Ședințe de judecată: Februarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Suspendarea cursului judecății pentru decesul uneia dintre părți. Efectele hotărârii de suspendare față de succesorii părții decedate. Neîndeplinirea obligațiilor procesuale prescrise de lege. Împlinirea termenului de perimare.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Perimarea

Index alfabetic : perimare

- suspendare

- repunere pe rol

- având-cauză

                                                               C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 129, art. 244, art. 248 - 250

 

 Sancțiunea perimării operează și în contra succesorului părții decedate în cursul procesului, tocmai pentru că preia drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului său, a cărui personalitate (chiar dacă ficţional-juridic) o continuă, astfel încât putea să îndeplinească toate actele de procedură aflate la dispoziţia sa, pentru a solicita, în condiţiile art. 244 alin. (2) C.pr.civ., repunerea dosarului pe rol.

Din poziţia de succesor, partea nu poate invoca inopozabilitatea procedurii judiciare desfăşurată în contradictoriu cu autorul său, după cum nu poate pretinde că n-ar fi avut legitimarea să atace încheierea de suspendare a judecății, pe motivul că instanţa nu se pronunţase încă asupra calităţii sale procesuale şi nu dispusese introducerea sa în cauză, întrucât nefiind terţ faţă de judecată, ci un având-cauză al uneia dintre părţi, este asimilată acesteia în privinţa modalităţii în care se repercutează efectele încheierii de suspendare a judecăţii pronunţate în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

 

Secția I civilă, decizia nr.1375 din 14 mai 2014    

 

Prin sentinţa civilă nr.210 din 27.02.2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul C.E.I., împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, V.V. şi G.V. şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul din Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii.

La termenul din 20.05.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art.244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., a dispus suspendarea judecării cererilor de apel până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. xxx67/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti. Prin decizia civilă nr. 1295R din 19.06.2012 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a soluţionat irevocabil dosarul nr. xxx67/3/2008.

La data de 13.07.2013, S.T.F., în calitate de moştenitoare a apelantului V.V., a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând în susţinerea acestei cereri, că este o revenire la o cerere de repunere pe rol formulată anterior, în cursul lunii iunie 2013, transmisă instanţei pe fax, dar care nu a fost înregistrată, precizând că nu cunoaşte motivele pentru care nu ar fi fost înregistrată cererea.

A mai arătat că, în calitate de moştenitoare a tatălui său (apelantul V.V.), a formulat mai multe cereri adresate instanţei, din care rezultă că nu a lăsat dosarul în nelucrare din culpa sa.

Aceste susţineri au fost înlăturate de Curtea de Apel, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a pronunţat decizia nr. 254/A din 30.10.2013, prin care a constatat perimate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, printr-o primă cerere formulată în data de 7.06.2012, apelanta S.T.F. a depus certificatul de moştenitor de pe urma autorului, apelantul V.V., şi a solicitat eliberarea unui certificat de grefa, iar la data de 11.06.20102, a solicitat introducerea sa în cauză, ca moştenitoare a apelantului, în caz de repunere pe rol a dosarului. Ulterior, prin cererile formulate la 24.09.2012, 28.09.2012, 1.10.2012, 8.10.2012 a solicitat consultarea dosarului şi eliberarea copiilor xerox de pe diferite file.

Abia în data de 13.07.2013 a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând, în cuprinsul acestei cereri, că este o revenire la o solicitare anterioară în acest sens, formulată în cursul lunii iunie 2013, transmisă prin fax şi care nu ar fi fost înregistrată din motive care nu îi sunt imputabile.

S-a reţinut că la termenul acordat de Curte pentru discutarea excepţiei perimării, apelanta a depus la dosar un înscris, fără nicio dată menţionată pe el şi despre care pretinde că l-ar fi transmis prin fax la 13.06.2013, arătând că dovedeşte această transmitere cu un alt înscris.

Instanţa de apel a constatat că acest înscris nu confirmă susţinerile apelantei, neputându-se verifica faptul că ar reprezenta transmiterea pretinsei cereri de repunere pe rol.

Astfel fiind, Curtea a reţinut că toate cererile formulate de apelantă, indicate de aceasta, nu justifică repunerea pe rol a cauzei şi nu constituie, în sine, acte de procedură făcute în vederea judecăţii, de natură a întrerupe termenul de perimare.

Constatând că în cauză a trecut mai mult de un an de la data încetării motivelor care au justificat suspendarea judecării pricinii, respectiv de la data soluţionării irevocabile a dosarului nr. xxx67/3/2008 (19.06.2012), timp în care niciuna din părţile procesului nu a solicitat reluarea judecăţii, la data de 16.07.2013 Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia perimării.

Faţă de elementele anterior menţionate, şi având în vedere dispoziţiile art. 248-254 C.pr.civ., s-au constatat perimate apelurile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta S.T.F., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C.pr.civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.).

Astfel, decizia recurată poarta menţiunea, în dispozitiv, că a fost pronunţată în şedinţă publică, ceea ce corespunde realităţii, dar este legal inadmisibil, atât timp cât nu s-a dispus repunerea cauzei pe rol, aşa cum rezultă din chiar conţinutul deciziei. Greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi repus cauza pe rol la 16.07.2013, faţă de conţinutul clar al rezoluţiei anterioare a acesteia.

Întrucât, în realitate, nu s-a dispus repunerea cauzei pe rol, instanţa nu putea pune în discuţia părţilor, decât în camera de consiliu, repunerea pricinii pe rol.

Apelanta-pârâtă G.V. nu a fost citată la domiciliul său procesual ales - adică, la sediul cabinetului avocatului care o reprezenta în cauză - deşi a adus la cunoştinţa instanţei schimbarea adresei, ceea ce înseamnă că procedura de citare cu aceasta nu a fost legal îndeplinită pentru termenul când instanţa a pus în discuţie excepţia perimării.

În felul acesta, au fost încălcate normele de procedură şi nesocotite principiile care guvernează procesul civil.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).

Mai întâi, contrar cerinţelor imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., instanţa nu a expus, nici măcar sintetic, motivele pentru care a înlăturat apărările apelantei, formulate în scris şi susţinute în şedinţa publică de la termenul la care s-a dezbătut excepţia perimării - referitoare la faptul că recurenta, neavând calitatea de parte în faza procesuală anterioara, nu avea obligaţia şi nici dreptul de a obţine repunerea cauzei pe rol, nu putea promova recurs împotriva încheierii de suspendare, ceea ce denotă lipsa oricărei culpe a acesteia în lăsarea cauzei în nelucrare şi deci, în suportarea efectelor juridice ale unei sancţiuni (perimarea) destinată părţilor din proces.

În decizie se reţine o singură apreciere, în sensul că toate cererile formulate de apelantă nu constituie, în sine, acte de procedură făcute în vederea judecăţii, de natură a întrerupe termenul de perimare.

Instanţa nu arată însă, cum a ajuns la aceasta concluzie, care au fost motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, aşa cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., ceea ce face imposibilă şi exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.

Cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 248 alin. (1), art. 249 şi 250 alin. (1) şi (3) C.pr.civ., instanţa a considerat că toate cererile depuse la dosar de către apelantă, începând cu data de 7.06.2012, nu ar fi acte de procedură făcute în vederea judecăţii, de natură a întrerupe termenul perimării.

În speţă, suspendarea judecării apelului a încetat la data de 19.06.2012, când s-a pronunţat decizia civilă nr. 1295/R din 19.06.2012, irevocabilă, a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, nici apelanta şi nici autorul acesteia nefiind părţi în acea cauză.

De la această dată, în principiu, ar fi putut începe să curgă termenul de perimare.

Or, cursul perimării trebuie considerat suspendat, întrucât recurenta nu a avut calitate de parte în

cauză, ceea ce înseamnă că în mod obiectiv nu i se pot impune sancţiuni pentru inacţiuni aplicabile doar părţilor. Din practicaua deciziei recurate rezultă că abia în şedinţa publică de la 30.10.2013 s-a dispus introducerea în cauză a recurentei, în calitate de moştenitoare a tatălui său, defunctul V.V., astfel încât abia din acest moment putea începe să curgă împotriva sa cursul perimării.

Pe de altă parte, întrucât suspendarea judecării cauzei a fost pusă în discuţie din oficiu de instanţa de judecată şi dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., era obligaţia instanţei să verifice periodic încetarea cauzei de suspendare şi să dispună repunerea cauzei pe rol, ceea ce înlătură vina părţii pentru rămânerea în nelucrare a cauzei.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susţinerea recurentei, potrivit căreia decizia ar fi fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C.pr.civ., ceea ce ar fi de natură să atragă incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., este lipsită de temei.

În cadrul acestei critici, recurenta pretinde că menţiunea pronunţării în şedinţă publică a hotărârii - deşi corespunde realităţii - este legal inadmisibilă, cât timp, anterior, nu se dispusese repunerea cauzei pe rol (ceea ce ar fi avut drept consecinţă posibilitatea dezbaterii excepţiei perimării doar în camera de consiliu).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, deşi din punct de vedere formal, lipseşte într-adevăr, o rezoluţie a instanţei, anterioară datei de 30.10.2013, vizând repunerea cauzei pe rol - prin cea din 16.07.2013 dispunându-se citarea părţilor în vederea discutării repunerii pe rol şi a excepţiei perimării - o asemenea omisiune este lipsită de consecinţele juridice pretinse de către recurentă.

Astfel, recurenta nu precizează în ce fel i-au fost prejudiciate drepturile procesuale şi în ce modalitate ar fi fost afectate formele procedurii judiciare, având în vedere că la termenul acordat pentru discutarea repunerii pe rol au avut loc dezbateri contradictorii cu privire la incidentul perimării (aşa cum părţile fuseseră avizate, conform menţiunii de pe citaţie).

Or, trecerea la faza dezbaterilor nu era posibilă fără ca pricina să fi fost repusă pe rol, măsură implicită a instanţei, rezultată din modalitatea de desfăşurare a şedinţei.

Apelanta-pârâtă S.T. a fost prezentă, prin avocatul său, la termenul din 30.10.2013, în şedinţă publică, şi a pus concluzii asupra excepţiei perimării, neputând pretinde, aşa cum o face prin motivele de recurs, că, lipsind o menţiune expresă a instanţei în sensul că a dispus repunerea cauzei pe rol, înseamnă că şedinţa nu se putea desfăşura decât în camera de consiliu.

Pe de o parte, recurenta ignoră faptul că soluţiile instanţei pot fi şi implicite, atunci când nu lasă nicio îndoială asupra voinţei judecătorului de a statua în legătură cu aspecte necesare dezlegării pricinii (chiar dacă dezlegarea asupra acestora nu se regăseşte ca atare în dispozitivul hotărârii).

Pe de altă parte, este nesocotită regula desfăşurării şedinţelor de judecată - aplicabilă procesului, din perspectiva vechii reglementări, incidente speţei - care este aceea a publicităţii (art. 121 alin. (1) C.pr.civ.).

O derogare de la această regulă, pentru a o imputa apoi instanţei de judecată, este dedusă de recurentă, în mod eronat, din simpla absenţă a menţiunii referitoare la repunerea pricinii pe rol, ceea ce e contrazis de modalitatea concretă a desfăşurării procedurii judiciare în speţă.

Tot cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., recurenta pretinde ca ar fi fost încălcate normele referitoare la corecta îndeplinire a procedurii de citare faţă de pârâta G.V., care nu ar fi fost citată la domiciliul său procesual ales.

La fel ca în situaţia anterioară, recurenta-pârâtă nu indică şi nu demonstrează interesul invocării unui pretins viciu de procedură care a vizat o altă parte din proces.

Or, normele procedurale, a căror nesocotire o susţine recurenta, sunt de ordin privat aşa încât, pentru a se valorifica o nulitate determinată de încălcarea lor, este necesar ca partea vătămată, prejudiciată să invoce neregularitatea (la primul termen după săvârşirea acesteia sau în calea de atac), iar nu o altă parte din proces.

Este lipsită de fundament şi critica de nelegalitate formulată în termenii art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Mai întâi, în mod eronat pretinde recurenta că nesocotirea, în redactarea considerentelor deciziei, a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. ar fi subsumabilă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În realitate, nemotivarea unei hotărâri cu respectarea exigenţelor procedurale - lipsindu-i motivele sau pe baza unor motive contradictorii ori străine naturii pricinii - este sancţionabilă în recurs, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

Reţinându-se din dezvoltarea argumentelor părţii, cu referire la dispoziţiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., că este posibilă încadrarea criticilor în motivul de recurs menţionat anterior, acesta va face obiectul analizei instanţei, având însă caracter nefondat.

Astfel, recurenta pretinde, nejustificat, că decizia atacată nu conţine motivele pe care se sprijină şi nu indică, punctual, răspunsul la toate apărările pe care şi le-a făcut în legătură cu excepţia perimării.

Contrar susţinerii recurentei, decizia din apel conţine considerentele justificative ale soluţiei.

Într-o argumentare care interesa incidentul perimării - pe baza căruia s-a finalizat judecata în apel - instanţa motivează de ce actele procedurale îndeplinite de către apelantă nu pot avea semnificaţia unor acte întrerupătoare a termenului de perimare.

S-a reţinut corect, pe acest aspect, că, în condiţiile în care rămăsese irevocabilă judecata în dosarul care a ocazionat suspendarea, la 19.06.2012 (conform deciziei nr. 1295/R a Curţii de Apel Bucureşti), apelanta-pârâtă nu a procedat, anterior acestui moment, la diligențe care să aibă drept consecinţă repunerea cauzei pe rol.

Aceasta, având în vedere că la data de 11.06.2012, apelanta a solicitat introducerea sa în cauză, ca moştenitoare a autorului V.V., dar pentru ipoteza în care dosarul va fi repus pe rol, iar, anterior, prin cereri formulate la 24.09.2012, 28.09.2012, 1.10.2012, 8.10.2012 a solicitat doar consultarea dosarului şi eliberarea copiilor xerox de pe diferite file.

Or, asemenea cereri şi solicitări nu puteau concretiza, cum corect s-a apreciat de către instanţă, intenţia părţii de a relua judecata şi de a întrerupe cursul perimării, în sensul art. 249 C.pr.civ., ci reprezintă mai degrabă, o atitudine de expectativă a părţii, care îşi manifestă disponibilitatea de a fi introdusă în proces „în caz de repunere a cauzei pe rol".

În realitate, recurenta-pârâtă s-a manifestat procesual, solicitând reluarea judecăţii, abia prin cererea depusă la 13.07.2013, când a cerut repunerea dosarului pe rol, cu precizarea că o asemenea solicitare ar reprezenta o revenire la o cerere transmisă prin fax anterior, la 13.06.2013, fără să producă însă dovezi în acest sens (având în vedere absenţa elementelor care să confirme transmiterea cererii la numărul de fax al instanţei).

Împrejurarea că în considerentele deciziei nu se regăseşte răspunsul instanţei, la toate apărările invocate de parte în concluziile scrise, pentru a obţine respingerea excepţiei perimării nu este de natură să demonstreze nelegalitatea soluţiei, câtă vreme aceasta a făcut o corectă aplicare a normelor incidente raportat la elementele cauzei.

Astfel, susţinerea recurentei potrivit căreia nu avea nici obligaţia şi nici dreptul să solicite repunerea cauzei pe rol, pentru că nu avea calitatea de parte în proces, ci doar pe aceea de moştenitor al autorului său decedat în cursul procesului, ignoră modalitatea în care efectele unei judecăţi se repercutează asupra succesorilor părţilor.

Recurenta nu era, cum pretinde, doar o moştenitoare care nu dobândise calitatea de parte întrucât nu fusese introdusă în proces şi, de aceea, nu putea ataca în justiţie încheierea de suspendare a judecăţii.

 De fapt, din poziţia acesteia de succesor - certificatul de moştenitor pe numele său fiind eliberat încă din 28.09.2011 - pârâta nu poate invoca inopozabilitatea procedurii judiciare desfăşurate în contradictoriu cu autorul său (care beneficiase, în calitate de parte, de toate garanţiile procesuale), după cum nu poate pretinde că n-ar fi avut legitimarea să atace încheierea de suspendare. Tocmai pentru că a preluat drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului, a cărui personalitate (chiar dacă ficţional-juridic) o continuă, recurenta putea să îndeplinească toate actele de procedură aflate la dispoziţia părţii (menite, în speţă, să influenţeze desfăşurarea favorabilă a judecăţii, prin întreruperea cursului perimării).

De aceea, recurenta nu poate pretinde că ar fi contrar legii să suporte consecinţele unei sancţiuni (perimarea) care este destinată doar părţilor „împrocesuate", tocmai pentru că, nefiind terţ faţă de judecată, ci un având-cauză al uneia dintre părţi, este asimilată acesteia în privinţa modalităţii în care se repercutează efectele judecăţii.

De altfel, aceasta a înţeles că poate acţiona în cadrul dosarului prevalându-se de calitatea sa de moştenitor, dovadă în acest sens fiind cererile pe care le-a formulat (vizând consultarea şi eliberarea de copii de pe filele din dosar), numai că acestea, prin conţinutul lor, n-au putut avea finalitatea întreruperii cursului perimării.

Aşadar, împrejurarea că nu s-a răspuns şi acestei apărări a pârâtei nu este aptă că demonstreze nelegalitatea soluţiei, bazându-se pe confuzia pe care o face recurenta între calitatea de terţ (străin de procedura judiciară) şi cea de având-cauză (în speţă, succesor universal) căruia i se opune rezultatul judecăţii, tocmai pentru că este considerat ca are aceeaşi situaţie juridică (habens causam) cu a autorului.

Chiar şi în situaţia în care pârâta nu ar fi intervenit deloc în cursul procesului, aceasta n-ar fi putut ignora rezultatul judecăţii întrucât, în pofida susţinerilor sale, hotărârile judecătoreşti se opun şi trebuie respectate, cu forţa relativităţii efectelor şi succesorilor părţilor.

Pentru ca succede în toate drepturile şi obligaţiile defunctului, succesorul universal (cum este pârâta),

dată fiind legătura juridică specială în care s-a aflat cu autorul parte în proces, va fi ţinut de drepturile şi obligaţiile acestuia pe plan procesual.

Or, susţinerile recurentei, potrivit cărora n-ar avea nicio culpă în lăsarea cauzei în nelucrare, vin să nesocotească această poziţie (cu drepturile şi obligaţiile pe care le implică) transmisă părţii pe cale succesorală.

Pretinzând, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., că instanţa ar fi făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (1), art. 249 şi art. 250 alin. (1) şi (3) C.pr.civ., recurenta a arătat că nici aceasta şi nici autorul ei nu au fost părţi în dosarul finalizat cu decizia nr. 1295R din 19.06.2012, care ocazionase suspendarea judecăţii.

O astfel de susţinere a părţii nu este aptă să demonstreze aplicarea eronată a normelor din materia perimării, întrucât ceea ce interesa în speţă era calitatea de părţi în dosarul al cărui curs s-a întrerupt, iar nu în cel care a determinat această măsură.

Recurenta, fiind, pentru motivele arătate anterior (în legătură cu calitatea de având-cauză), ţinută să cunoască şi să respecte măsurile dispuse de instanţă, nu se poate prevala de necunoaşterea încheierii suspendării judecăţii pronunţate în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

Or, efectele acestei încheieri se impuneau recurentei şi o obligau la urmărirea desfăşurării judecăţii în celălalt dosar, iar nu calitatea de parte în acel proces.

În acelaşi sens este neîntemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia n-ar fi putut să solicite repunerea cauzei pe rol, deoarece îi lipsea legitimarea procesuală.

Pentru argumentele expuse deja, recurenta se putea şi trebuia să se prevaleze de calitatea sa de moştenitoare a părţii din proces pentru a solicita, în condiţiile art. 244 alin. (2) C.pr.civ., repunerea dosarului pe rol.

Pretinzând că nu are nicio culpă în rămânerea pricinii în nelucrare, pentru că instanţa nu se pronunţase încă asupra calităţii sale procesuale şi nu dispusese introducerea în cauză, recurenta este din nou

în eroare asupra modalităţii în care se repercutează efectele judecăţii asupra succesorilor părţilor din proces.

De asemenea, în mod nejustificat pretinde recurenta că obligaţia verificării periodice a subzistenţei ori încetării cauzei de suspendare revenea instanţei de judecată - cea care dispusese suspendarea în pofida opunerii părţilor, aşa încât acestea din urmă trebuie considerate exonerate de orice culpă în rămânerea cauzei în nelucrare.

Separat de faptul că instanţa a efectuat asemenea verificări (conform adresei emise la 20.07.2010), recurenta ignoră faptul că părţile au nu numai drepturi procesuale, ci că lor le incumbă deopotrivă şi obligaţii pe plan procesual.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (1) C.pr.civ., „părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului" şi, de aceea, nu pot transfera în sarcina instanţei obligaţia întreruperii cursului perimării.

Pentru toate aceste considerente, criticile deduse judecăţii au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.