Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 3234/2014

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 23 octombrie 2014.

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 9 octombrie 2012, sub nr. 39233/3/2012, reclamanţii T.A.C., T.I., T.O. şi T.M.A. în contradictoriu cu pârâta Banca  C.R. SA au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: 1.1 Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrisă la pct. 5 teza finala din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 martie 2008, respectiv: „după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R. (...)”, fiind o clauză abuzivă şi eliminarea acesteia din contract; 1.2 Obligarea pârâtei să interpreteze dobânda de referinţă variabilă (DRV) ca fiind valoarea indicelui de referinţă Euribor, astfel încât formula de calcul din art. 5 teza finală să fie: Euribor la 6 luni + marja fixă de 1,40 puncte procentuale; 1.3 Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data formulării prezentei până la executarea efectivă; 2.1 Constatarea nulităţii clauzei contractuale 8.a din Contractul de credit din 17 martie 2008, respectiv perceperea comisionului de rambursare anticipata, obligarea pârâtei la eliminarea acestui comision de rambursare anticipată din contract, precum şi obligarea pârâtei la restituirea acestui comision perceput la data 10 noiembrie 2009 de 93,36 euro cu prilejul rambursării parţiale anticipate a sumei de 2200,00 euro din creditul principal; restituirea comisionului de rambursare anticipată, în sumă de 219,92 euro, achitat la data de 30 decembrie 2010, cu prilejul rambursării parţiale anticipate a sumei de 5107,00 euro din creditul principal, împreună cu dobânda legală aferentă acestuia, de la introducerea prezentei până la executarea efectivă; 2.2 Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale 8.c din Contract, respectiv „perceperea comisionului de administrare de 56,66 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, prevăzut la pct. 1"; 2.3 Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat, cu titlu de comision de administrare, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, de la data semnării contractului şi până la plata efectivă a acestora; 3. Eliminarea clauzelor abuzive astfel cum sunt prevăzute de art. 4.2; 4.9; 4.11; 4.13 din Condiţiile Generale, pentru motive de nulitate absolută; 4. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulităţii clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare precum şi a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare; 5. Constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la Contractul de credit din 17 martie 2008, comunicat spre citire la data de 13 septembrie 2010, pentru lipsa consimţământului reclamanţilor; 6. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 4 ianuarie 2013, reclamanţii au depus cerere precizatoare la cererea introductivă prin care au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale 8.c din Contract, respectiv "perceperea comisionului de administrare de 56,66 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1", fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, dar şi cele ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel:

Prin cererea introductivă au solicitat constatarea nulităţii clauzei contractuale 8.c din Contract referitoare la perceperea abuzivă a comisionului de administrare de 0,05% din valoarea creditului contractat, motivând ca acest comision a fost perceput, în mod nelegal, în condiţiile Legii nr. 190/1999.

Au solicitat instanţei să constate că această clauză contractuală este lovită de nulitate şi în condiţiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

La data de 4 ianuarie 2013 pârâta Banca C.R. SA a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa de judecată să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile, ca fiind valoarea indicelui de referinţă Euribor, la 6 luni + marja formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale şi indicele Euribor la 6 luni + marja fixă din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 4142 din 20 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39233/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanţii-pârâţi T.A.C., T.M., T.O. şi T.M.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Banca C.R. SA; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008 şi în art. 4.9 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008; a fost obligată pârâta-reclamantă să restituie reclamanţilor-pârâţi sumele achitate în temeiul clauzei cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008 şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (09 octombrie 2012) şi până la achitarea integrală a debitului; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.13 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008; a fost obligată pârâta-reclamantă la emiterea unui nou grafic de rambursare; au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Banca C.R. SA în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi T.A.C., T.M., T.O. şi T.M.A., ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 2.400 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 17 martie 2008, reclamanţii-pârâţi T.A.C., în calitate de împrumutat şi garant ipotecar, T.M., în calitate de coplătitor, T.O., în calitate de coplătitor, şi T.M.A., în calitate de garant ipotecar, şi pârâta-reclamantă Banca C.R. SA, în calitate de împrumutător, au încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice.

În temeiul acestui contract, pârâta-reclamantă a acordat împrumutatului un credit în valoare de 113.318 euro în vederea achiziţionării unui imobil (art. 1 din contract).

Potrivit art. 2 din contract, creditul se acordă pe o perioadă de 360 de luni, care se calculează de la data primei trageri din credit.

În privinţa dobânzii, potrivit art. 5 din contract, la data încheierii acestuia dobânda curentă este de 6,4% pe an şi este fixă în primul an şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de un an, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R., la care se adaugă 1,40 puncte procentuale.

Pârâta mai percepe un comision de rambursare anticipată, care este prevăzut la art. 8 lit. a) din contract.

Potrivit acestei clauze, comisionul de rambursare anticipată se percepe astfel: în primele 36 de luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau echivalent; între 37 şi 60 de luni: 3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61 şi 120 de luni: 2,5%, minim 30 de euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de euro sau echivalent.

Relativ la acest comision, potrivit art. 4.11 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare, acesta se calculează asupra sumei rambursate anticipat.

De asemenea, potrivit art. 8 lit. c) din contract, pârâta percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.

În ceea ce priveşte acest comision, potrivit art. 4.9 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare, acesta este în sumă fixă lunară şi se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit şi dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din lună.

Pe de altă parte, potrivit ar. 4.2 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă a Băncii C.R./dobânzii administrate/indicelui de referinţă Libor/ Euribor/ Bubor.

De asemenea, potrivit art. 4.13 din aceleaşi condiţii, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare. Nivelul comisioanelor este comunicat prin afişare la sediile băncii. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afişare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat creditul şi să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării. În caz contrar, părţile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afişează la sediile băncii.

Ulterior încheierii contractului, la data de 13 septembrie 2010, pârâta Banca C.R. SA a comunicat reclamanţilor un proiect de act adiţional, prin care erau modificate unele clauze ale contractului.

Prin adresa înregistrată la pârâtă din 15 septembrie 2010 reclamanţii au comunicat băncii că nu sunt de acord cu actul adiţional în forma propusă.

În principal, reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanţi, în analiza sa, prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 17 martie 2008, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Prima instanţă a constat că acest act normativ este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că reclamanţii au calitatea de consumatori, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, prima instanţă a constatat că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanţii, ci au fost preformulate de către bancă. S-a statuat că nu se poate considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună, cu caracter obligatoriu, vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prima instanţă a înlăturat susţinerea pârâtei vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat cu reclamanţii, pe considerente referitoare la faptul că acestora li s-au înmânat, în faza precontractuală, atât condiţiile generale cât şi cele speciale ale contractului de credit şi, că tipul de credit, suma de bani împrumutată şi perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părţi, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaştere a clauzelor contractuale, în concordanţă cu prescripţiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanţi, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta, prin semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a acorda reclamanţilor posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului şi de derulare a raporturilor juridice dintre părţi.

Pârâta-reclamantă nu a furnizat o explicaţie plauzibilă, din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului. Faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea reclamanţilor nu exonerează pe pârâta-reclamantă să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima instanţă a constatat că trebuie să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

S-a reţinut că, fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Reclamanţii au arătat că în speţă sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 190/1999, însă, prima instanţă a apreciat că acest act normativ nu este aplicabil speţei, întrucât acesta are în vedere creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare.

În privinţa sancţiunii ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, prima instanţă a reţinut următoarele:

Deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancţiuni este, practic, identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, şi nu unul individual.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs. Iveta Corckovskâ, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

După cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamanţi, aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora.

Este greşită susţinerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil este cel al unei sancţiuni sui generis şi nu cel al nulităţii absolute.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Cu privire la cererea principală, prima instanţă a reţinut următoarele:

a. În privinţa clauzelor prevăzute de art. 5 teza finală (după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R., la care se adaugă 1,40 puncte procentuale) şi 4.2 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare (pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă a Băncii C.R./dobânzii administrate/indicelui de referinţă Libor/Euribor/Bubor), s-a reţinut că acestea nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5 din contract, în primul an de contract dobânda este fixă, pentru ca ulterior să devină variabilă, fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile băncii, la care se adaugă 1,40 puncte procentuale.

Clauza este criticată din perspectiva faptului că acordă un drept discreţionar băncii, în sensul că dobânda de referinţă nu are un caracter determinabil, indicii de referinţă neputând fi verificaţi.

Potrivit adresei din 16 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, dobânda de referinţă a băncii (în raport de care se calculează dobânda curentă în speţă) se stabileşte în raport de Euribor la 6M, costul cu lichiditatea, costul cu rezerva minimă obligatorie, coşul cu riscul de credit sau de neplată şi costuri administrative/operaţionale.

Având în vedere această adresă, prima instanţă a constatat că - în concret - rata dobânzii pentru contractul reclamanţilor se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie îndepliniţi/respectaţi de instituţia bancară, şi care privesc marja practicată de furnizorii de finanţare în valută (Euribor), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară peste indicatorii de piaţă monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de bancă pentru a-şi desfăşura activitatea curentă şi care trebuie recuperate din preţul împrumuturilor pe care le acordă.

Pe de altă parte, caracterul variabil al dobânzii este, în mod clar, menţionat în contract, reclamanţii asumându-şi acest preţ al împrumutului (pe care l-au şi plătit timp de 3 ani, după ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condiţiile în care este de notorietate că banca pârâtă avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcţie de Euribor/Libor la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă.

Nu se poate reţine susţinerea reclamanţilor că nu li s-ar fi adus la cunoştinţă faptul că dobânda de referinţă variabilă ar fi compusă şi din alţi indici în afara Euribor la 6M, întrucât, dacă această dobândă ar fi fost egală cu indicele Euribor 6M, nu ar mai fi fost necesară folosirea unei alte sintagme, ci s-ar fi folosit sintagma Euribor 6M.

Reclamanţii nu pot susţine că au avut reprezentarea faptului că dobânda de referinţă variabilă este compusă numai din indicele Euribor 6, întrucât în art. 4.2 din condiţiile generale se arată că această dobândă se modifică în funcţie de mai mulţi indici.

Pe de altă parte, prima instanţă a apreciat că şi în cazul în care s-ar constata că această clauză este abuzivă, nu s-ar putea stabili de către instanţă că dobânda de referinţă variabilă este compusă din Euribor la 6 luni plus marjă fixă de 1,40 % (aşa cum se solicită la pct. 1.2 al cererii de chemare în judecată), întrucât - în acest mod - judecătorul ar interveni, cu încălcarea principiului libertăţii contractuale, în contractul părţilor. Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

Aceasta este şi practica CJUE (la data motivării hotărârii). Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C -618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Espahol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Faţă de considerentele expuse, prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 5 teza finală şi ale art. 4.2 din contract nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care respectivele clauze nu pot fi considerate drept abuzive.

Ca atare, prima instanţă a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. Potrivit principiului accesorium sequitur principale, au fost respinse şi capetele de cerere 1.2 şi 1.3 ca neîntemeiate.

Faţă de respingerea capătului de cerere 1.3, prima instanţă a reţinut că nu se mai impune analizarea inadmisibilităţii acestuia faţă de dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului.

b. În privinţa clauzelor prevăzute de art. 8 lit. a) din contract (comisionul de rambursare anticipată se percepe astfel: în primele 36 de luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau echivalent; între 37 şi 60 de luni: 3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61 şi 120 de luni: 2,5%, minim 30 de euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de euro sau echivalent) şi de art. 4.11 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare (comisionul de rambursare anticipată se calculează asupra sumei rambursate anticipat), prima instanţă a reţinut că acestea nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au invocat incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 288/2010.

Prima instanţă a apreciat că aceste două acte normative nu sunt aplicabile contractului dedus judecăţii. Astfel, acesta a fost încheiat la data de 17 august 2008, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi Legii nr. 288/2010.

Ca atare, cu privire la aplicabilitatea acestor acte normative s-a constatat că acestea nu pot retroactiva (principiul consacrat de art. 1 C. civ. din anul 1864, aplicabil speţei, potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), neputându-se verifica dacă o clauză dintr-un contract încheiat anterior intrării în vigoare a unui act normativ este sau nu conformă cu acesta.

Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 288/2010 ar fi aplicabile în speţă, prima instanţă a reţinut că încălcarea unor norme din aceste acte normative nu este de natură a duce la constatarea, ca abuzivă, a clauzei analizate, ci - cel mult - la obligarea pârâtei la adaptarea contractului în funcţie de aceste acte normative.

Contrar celor susţinute de reclamanţii-pârâţi, prima instanţă a constatat că O.U.G. nr. 50/2010 reglementează comisionul de rambursare anticipată la art. 66 - 69.

Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 190/1999 nu este incidenţă în cauză. Reclamanţii-pârâţi au invocat aplicabilitatea art. 15 din acest act normativ, potrivit căruia, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente. Acest articol nu este aplicabil speţei deduse judecăţii. Prevederea legală enunţată face referire la cheltuielile creditului (taxe notariale, evaluare, asigurare imobil, etc), iar nu la comisioanele creditului.

Reclamanţii au mai arătat că art. 8 lit. a) din contract încalcă prevederile art. 4 şi alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Din perspectiva art. 4 al Legii nr. 193/2000, prima instanţă a apreciat că această clauză contractuală nu este abuzivă, având în vedere că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au arătat în ce ar consta dezechilibrul semnificativ în privinţa comisionului de rambursare anticipată.

Pe de altă parte, potrivit alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în redactarea de la data încheierii contractului dedus judecăţii, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Prima instanţă a apreciat că acest text legal nu este aplicabil în cazul clauzei prevăzute de art. 8 lit. a) din contract, întrucât acesta nu obligă la plata unor sume de bani în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, ci la plata unor sume de bani ce reprezintă o compensaţie pentru costurile legate de rambursarea anticipată.

Ca atare, prima instanţă a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două clauze menţionate mai sus, ca neîntemeiate. Potrivit principiului accesorium sequitur principale, a fost respinsă şi cererea de restituire a sumelor achitate drept comision de rambursare anticipată.

Faţă de respingerea capătului de cerere 2.1, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea inadmisibilităţii acestuia faţă de dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi Directivei 2011/83/ UE a Parlamentului European şi a Consiliului.

c. În privinţa clauzelor prevăzute de art. 8 lit. c) din contract (banca percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat) şi de art. 4.9 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare (comisionul de administrare este în sumă fixă lunară şi se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit şi dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din lună), prima instanţă a reţinut că acestea sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:

S-a apreciat că acest capăt de cerere nu este inadmisibil, faţă de dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, în raport de cele arătate la punctul 2 cu privire la sancţiunea aplicabilă în cazul în care se constată că anumite clauze sunt abuzive.

Potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C - 484/ 08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Cum jurisprudenţa CJUE este obligatorie pentru instanţele româneşti rezultă că, oricum, acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze.

Deşi pârâta a susţinut forţa juridică superioară a directivelor indicate în întâmpinare, prima instanţă a reţinut că acestea se adresează statelor membre ale Uniunii Europene, impunând acestora rezultatul care trebuie atins, dar lăsând autorităţilor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele utilizate în acest scop.

Pentru ca principiile enunţate de directivă să producă efecte la nivelul cetăţeanului, legiuitorul naţional trebuie să adopte un act de transpunere în legislaţia naţională prin care aceasta din urmă va fi adaptată la obiectivele definite în directivă.

Clauzele contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea creditului, au fost apreciate de prima instanţă ca abuzive.

Aceste clauze, prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului, nu sunt, în sine abuzive, în raport de scopul acestui comision - monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cauză, însă, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată. Din scadenţarul depus la dosar rezultă că în cursul derulării contractelor valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi valoarea dobânzii.

Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanţii, în calitate de consumatori, nu au acţionat de pe o poziţie egală cu cea a băncii.

Prima instanţă a apreciat că nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de comisionul arătat mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod pârâta acoperindu-şi eventuale pierderi şi obţinând - totodată - şi un câştig.

S-a mai constatat că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către pârâtă aceste sume.

Prima instanţă nu a putut reţine susţinerea pârâtei, potrivit căreia aceste clauze nu pot fi considerate abuzive cât timp se referă la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda, cât şi celelalte comisioane făcând parte din preţul contractului, întrucât preţul contractului este acela prevăzut la art. 1 din contractul de credit şi, anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauza declarată abuzivă se referă la perceperea comisionului de administrare.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor menţionate mai sus, plata de către reclamanţi a unor sume cu titlul de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la restituirea, către reclamanţi, a sumelor plătite cu acest titlu.

Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamanţilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora acesta şi-a executat obligaţiile.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 şi urm. C. civ. din anul 1864 (aplicabil în speţă potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, prima instanţă a constatat întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţi - solvens, cu privire la comisionul de administrare, a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective, prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute şi, că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei-reclamante - accipiens şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de ea, neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/2000, prima instanţă a obligat-o la restituirea, către reclamanţii-pârâţi, a sumelor achitate în temeiul clauzei cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008, şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (9 octombrie 2012) şi până la achitarea integrală a debitului.

d. În privinţa clauzei prevăzute de art. 4.13 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare (pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare. Nivelul comisioanelor este comunicat prin afişare la sediile băncii. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afişare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat creditul şi să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării. În caz contrar, părţile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afişează la sediile băncii), prima instanţă a reţinut că aceasta este o clauză abuzivă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte art. 4.13, motivul întemeiat, prevăzut în contract, pentru modificarea comisioanelor este: „în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare".

Prin „motiv prevăzut în contract", în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, comisioanele vor fi mărite.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de modificare a comisioanelor, chiar s-a produs. Clauza contractuală trebuia astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.

Or, motivul „în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare" nu îndeplineşte această condiţie, caracterul conştient al actului juridic impunând ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. din anul 1864, se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Pentru considerentele expuse mai sus, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.13 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008.

e. Relativ la constatarea nulităţii absolute a actului adiţional comunicat reclamanţilor în data de 13 septembrie 2010, pentru lipsa consimţământului acestora, prima instanţă a reţinut următoarele:

Relativ la lipsa de obiect a acestui capăt de cerere, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Întemeindu-se pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pârâtă a transmis reclamanţilor actul adiţional din data de 13 septembrie 2010.

La data de 15 septembrie 2010, reclamanţii au informat banca asupra faptului că resping actul adiţional.

Potrivit art. 95 din actul normativ menţionat (în varianta iniţială), pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Începând cu data de 2 ianuarie 2011, această prevedere legală a fost modificată prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010, după cum urmează: prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.

Art. ll din Legea nr. 288/2010 a stabilit că actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.

Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a apreciat că ne regăsim în situaţia de excepţie prevăzută în partea finală a art. ll al Legii nr. 288/2010, în sensul că actul adiţional arătat mai sus, nesemnat de către reclamanţi, nu îşi produce efectele, întrucât aceştia au notificat banca, încă din data de 15 septembrie 2010, asupra faptului că refuză în întregime actul adiţional.

În aceste condiţii, constatând că actul adiţional emis de pârâtă în data de 13 septembrie 2010 nu a produs efecte juridice între părţi, ca efect al manifestării de voinţă a reclamanţilor, prima instanţă a considerat că nu se poate constata nulitatea absolută a acestuia, neputându-se lipsi de efecte juridice un act care, oricum, nu a dat naştere unui raport juridic obligaţional, la acest moment, între părţi producând efecte contractul iniţial.

Prin urmare, prima instanţă a considerat că solicitarea reclamanţilor cu privire la actul adiţional este neîntemeiată, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlalte argumente expuse de părţi în sprijinul susţinerilor lor.

Prima instanţă a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Cu privire la cererea reconvenţională, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvenţională doar cu caracter subsidiar, pentru situaţia admiterii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale ce prevede modul de formare a dobânzii.

Cererea reconvenţională apare ca neîntemeiată faţă de respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze şi a cererilor subsecvente acesteia.

Mai mult, cererea reconvenţională apare ca neîntemeiată şi pentru considerentele reţinute anterior în finalul motivării respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, prima instanţă a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 2.400 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Banca C.R. SA a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi şi cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea creditului [art. 8 lit. c) şi art. 4.9.] şi la posibilitatea băncii de a modifica cuantumul comisioanelor (art. 4.13) ca nelegală şi neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe şi au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea, în parte, a sentinţei apelate (numai in privinţa capetelor de cerere ce au fost respinse de prima instanţă) şi, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Apelanta pârâtă, Banca C.R. SA, a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului formulat de apelanţii reclamanţi.

Apelanţii reclamanţi au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 492 din 03 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi T.A.C., T.I., T.O., T.M.A. şi apelul formulat de apelanta pârâtă Banca C.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 4142 din 20 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondate.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:

1. În ce priveşte apelul formulat de Banca C.R. SA.

Verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit care fac obiectul cauzei s-a constatat că în art. 8 lit. c) din contract s-a prevăzut că "banca percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat", iar în art. 4.9 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare, s-a menţionat" comisionul de administrare este în sumă fixă lunară şi se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit şi dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracţiunile din lună".

A fost găsită neîntemeiată critica apelantei conform căreia prima instanţă a analizat raporturile contractuale dintre părţi fără a face analiza mecanismului contractual de credit bancar, a trăsăturilor comune cu orice contract civil/comercial, dar şi a celor speciale, cu obligaţia de identificare a existenţei/inexistentei bunei-credinţe, a dezechilibrului contractual, a noţiunii de cost al creditului/preţ al contractului, prin înţelegerea/aplicarea corectă a noţiunilor/instituţiilor juridice aplicabile; că nu a răspuns problemelor de drept formulate în apărare, în legătura cu pretinsul dezechilibru contractual, în conexiune cu obligaţiile de fidelitate, coerenţă şi vigilenţă opozabile şi reclamanţilor - debitori - consumatori, dar şi existenţa echilibrului între contraprestaţii prin raportare la condiţiile de împrumut.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţi, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale. (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia".

Prima instanţă a analizat raporturile dintre părţi având în vedere calitatea de consumatori a reclamanţilor şi faptul că pârâta este o instituţie bancară, găsind, astfel, neîntemeiată critica apelantei sub acest aspect.

S-a concluzionat că, în cauză, pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. S-a reţinut calitatea de comerciant a pârâtei având în vedere C. com. aplicabil în cauză, luând în considerare data încheierii contractului şi dispoziţiile art. 5 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011.

Reclamanţii sunt consumatori în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta au acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

S-a reţinut că prin perceperea comisionului de administrare se creează un dezechilibru semnificativ între părţi, în defavoarea băncii prin faptul că acesta se aplică la valoarea creditului.

Chiar şi în cursul soluţionării apelului, apelanta-pârâtă a recunoscut acest aspect, încercând numai să justifice această clauză prin faptul că acest comision nu a fost adaptat la soldul rămas pentru ca reclamanţii, în calitate de clienţi ai băncii, să beneficieze de aceleaşi servicii de calitate privind administrarea contului, de la data începerii perioadei contractuale, când suma de rambursat este mai mare şi până la finalul perioadei contractuale, când suma de rambursat este mai mică.

Cu privire la susţinerea băncii privitor la faptul că prima instanţă nu a reţinut definiţia preţului contractului ca fiind format din toate comisioanele şi dobândă, drept o prezumţie legală şi absolută, acceptând posibilitatea, ipotetică, de existenţă a unor alte costuri în afara „preţului" contractului, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut că această clauză (cea privind comisionul de administrare) este abuzivă raportat la faptul că a creat un dezechilibru semnificativ prin faptul că se aplică la valoarea creditului.

Potrivit Legii nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, doar cu condiţia ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil şi să nu creeze un dezechilibru între părţi.

Reglementarea din dreptul naţional asigurată prin Legea nr. 193/2000 este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În prezenta cauză, prima instanţă a analizat şi apreciat dacă o anumită clauză, respectiv art. 8 lit. c) din contract şi art. 4.9 din Condiţiile generale de creditare, creează un dezechilibru între părţile contractante.

Susţinerea conform căreia în aprecierea dezechilibrului contractual instanţa a dat un rol covârşitor abordării matematice, este neîntemeiată, analiza s-a făcut, în concret, la clauza prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor plata unui comision de administrare la nivelul creditului.

Nu s-a identificat în cuprinsul sentinţei un raţionament contradictoriu, astfel cum a susţinut apelanta-pârâtă. Afirmaţiile: „întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului contract, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului" şi „dezechilibru semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată" sunt în acord cu soluţia pronunţată, prima instanţă conchizând că această clauză (cea care a stabilit plata unui comision de administrare) este abuzivă urmare a dezechilibrului identificat. Reţinând, în plus, că „nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de comisionul arătat mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod pârâta acoperindu-şi eventualele pierderi şi obţinând - totodată - şi un câştig" prima instanţă nu s-a contrazis în privinţa acestor afirmaţii.

Soluţia de eliminare a clauzei privind comisionul de administrare este corectă şi în acord cu jurisprudenţa CJUE care a hotărât, prin Hotărârea în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino, că instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator. Atunci când constată existenţa unei astfel de clauze, instanţa naţională trebuie să dispună că aceasta nu se aplică.

În plus, pronunţarea soluţiei a fost în acord cu principiul disponibilităţii părţii, prevăzut de art. 129 alin. ultim C. proc. civ.; potrivit acestui text de lege, "judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

Pentru aceste considerente susţinerea băncii în sensul că prima instanţă a creat un dezechilibru prin eliminarea din contract a comisionului, în loc să îl anuleze în parte, este neîntemeiată. O anulare în parte, ar fi echivalat cu o modificare a clauzei, soluţie prohibită de jurisprudenţa CJUE.

Şi soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la clauza prevăzută de art. 4.13 din condiţiile generale de creditare a fost găsită legală şi temeinică.

S-a concluzionat că este corectă susţinerea apelantei-pârâte, în sensul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca restituirea către reclamanţi a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare să se facă cu titlu de plată nedatorată. S-a constatat că plata nu a fost făcută din eroare, condiţie impusă de art. 993 C. civ., pentru că între părţi există o relaţie contractuală, în contract fiind menţionată obligaţia de plată a comisionului de administrare.

Cu toate acestea, s-a concluzionat că soluţia de restituire a acestor sume este corectă pentru că în cauză s-a dispus anularea clauzei; efectul nulităţii este repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa obligării băncii să restituie sumele încasate în temeiul acestei clauze.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

De altfel, chiar prima instanţă a reţinut că restituirea sumelor este justificată prin raportare la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară. Dispoziţiile care reglementează plata nedatorată nu au fost singurul temei juridic reţinut de prima instanţă pentru a constata temeinicia cererii de restituire.

Susţinerea apelantei în sensul că, şi în situaţia în care s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare, prima instanţă nu putea dispune, prin sentinţa apelată, restituirea acestor sume de bani, pentru că în virtutea dreptului material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor (Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE), sancţiunea ce intervine în astfel de cazuri este una sui generis, este neîntemeiată.

Art. 148 alin. (2) din Constituţie, invocat de apelanta-pârâtă, prevede că „(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene".

Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 "Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive".

Art. 7 alin. (2) "(2) Mijloacele menţionate la alin. (1) cuprind dispoziţiile în conformitate cu care persoanele sau organizaţiile care au, în temeiul legislaţiei interne, un interes legitim în protecţia consumatorilor pot introduce o acţiune în justiţie sau în faţa organismelor administrative competente, în conformitate cu legislaţia internă (...) pentru a obţine o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate şi eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare".

Împrejurarea că, în cuprinsul Directivei nr. 93/13 se menţionează doar noţiunea de "clauză abuzivă" fără ca aceasta să cuprindă menţiuni privind nulitatea, nu face ca efectul nulităţii, de restabilire a situaţiei anterioare, să nu se aplice în cauză, astfel cum a susţinut apelanta pârâtă.

În ceea ce priveşte critica adusă soluţionării cererii reconvenţionale, s-a reţinut că, la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2013, apelanta-pârâtă a arătat că aceasta poate fi considerată o dezvoltare a apelului declarat în termen, instanţa de apel concluzionând că este neîntemeiată, având în vedere considerentele cu privire la apelul reclamanţilor.

2. În privinţa apelului formulat de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 5 teza finală din contract, "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R., la care se adaugă 1,40 puncte procentuale", iar potrivit clauzei de la art. 4.2 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiţii imobiliare, "Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă a Băncii C.R./dobânzii administrate/indicelui de referinţă Libor/Euribor/Bubor".

Privitor la constatarea nulităţii absolute a acestei clauze contractuale, înscrisă la pct. 5 teza finală din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 martie 2008, instanţa de apel a constatat că soluţia pronunţată este corectă.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, s-a constatat că, răspunzând la interogatoriul formulat de pârâtă, reclamantul T.A.C. a arătat că nivelul şi tipul dobânzii din contractul de credit propus de bancă a fost mulţumitor pentru rata din acel moment, la dobânda fixă de 6,4%.

De asemenea, reclamanta a recunoscut, în cadrul interogatoriului, că reprezentanţii băncii i-au explicat faptul că nivelul de 6,4% este doar unul de pornire, dobânda urmând să varieze pe durata lunilor 13-360, din derularea contractului.

Menţiunile din contract referitoare la aceste clauze sunt în acord cu dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992. Astfel, la art. 4.2 din Condiţiile generale sunt menţionate mai multe criterii la care banca urma să se raporteze în ceea ce priveşte dobânda.

Cu alte cuvinte, banca avea dreptul, recunoscut de reclamanţi, să adauge o marjă fixă pe toată durata desfăşurării relaţiilor contractuale care să se alăture indicelui de referinţă Euribor. (faţă de moneda creditului).

Nu există nicio obligaţie în sarcina băncii de a menţine marja fixă iniţială atunci când procedează la modificarea modului de calcul al dobânzii, de la criteriul raportat la dobânda de referinţă variabilă a Băncii C.R., la cel constând în indicele de referinţă Euribor. Aşadar, pârâta nu ar putea fi obligată să calculeze dobânda conform formulei menţionate de reclamanţi.

În consecinţă, urmare a respingerii nulităţii acestei clauze, în mod corect a soluţionat prima instanţă cererea privind obligarea pârâtei să interpreteze dobânda de referinţă ca fiind valoarea indicelui de referinţă Euribor, astfel încât formula de calcul de la art. 5 să fie Euribor la 6 luni+marja fixă de 1,40 de puncte procentuale.

Cele două adrese menţionate de apelanţi, din septembrie 2010, şi din 16 noiembrie 2011, nu cuprind menţiuni contradictorii, astfel cum susţin apelanţii; ultima dintre acestea cuprinde menţiuni conforme cu contractul încheiat de părţi-art. 4.2 din Condiţiile generale de creditare.

Constatând legalitatea soluţiei pronunţate cu privire la cererea privind nulitatea clauzei prevăzută de art. 5 din contract şi la cererea privind interpretarea dobânzii în sensul dorit de reclamanţi instanţa de apel a constatat că cererea de restituire a sumelor pretins a fi fost încasate abuziv este lipsită de suportul temeiniciei, astfel cum a conchis şi prima instanţă.

Critica adusă sentinţei prin prisma soluţiei cererii de constatare a nulităţii clauzei contractuale prevăzute în art. 8 din Condiţii Speciale ale contractului de credit din 17 martie 2008, respectiv perceperea comisionului de rambursare anticipată, a fost găsită neîntemeiată.

Reclamanţii au acceptat prin semnarea contractului această clauză, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 969 C. civ. conform cărora convenţiile legale au putere de lege între părţile contractante. Principiul forţei obligatorii a convenţiilor impune respectarea acestora întrucât exprimă acordul lor de voinţă.

Contrar susţinerilor apelanţilor, O.U.G. nr. 50/2010 nu a eliminat comisionul, acesta fiind menţionat în art. 14 alin. (1) lit. r): "(1) Informaţiile prevăzute la art. 11 cuprind următoarele: dreptul de rambursare anticipată şi, după caz, informaţii privind dreptul creditorului la compensaţie şi modul în care aceasta va fi stabilită potrivit prevederilor art. 66 - 69";

Ultima critică a fost găsită de asemenea, neîntemeiată. Apelanţii au reluat solicitarea din cererea de chemare în judecată şi au solicitat "să se constate că actul adiţional şi-a produs efecte astfel cum a fost arătat, iar până în ianuarie 2011 banca a procedat la calculul dobânzii variabile în concordanta cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, aşadar lipsa consimţământului subsemnaţilor, manifestată expres, nu a fost luată în considerare".

S-a arătat că, în legătură cu soluţia dată acestei cereri, nu au fost formulate, în mod efectiv, critici pe care instanţa de apel să le poată analiza.

Faţă de cererile formulate de apelante, privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată; la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală, dedusă din expresia "partea care cade în pretenţii".

În cauză s-a reţinut că fiecare apelantă se află în culpă, având în vedere soluţia de respingere a apelurilor formulate de acestea, astfel că cererile privind obligarea celeilalte părţi (intimată) la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar a fost găsită nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.

I. În recursul lor, recurenţii-reclamanţi T.A.C., T.I., T.O. şi T.M.A. au adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii.

În ce priveşte interpretarea clauzei contractuale înscrisă la pct. 5 teza finală din Contractul de credit bancar, conform cu care „după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R. (...)", susţinând că aceasta este o clauză abuzivă şi trebuie eliminată din contract.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că ei au cunoscut doar faptul că dobânda va fi una fixă în primul an (6,4% pe an), după care, au ştiut doar că dobânda va fi una variabilă, în sensul că ea ar fi putut fluctua, atât pozitiv cât şi negativ, faţă de valoarea fixă din primul an, însă, nu au cunoscut niciodată formula de calcul pentru determinarea dobânzii variabile, mai precis, nu au cunoscut formula de calcul a dobânzii de referinţă bancară care intră în componenţa dobânzii. Deşi a enumerat în art. 4.2 din Condiţiile generale ce variabile ar fi putut fi avute în vedere la calculul dobânzii variabile, nu a indicat în mod explicit ce indici bancari intră în calculul dobânzii de referinţă bancară şi nici formula matematică de determinare a variabilei, la care se adăuga marja fixă.

S-a mai arătat de recurenţi că atunci când au cerut explicaţii în legătură cu creşterea exponenţială a dobânzii bancare, li s-a răspuns prin indicarea, în mod enumerativ, a indicilor bancari, or, în opinia acestora această înşiruire de indici nu este deloc lămuritoare, evoluţia acestora fiind imposibil de verificat la sediul băncii.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că aceste clauze sunt abuzive, fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv aceste clauze nu au fost negociate cu reclamanţii, contractul fiind unul de adeziune; clauzele au fost prevăzute contrar cerinţelor bunei credinţe şi au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor, deoarece a dat posibilitatea băncii să calculeze, în mod aleatoriu, dobânda de referinţă bancară.

A fost criticat şi modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, atunci când a considerat că dobânda face parte din preţ, astfel încât clauza criticată iese de sub incidenţa acestei legi, însă, cât timp clauzele referitoare la preţ sunt exprimate într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, acestea puteau fi examinate din punctul de vedere al caracterului lor abuziv.

S-a mai arătat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 93 lit. f) şi g) din O.G. nr. 21/1992, prin raportare la art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000.

2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, cu referire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la interpretarea dobânzii de referinţă variabilă ca fiind dată de valoarea indicelui de referinţă Euribor la 6 luni + marja fixă de 1,40 puncte procentuale.

Sub acest aspect s-a arătat faptul că instanţa de apel, în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma care era în vigoare la 22 iulie 2010, putea interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi.

Mai mult, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel ar fi putut cenzura clauzele, în sensul că atunci când există un dubiu acestea trebuie interpretate în favoarea consumatorilor.

Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei, s-a solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, de la data încheierii contractului şi până la restituirea efectivă, împreună cu dobânda legală aferentă.

3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale, cu referire la clauza contractuală prevăzută de art. 8 pct. a din Condiţiile speciale ale contractului de credit din 17 martie 2008, şi de art. 4 pct. 11 din Condiţiile generale, vizând restituirea comisionului de rambursare anticipată.

Astfel, s-a apreciat că în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., neţinând seama de faptul că o astfel de clauză nu a fost negociată de bancă cu reclamanţii, clauza privind perceperea comisionului pentru rambursarea anticipată a creditului fiind una abuzivă, pârâta neprestând nici un serviciu în schimbul rambursării anticipate a creditului, plata acestuia neacoperind nici o contraprestaţie din partea băncii.

4. Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional.

În acest sens, recurenţii reclamanţi au susţinut că în ce priveşte acest aspect, criticile lor au vizat faptul că atât timp cât acest act adiţional a fost implementat în perioada iulie 2010 - ianuarie 2011, în lipsa consimţământului lor, banca a încasat dobânzi şi comisioane în baza acestui act adiţional, în mod nelegal.

II. În recursul său, pârâta Banca C.R. SA a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că a fost schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 8 lit. c) din Contractul bancar din 17 martie 2008.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a relevat faptul că preţul creditului este format atât din dobândă, cât şi din comisioane, contractul fiind clar în ce priveşte acest aspect, întinderea acestor obligaţii principale fiind convenită de comun acord la momentul încheierii contractului.

Pârâta nu a recunoscut niciodată că prin perceperea comisionului de administrare, s-ar crea un dezechilibru semnificativ, în ce priveşte prestaţiile părţilor, ci dimpotrivă, s-a dorit a se demonstra că suma solicitată cu titlu de comision de administrare este şi rămâne în echilibru cu prestaţia băncii, mai ales că, în opinia băncii, atât comisioanele percepute cât şi dobânda fac parte din preţul contractului, preţ care a fost negociat cu reclamanţii.

S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că respectiva clauză, privind comisionul de administrare, nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a fi declarată abuzivă, această clauză exprimând, în mod clar şi neechivoc, o componentă a preţului contractului, cu o determinare concretă, uşor de înţeles şi de verificat de orice client al băncii, aşa zisa „deghizare", prezumată de instanţa de apel, valorând schimbarea înţelesului real al clauzelor.

S-a mai arătat că pârâta este o instituţie financiar bancară care activează într-un domeniu reglementat, pe o piaţă foarte tehnicizată, în care marja de acţiune a profesionismului este încadrată în mai mulţi parametrii. Prin urmare, banca nu poate inventa câte un produs financiar pentru fiecare dintre clienţii săi, pentru că tipurile de credit sunt prestabilite pe piaţă, însă contractele au fost negociate cu reclamanţii, nici măcar aceştia neinvocând lipsa consimţământului lor.

Ca atare, în baza art. 969 C. civ. - 1864, convenţia părţilor capătă putere de lege între ele, astfel încât este nevoie de acordul părţilor pentru a putea modifica condiţiile convenite la încheierea contractului.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a legii.

Recurenta-pârâtă a arătat faptul că iniţiativa încheierii contractului de împrumut a aparţinut reclamanţilor, care s-au întâlnit de mai multe ori cu reprezentanţii bănicii, au avut timp de gândire în ce priveşte analiza clauzelor şi semnarea contractului, iar numai după ce a intervenit criza economică, reclamanţii au pornit acţiunea lor civilă, datorită faptului că executarea obligaţiilor asumate a devenit mai împovărătoare.

S-a scos în evidenţă faptul că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, de principiu, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv descrierea prestaţiei şi raportul de echivalenţă stabilit în mod contractual de părţi, recurenta-pârâtă invocând în acest sens, art. 3 din Directiva nr. 93/13, precum şi jurisprudenţa CJUE, respectiv cauzele C-484/08 şi C-76/2012.

Din acest punct de vedere, comisionul de administrare se include în obiectul contractului analizat, fiind o componentă a costului (preţul) creditului, clauza respectivă fiind negociată, introdusă în contract cu bună credinţă, şi necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât, nu putea face obiectul analizei instanţei.

S-a mai relevat faptul că reclamanţii nu au criticat această clauză din punct de vedere al lipsei unei contraprestaţii, ci din punctul de vedere al algoritmului de calcul, pentru motivul că acest comision de administrare s-ar referi la întregul credit şi nu la soldul rămas după plata fiecărei rate.

Sub acest aspect însă, hotărârea instanţei de apel este greşită, deoarece, efortul depus de către bancă, (deci contraprestaţia ei) este acelaşi pe întreaga durată a derulării relaţiilor contractuale, nefiind legat de soldul rămas.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ce priveşte recursul pârâtei Banca C.R. SA.

1. Critica privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, cu referire la schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei înscrisă la art. 8 lit. c) din Contractul bancar din 17 martie 2008, nu poate fi analizată prin referire la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât această clauză nu este „un act juridic" de sine stătător, ea urmând a fi analizată prin încadrare în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind o clauză din „legea părţilor" care este contractul de credit, cu referire la art. 969 C. civ. -1864, prin coroborare cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13.

2. Critica privind greşita interpretare şi aplicare a legii, cu referire la clauza prevăzută în art. 8 lit. c) din Contractul de împrumut bancar încheiat între părţi, nu poate fi reţinută.

Recurenta-pârâtă şi-a creionat motivele de recurs axându-se pe două direcţii:

O primă direcţie vizează faptul că şi contractul de credit, ca orice contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege, subliniind, cu precădere, faptul că reclamanţii şi-au dat consimţământul cu privire la încheierea contractului, pe care au avut destul timp să-l studieze şi că l-au semnat în deplină cunoştinţă de cauză, astfel încât toate clauzele înscrise în contract sunt obligatorii, inclusiv cea cu privire la plata comisionului de administrare.

Deşi este adevărat că orice contract bancar, cum este şi cel încheiat în cauza de faţă, trebuie să respecte toate condiţiile de validitate ale unui contract, totuşi, recurenta-pârâtă, nu a ţinut seama de faptul că un contract bancar, pe lângă condiţiile de validitate ale oricărui contract, trebuie să fie încheiat cu respectarea exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori (astfel cum era denumită această lege la data introducerii acţiunii) şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, căci, aşa după cum, în mod legal, a reţinut şi instanţa de apel, la încheierea acestui contract, pârâta a acţionat ca un profesionist (comerciant - la data încheierii contractului), iar reclamanţii aveau calitatea de consumatori, astfel încât, pe lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecţia consumatorului, în speţa de faţă reclamanţii având această calitate.

Cea de-a doua direcţie a motivelor de recurs ale pârâtei, vizează greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, dar şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, susţinându-se că prevederile art. 8 lit. c) din Convenţia de credit, nu pot face obiectul analizei din partea instanţei sub aspectul caracterului lor abuziv, deoarece sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (potrivit legii naţionale), dar şi în mod clar şi inteligibil (potrivit directivei europene), cât timp reclamanţii au semnat contractul fără obiectiuni în ce priveşte această clauză.

Această susţinere a recurentei-pârâte nu poate fi reţinută.

Există o practică constantă, atât a instanţei supreme din România, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Mai mult, problema a fost tranşată şi în jurisprudenţa CJUE, unde, de exemplu, în cauza C-484/08 se arată că: „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

În acelaşi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv ai clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă redactarea clauzelor „într-un limbaj clar şi inteligibil".

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că Ie-a lăsat timp de analiză şi gândire, nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.

În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mult mai mult, respectiv înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE, în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt) expuse în parag. 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Astfel, CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretată în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (...) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze (...), astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cel priveşte".

Deşi este adevărat că reclamanţii au criticat clauza privind comisionul de administrare, doar din perspectiva faptului că acest comision s-ar aplica la întregul credit şi nu la soldul rămas după plata fiecărei rate, sens în care s-a pronunţat prima instanţă, soluţia fiind menţinută de către instanţa de apel, totuşi, având în vedere cele arătate mai sus, relativ la faptul că o instanţă se poate pronunţa, chiar din oficiu, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract de împrumut, nu se poate reţine această critică, cu privire la faptul că reclamanţii nu ar fi invocat lipsa unei contraprestaţii, în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

Deşi, recurenta-pârâtă a încercat să justifice în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestui comision, aceasta nu a reuşit să clarifice de ce costurile legate de acordarea împrumutului, precum şi beneficiul pe care şi l-a propus, nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, mai ales că, potrivit legislaţiei naţionale cât şi legislaţiei UE, băncile sunt obligate să introducă conceptul de dobândă anuală efectivă (DAE), tocmai pentru ca banca să nu mai poată ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reală percepută, cât şi mărimea beneficiului pe care şi l-a propus.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

II. În ce priveşte recursul formulat de reclamanţii T.A.C., T.I., T.O. şi T.M.A.

1. Criticile de la pct. 1 sunt fondate.

Instanţa de apel, a motivat respingerea criticilor formulate de către reclamanţii în apel, cu privire la clauza înscrisă la pct. 5 teza finală din contract cu raportare la art. 4 pct. 2 din Condiţiile generale, pe considerentul că această clauză a fost cunoscută şi acceptată de către reclamanţi, ei cunoscând faptul că dobânda este fixă numai în primul an, după care această dobândă devenea una variabilă, criteriile de variabilitate fiind cele cuprinse în art. 4 pct. 2.

Maniera de soluţionare a acestor critici, cu privire la modul de formare a dobânzii variabile, echivalează cu o nedeplină lămurire a situaţiei de fapt.

Ceea ce nu a lămurit instanţa de apel, este legat de mecanismul după care se formează, după primul an de contract, dobânda, care, în condiţiile art. 5 din contract, urma să devină una variabilă, criteriile după care devenea variabilă fiind prevăzute la art. 4 pct. 2. din Condiţiile generale, care prevăd că: „pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă a BCR/dobânzii administrate/indicelui de referinţă Libor/Euribor/Bubor".

Această manieră de reglementare a fost apreciată de instanţa de apel drept lămuritoare, nefiind analizată în semnificaţia sa concretă.

Din analiza modului de reglementare, se observă că, în concret, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă, care dintre factorii enumeraţi se aplică, în ce ordine, în ce proporţie şi în ce limite.

Părţile unui contract de credit nu sunt pe poziţii de egalitate, atât din punct de vedere al forţei economice, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate, dar şi din punct de vedere al posibilităţii de negociere, contractul de credit fiind unul de adeziune, consumatorii neavând posibilitatea de a negocia clauzele, ci doar de a-l semna sau nu, chiar dacă au avut posibilitatea să-l studieze, informarea nefiind echivalentă cu negocierea.

Aşa după cum s-a arătat mai sus, în analiza recursului declarat de către recurenta-pârâtă, potrivit practicii CJUE, clauzele unui contract bancar care se referă la preţul contractului trebuie redactate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât, consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat.

Din felul în care este redactată clauza de la pct. 5 teza finală, raportată la art. 4 pct. 2 din Condiţiile generale, nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care reclamanţii trebuie să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, rezultând, totodată, reaua-credinţă a băncii la redactarea acestor clauze, care conduc, aşa după cum s-a arătat mai sus, la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va avea în vedere cele arătate mai sus.

2. Criticile de la pct. 2 din motivele de recurs, nu pot fi reţinute, în totalitate.

Este greşită interpretarea făcută de către recurenţii reclamanţi dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa putea interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, adică de a interpreta dobânda de referinţă variabilă, ca fiind dată de valoarea indicelui de referinţă Euribor la 6 luni + marja fixă de 1,40 puncte procentuale, deoarece instanţa putea interveni asupra contractului doar în sensul anulării acelei clauze sau părţi din clauză care era găsită abuzivă, contractul urmând să continue doar dacă părţile acceptau acest lucru.

Această concluzie rezultă şi din jurisprudenţa CJUE, care, în cauza C-618/10, a statuat că instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.

Atunci când constată existenta unei astfel de clauze, instanţa naţională trebuie să dispună că aceasta nu se aplică.

În ce priveşte restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, precum şi a dobânzilor aferente, instanţa de apel va reanaliza această cerere, cu prilejul rejudecării, ţinând seama de cele arătate la pct. 1 din considerentele referitoare la recursul reclamanţilor.

3. Criticile ce vizează clauza contractuală prevăzută la art. 8 pct. a din Condiţiile speciale ale contractului de credit, coroborată cu prevederile art. 4 pct. 11 din Condiţiile generale, sunt fondate.

Aceste clauze nu trebuie analizate prin prisma dispoziţiilor art. 969 C. civ., ci prin prisma dispoziţiilor din actele normative speciale care reglementează caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între comercianţi (actualii profesionişti) şi consumatori.

Din acest punct de vedere, este clar că respectivul contract, încheiat între reclamanţi şi pârâtă, este unul de adeziune, clauzele contractului nefiind negociate de părţi, simpla informare a reclamanţilor neechivalând cu negocierea contractului.

O clauză cuprinsă într-un astfel de contract, trebuie analizată din punct de vedere al consecinţelor pe care le produce, raportat, printre altele, la un eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza privind perceperea comisionului pentru rambursarea anticipată a creditului, nu a fost analizată de instanţa de apel din punct de vedere al legislaţiei speciale, ci doar din punct de vedere al dreptului comun, aceasta echivalând cu o nelămurire deplină a situaţiei de fapt, situaţie ce impune, şi din acest punct de vedere, casarea deciziei recurate, în ce priveşte apelul reclamanţilor, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Instanţa de apel va verifica dacă nu cumva există un dezechilibru major în defavoarea reclamanţilor, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp prin această prevedere contractuală, se statuează că reclamanţii trebuie să plătească respectivul comision de rambursare anticipată, cu toate că ei ar urma să plătească întregul credit şi costurile legale ale acestuia, în mod anticipat, astfel încât trebuie analizat în ce măsură există o contraprestaţie a băncii, legată de rambursarea anticipată sau dacă nu cumva, printr-o astfel de clauză, banca nu urmăreşte decât să descurajeze plata anticipată a creditului, pentru a-şi maximiza beneficiile.

4. În ce priveşte criticile referitoare la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional, având în vedere soluţia de casare cu trimitere, instanţa de apel va reanaliza şi criticile formulate de către reclamanţi, cu privire la acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii T.A.C., T.I., T.O. şi T.M.A., împotriva deciziei nr. 492 din 3 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 4142 din 20 mai 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 23 octombrie 2014.