta se confirmă, raportat la considerentele din decizia recurată în care se enumera sumele ce compun cheltuielile de judecată puse în sarcina reclamantei, din care rezultă că suma în discuție este menționată de două ori. Această greșeală este, însă, una de calcul, având, așadar, semnificația unei erori materiale în sensul art. 281 C. proc. civ. și, ca atare, remedierea ei se poate face în procedura deschisă în acest scop de art. 281 C. proc. civ., aceea a îndreptării erorilor materiale din hotărâre, iar nu în căile de atac deschise împotriva hotărârii, cum neîntemeiat pretinde recurenta.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această fază procesuală, în total suma de 4.693 RON, din care 4.000 RON reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța, iar 693 RON reprezintă cheltuieli de deplasare la instanță, dovedite cu chitanța și factura.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău împotriva Deciziei nr. 150/A din 13 februarie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău să plătească intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română Gilău I suma de 4.693 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM