Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Răspundere civilă delictuală. Afirmații calomnioase. Atingere adusă demnității, onorarei și reputației unei persoane. Faptă ilicită. Existența unui prejudiciu moral.

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : faptă ilicită

-prejudiciu moral

-prejudiciu de imagine

                                                                            NCC, art. 252 - 253, art. 1357, art. 1349

 

În stabilirea existenței prejudiciului moral – definit în doctrină și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima - trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi  care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

              În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă

            Astfel, dată fiind natura prejudiciului moral nu era necesar a se proba fără dubiu și fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie a reclamantului - persoană publică, cu o anumită notorietate și care se bucură de un anumit prestigiu – în contextul în care pârâtul, prin afirmațiile sale cu caracter scandalos și neadevărat, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfășurată la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și în presă, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, ”atacul” atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei.

 

Secția I civilă, decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016           

 

Prin sentinţa civilă  nr. 1291 din 04.11.2014, pronunţată de Tribunalul  Bucureşti, Secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C. şi a fost obligat pârâtul la 1.000.000 lei daune morale către reclamant.

Tribunalul a reţinut că reclamantul a sesizat iniţial organul de cercetare penală pentru efectuarea de cercetări faţă de învinuitul C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 317 C.pen. În penal, în esenţă, s-a reţinut că, la  6.11.2011, în cotidianul naţional X., precum şi în emisiunea tv a postului de televiziune Y din 5.11.2011, învinuitul C. a afirmat, la adresa petiţionarului, că a fost agent SS, că „a omorât evrei", că nu înţelege cum de petiţionarul este lăsat în libertate şi de ce Mossadul nu intervine pentru a-l elimina". În opinia petiţionarului, aceste acuzaţii deosebit de grave şi nefondate au generat la adresa persoanei lui, atât un val de simpatie, cât şi un val de proteste şi ameninţări din partea unor persoane care, luând la cunoştinţă de afirmaţiile numitului C., au început să-l oprească pe stradă, să-i adreseze saluturi naziste" şi să profereze „injurii şi jigniri" la adresa acestuia şi a poporului german. Organul de cercetare penală a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea penală în temeiul  art. 317 C.pen., întrucât faptei îi lipseşte latura obiectivă şi că ar fi, mai degrabă, întrunite elementele constitutive ale faptei de calomnie dar, acesta este dezincriminată. S-a reţinut că făptuitorul C. nu a făcut altceva decât să afirme, în public, anumite fapte sau împrejurări legate de persoana petiţionarului care, dacă ar fi adevărate, ar fi de natură a-l expune pe acesta din urmă dispreţului public". Pe cale de consecinţă, în măsura în care petiţionarul A. consideră că i-a fost prejudiciată imaginea publică, are la dispoziţie o acţiune civilă la instanţa competentă, pentru repararea prejudiciului suferit, astfel că, în temeiul art.10 lit. d C.proc.pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Tribunalul, învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, a reţinut, pe baza probelor administrate, că pârâtul, însoţit de martorii D. şi E., la 5 februarie 2011, s-au prezentat în holul principal al hotelului Z. din Turcia, unde au discutat iniţial cu Preşedintele clubului, căruia pârâtul i-a prezentat oferta privind transferul unui  jucător de fotbal. La un moment dat, Preşedintele clubului, K., a adus în acest loc public şi celelalte persoane din conducerea Clubului Z., pentru a le prezenta condiţiile în care se putea realiza transferul, printre aceste persoane aflându-se reclamantul A. şi martorul T., în calitate de Director General Adjunct al aceluiaşi club de fotbal.

Întrucât reclamantul nu a fost mulţumit de oferta făcută de pârât, nu a fost de acord cu încheierea tranzacţiei respective. În aceste condiţii pârâtul, având un temperament coleric, a început să se manifeste zgomotos, i-a adresat reclamantului injurii şi cuvinte jignitoare şi ameninţări de genul: „Lasă că te fac eu!”, discuţiile fiind încheiate în acest moment. Manifestările zgomotoase ale pârâtului au atras atenţia publicului din zonă, care a înţeles că este vorba despre un conflict chiar dacă nu toţi cunoşteau şi înţelegeau limba română. A fost chemată paza hotelului iar pârâtul şi echipa sa au fost invitaţi să părăsească acel local public.

Tribunalul a constatat că numitul K. a acţionat în principal, în sensul de-al calma pe pârât şi de-al face să tacă, iar martorul T., susţine că nu a auzit ca susnumitul să-i fi spus ceva despre situaţia personală sau familială a reclamantului.

A doua zi, pârâtului şi martorului D. nu li s-a permis accesul în acelaşi hotel de către personalul de pază, situaţia fiind determinată de conflictul care avusese loc cu o zi înainte.

Această situaţie conflictuală petrecută în Turcia, i-a creat pârâtului C. o puternică stare de indignare care l-a determinat să desfăşoare în perioada următoare, o adevărată campanie de răzbunare împotriva reclamantului.

În aceste condiţii, la 5 noiembrie 2011, pârâtul  a făcut declaraţii defăimătoare la postul de televiziune, vizând persoana şi familia reclamantului. Mai concret, a afirmat: „Nu înţeleg cum acest om, A. este lăsat în libertate! Este agent SS dovedit, a omorât evrei! Fraţilor, voi nu înţelegeţi? Omul acesta a omorât evrei şi este liber! Arestaţi-l! A dat ce a dat prin Germania şi îl lasă în pace, dar nu înţeleg ce face Mossadul! Au prins toţi agenţii de prin America şi ăsta stă bine mersi …”.

Reproduceri privind afirmaţiile făcute de pârât la postul de televiziune Y, au fost reluate ca „ştiri de senzaţie”, într-o serie de publicaţii precum: O.; U.; S.…..ro şi alte publicaţii sportive. Unele  publicaţii, cum este S… ro, pe marginea acestor afirmaţii, au publicat ştiri senzaţionale, cu impact în rândul publicului larg, precum: „Dezvăluire incredibilă a lui C.: A. a fost agent SS”; „Fostul impresar a dat frâu liber unor acuze fără precedent pentru fotbalul românesc, C. susţinând că vicepreşedintele formaţiei Z., a făcut parte din gărzile de elită ale lui Adolf Hitler, Schultz Staffel, în abreviere SS. De asemenea, vărul lui C. a spus că A. a fost unul dintre cei care au participat la epurarea etnică a evreilor…”

Atât prin notele scrise depuse la dosar, cât şi prin interogatoriul său, pârâtul nu a negat aceste afirmaţii, ci, dimpotrivă, a susţinut că afirmaţiile pe care le-a făcut, le-a aflat de la colaboratorii şi prietenii reclamantului în Turcia, respectiv, de la numitul K., în prezenţa altor persoane. A susţinut că a aflat că reclamantul provine dintr-o familie germană, cu un trecut mai tulbure, iar referitor la colaborările cu organele de securitate, prin afirmaţiile făcute la tv, a înţeles să sesizeze organele abilitate ale Statului Român şi ale Statului Israel, deşi cunoştea aspectul că reclamantul avea doar câţiva ani la data când s-a sfârşit cel de-al Doilea Război Mondial. A pretins că afirmaţiile au fost făcute, mai mult cu privire la trecutul familiei reclamantului, din cele auzite de el în Turcia, la un hotel asupra căruia reclamantul pretindea că are un drept de proprietate şi în care era găzduită echipa românească de fotbal Z. Susţine că a dorit doar ca reclamantului să i se verifice trecutul şi că nu are probleme cu etnia germană a reclamantului. A susţinut că a dorit doar să afle cine este acest „om potent”, pe care i l-a prezentat însuşi Preşedintele Clubului de fotbal Z. şi care i-a interzis accesul în hotel, lucru care l-a intrigat, deşi nu are nici-o altă probă concretă în sprijinul afirmaţiilor sale.

Răspunzând întrebărilor instanţei, reclamantul a arătat că l-au afectat foarte mult afirmaţiile făcute de pârât, atât în ceea ce-l priveşte pe el personal, cât şi familia sa. A pretins că este o persoană cunoscută în România şi că în urma afirmaţiilor făcute de pârât, de multe ori a fost oprit pe stradă sau în trafic, a fost ameninţat şi i-au fost adresate apelative precum: „hitleristule”, „ce mai faci hitleristule?”, că există persoane care şi în prezent îl sună la telefon, inclusiv noaptea şi îl ameninţă cu aceleaşi apelative, întrebându-l despre activitatea SS, aceleaşi întrebări fiindu-i adresate şi ginerelui său, care este şef de poliţie în localitatea S. din Germania.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit situaţii concrete, în care el sau membrii săi de familie să fie asociaţi în public, cu persoana sau regimul lui Adolf Hitler, să fie ameninţaţi sau să fie apelaţi telefonic pe această temă de către persoane necunoscute, însă, datorită gravităţii afirmaţiilor făcute şi asocierii persoanei şi familiei sale cu fostele unităţi ”SS”, tribunalul nu a exclus ca astfel de fapte să se fi petrecut, mai ales datorită faptului că, atât reclamantul, cât şi pârâtul, se bucură de o anumită notorietate în rândul spectatorilor de fotbal, împrejurări în care se fac cu mai multă uşurinţă, astfel de afirmaţii neverificate şi chiar fără un suport real.

În consecinţă, tribunalul nu a exclus „de plano”, astfel de consecinţe ale afirmaţiilor pârâtului.

Tribunalul a constatat că, chiar şi fără astfel de consecinţe concrete, având în vedere naţionalitatea germană a reclamantului, acuzaţiile ferme ale pârâtului pe un post de televiziune şi reluate apoi în suficiente publicaţii media, ca ştiri de senzaţie, au fost în măsură să-i cauzeze reclamantului un prejudiciu moral de imagine şi suferinţe psihice.

Tribunalul a constatat că, în raport de starea de fapt reţinută şi de data săvârşirii faptei, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1.357 din noul Cod civil, privind condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Cu privire la fapta ilicită a pârâtului, tribunalul a constatat că aceasta este reprezentată de afirmaţiile/acuzaţiile făcute de pârât fără o justificare legitimă, pe un post de televiziune destinat publicului larg, acuzaţii care au fost propagate în mass media şi care au fost efectiv, de natură să afecteze persoana reclamantului, prin atingerea valorilor sociale, precum: demnitatea, onoarea, reputaţia, precum şi memoria familiei sale.

Prin urmare, fapta prejudiciabilă pretinsă de reclamant există, iar această faptă are un caracter ilicit, fiind încălcate dispoziţiile art.252 C.civ., care impun respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane.

Pârâtul a susţinut că, atunci când a făcut aceste afirmaţii/acuzaţii, s-a bazat pe informaţiile pe care i le-ar fi dat colaboratorii reclamantului şi în mod special numitul K., care, din motive obiective, nu a putut fi audiat ca martor în cauză.

Tribunalul a apreciat că, chiar reale dacă ar fi fost aceste informaţii, faţă de gravitatea lor şi de consecinţele reale pe care le pot avea cu privire la persoana reclamantului (cetăţean german de naţionalitate germană), pârâtul nu justifica un drept şi un interes legitim să facă astfel de acuzaţii publice. Dacă pârâtul  ar fi fost determinat de mobilul aflării adevărului istoric în această privinţă, aşa cum s-a invocat, reclamantul avea la îndemână calea sesizării organelor abilitate ale Statului Român şi ale Statului Israel să facă astfel de verificări, printr-o petiţie care să nu fie adusă la cunoştinţa publicului până la verificarea aspectelor sesizate şi nu avea dreptul să facă el însuşi, astfel de acuzaţii neverificate şi fără un suport real şi rezonabil.

Nici comportamentul reclamantului din Turcia, în sensul că nu i-a mai permis pârâtului accesul în hotel sau că nu a fost de acord cu condiţiile transferului unui jucător de fotbal de la echipa căreia el îi asigura finanţarea, nu justifică o astfel de reacţie din partea pârâtului, cu atât mai mult cu cât, probele pe care se bazează pârâtul, nu sunt pertinente şi nu s-a dovedit că ar avea vreo acoperire în realitate.

Prin urmare, chiar dacă pârâtului nu i-a fost antrenată răspunderea pentru o faptă penală, din motivele arătate în rezoluţia Parchetului, această situaţie nu exclude răspunderea civilă, care poate interveni chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Aşa cum a susţinut pârâtul la interogatoriu, acesta a fost conştient de faptul că datorită vârstei pe care o avea reclamantul în perioada celui  de-al doilea Război Mondial (2-3 ani), acesta nu putea fi un colaborator al trupelor SS dar, că a dorit să afle situaţia familiei acestuia, „care ar fi avut o situaţie mai tulbure”.

Sursa informaţiei pe care o indică pârâtul (spusele numitului K.) nu este dovedită și nici credibilă şi chiar dacă ar fi fost dovedită, nu putea sta în mod rezonabil, la baza afirmaţiilor grave, fără nici-o acoperire în realitate.  În realitate, este vorba despre intenţia de răzbunare a pârâtului, care, fără să facă o analiză serioasă cu privire la consecinţele afirmaţiilor sale, a făcut afirmaţii grave la adresa reclamantului şi a familiei sale, astfel că tribunalul apreciază că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie de către pârât, care nu şi-a cenzurat instinctul de răzbunare sau pretinsul temperament coleric, încât se poate reţine culpa cea mai gravă în ceea ce-l priveşte pe pârât, întrucât, nici celei mai neexperimentate persoane nu i-ar fi permis să facă la adresa altei persoane sau a familiei acesteia

afirmații de genul celor reținute.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, este necesar să fie îndeplinite, pe lângă existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei sau culpei, existenţa unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate între acestea şi fapta pârâtului.

Tribunalul a constatat că reclamantul a suportat în mod real un prejudiciu de natură nepatrimonială, care constă în atingerea nejustificată legitim, adusă unor drepturi personale, respectiv onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei, precum şi memoriei familiei sale.

Asocierea persoanei reclamantului şi a familiei acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS şi afirmaţia că reclamantul ori membrii familiei sale, ar fi omorât evrei, intens mediatizate, faptul că pârâtul nu a făcut nimic pentru a dezminţi acuzaţiile pe care i le-a adus reclamantului, sunt  prin natura lor, prejudiciabile, astfel că reclamantul a suportat un prejudiciu grav, chiar dacă nu a dovedit aspecte concrete în care să fi fost supus oprobiului public.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, tribunalul a avut în vedere gravitatea deosebită a afirmaţiilor făcute, rezonanţa acestor afirmaţii în mass-media, care le-a preluat ca pe nişte ştiri senzaţionale cu impact imediat în rândul publicului interesat de astfel de senzaţii şi starea de pericol potenţial creată în jurul persoanei reclamantului, în condiţiile în care există suficiente persoane care sunt dispuse să perceapă ca fiind adevărate afirmaţiile care se fac în mod public pe un post de televiziune. Nu în ultimul rând, au fost avute în vedere suferinţele psihice suportate de către reclamant, atunci când a văzut şi auzit ce acuzaţii grave i se aduc, ori atunci când a fost nevoit să le explice, cel puţin persoanelor apropiate.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că prejudiciul de 1.000.000 lei cu titlu  de daune morale, invocat de către reclamant, este justificat şi rezonabil, astfel că s-a admis acţiunea reclamantului şi a fost obligat pârâtul la această sumă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul care, în principal, a invocat faptul că, deşi afirmaţiile sale jignitoare pot fi încadrate în sfera ilicitului civil, totuşi nu a fost dovedită existenţa unui prejudiciu concret adus reclamantului, astfel încât, în lipsa prejudiciului, nu puteau fi acordate despăgubiri. În subsidiar, apelantul apreciază că despăgubirile sunt exagerate în raport de prejudiciul real suferit de către reclamant.

Prin decizia nr.413/A din 23 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul, apreciind că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut în mod corect existenţa unei fapte ilicite constând în afirmaţiile făcute de către pârâtul-apelant în public, la un post de televiziune, pe fondul unor dispune anterioare, afirmaţii preluate ulterior şi de alte publicaţii şi având următorul conţinut: „Nu înţeleg cum acest om, A., este lăsat în libertate! Este agent SS dovedit, a omorât evrei! Fraţilor, voi nu înţelegeţi? Omul acesta a omorât evrei şi este liber! Arestaţi-l! A dat ce a dat prin Germania şi îl lasă în pace, dar nu înţeleg ce face Mossadul! Au prins toţi agenţii de prin America şi ăsta stă bine mersi ...”.

Cu toate acestea, prima instanţă a stabilit în mod greşit că prejudiciul creat drepturilor personale ale reclamantului (onoare, demnitate, prestigiu, reputaţie şi memoria familiei sale), constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, ori în crearea percepţiei publice că reclamantul sau familia sa ar fi omorât evrei. În realitate, ceea ce a fost mai degrabă o izbucnire colerică a pârâtului, nu era în măsură să nască în mod credibil vreo îndoială cu privire la o presupusă veridicitate a aspectelor susmenţionate, afirmaţiile fiind în mod vădit neverosimile şi neserioase, cu greu putând fi crezute de cineva, cu atât mai mult cu cât vârsta reclamantului făcea imposibilă participarea sa la acţiunile regimului nazist din Germania (reclamantul ar fi avut 2 ani la  sfârşitul celui de-al doilea război mondial).

Aceasta nu înseamnă că nu a existat niciun prejudiciu concret adus reclamantului însă, singurul prejudiciu constă în faptul că prin ieşirea nervoasă a pârâtului şi prin manifestarea sa, a reuşit practic să îl târască pe reclamant, fără voia acestuia, în zona trivialului şi să îl asocieze scandalului public.

Pentru acest prejudiciu, care nu afectează în mod grav reputaţia, demnitatea şi onoarea reclamantului, fiind vădită pentru public lipsa sa de vinovăţie şi responsabilitate pentru manifestările scandaloase ale pârâtului şi faptul că reclamantul este mai degrabă o victimă a temperamentului autorului afirmaţiilor ilicite, este suficientă o satisfacţie echitabilă de 2.500 de lei alături de recunoaşterea, prin prezenta hotărâre, a caracterului scandalos şi neadevărat al celor afirmate de către pârât.

Împotriva  deciziei nr.413/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul şi pârâtul.

Recurentul reclamant a invocat următoarele motive:

Curtea de apel  a apreciat că prejudiciul a constat doar în aducerea reclamantului, fără voia acestuia, în zona trivialului şi scandalului public, încât se impune obligarea intimatului-pârât doar la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de daune morale, sumă apreciată de către instanţa de apel ca fiind suficientă pentru repararea prejudiciului.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul susține că hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Susține că în noțiunea ”nemotivarea hotărârii” trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 261 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurentul susține că soluţiei  recurate îi lipseşte motivarea, instanţa de apel limitându-se doar la a arăta că temeiul reţinut de către instanţa de fond nu este cel corect şi, prin urmare, prejudiciul suferit de reclamant nu este unul mare, impunându-se admiterea doar în parte a acţiunii, la nivelul sumei de 2.500 lei, fără însă a indica motivele care au dus la convingerea instanţei, că trebuie micşorat cuantumul pretenţiilor.

În măsura în care instanţa de recurs va aprecia că hotărârea instanţei de apel este motivată, solicită a se observa faptul că aceasta este motivată superficial, pe o jumătate de pagină, ceea ce conduce la admiterea recursului formulat şi la modificarea hotărârii atacate.

Recurentul reclamant arată că reținerile instanţei de apel nu corespund realităţii, întrucât prejudiciul creat drepturilor sale personale constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, precum şi în crearea percepţiei publice că el sau familia sa ar fi omorât evrei. Ba mai mult, urmare a acestor afirmaţii, s-au scris zile întregi în publicaţii de largă circulaţie.

Astfel, dauna este consecinţa oricărei atingeri ilegitime a „drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" [art. 1349 alin. (1) N.C.C.], un efect negativ al unui comportament anormal, prin aceea că se sfidează, neglijează sau înfrâng drepturile sau interesele unei persoane, consecinţa efectivă a ruperii echilibrului juridic stabilit de ordinea de drept şi impus de justiţia comutativă.

Primul element de analizat, respectiv de probat, este dauna ori paguba, cuantificate în ceea ce se numeşte prejudiciul. Prejudiciul este expresia patrimonială, de jure, a pierderii de facto pe care a înregistrat-o o persoană. Or, s-a făcut dovada, cu depozițiile martorilor audiați, a existenţei acestui prejudiciu grav, care constă în atingerea nejustificată legitim, adusă unor drepturi personale ale reclamantului, respectiv onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei acestuia, precum şi memoriei familie sale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Potrivit art. 1381 alin. (1) C.civ. "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie" de unde rezultă că nu interesează natura daunei, întinderea sau importanţa ei; din moment ce există o daună, prejudiciul se naşte şi trebuie reparat. Daunele morale propriu-zise sau pure sunt consecinţa atingerii directe a unor valori care nu au nici un corespondent patrimonial. Se înscriu în această categorie îndeobşte vexaţiile aduse conştiinţei umane, vieţii afective sau identităţii persoanei. Onoarea, reputaţia, dreptul la propria imagine, viaţa particulară, afecţiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem şi ceea ce credem despre noi. Toate sunt subsumate dreptului la viaţă privată sau pot fi prezentate ca drepturi ale personalităţii iar  lezarea lor poate să dea curs unei acţiuni în reparaţie. În acest caz, vorbim despre drepturi morale, fără conţinut patrimonial, iar lezarea lor duce nu atât la reparaţie, cât la compensaţie bănească din partea celui responsabil. Categoria aceasta de daune pune în lumină importanţa deosebirii dintre daună şi prejudiciu, întrucât în acest caz va fi vorba de o dauna extrapatrimonială ce va fi compensată patrimonial, când se acordă despăgubiri băneşti.

Recurentul reclamant susține  că în mod nelegal instanţa de apel a cenzurat şi micşorat suma de bani acordată cu titlu de daune morale de către instanța de fond, sumă ce urmează a fi donată asociaţiilor care luptă împotriva discriminării.

Astfel, una dintre funcţiile răspunderii civile delictuale o reprezintă cea reparatorie, asigurându-se astfel un echilibru - nu numai patrimonial, între subiecţii de drept. La momentul în care echilibrul este rupt, prin comiterea unui delict, victima acestuia poate să ceară restabilirea echilibrului, care va fi în mod just re-stabilit prin obligarea făptaşului la reparaţie, reechilibrându-se balanţa dintre victimă şi responsabil. Or,  instanţa de apel nu a reechilibrat balanţa, ba din contră,  încurajează

săvârşirea unor astfel de fapte,  în raport de suma mică la care a fost obligat pârâtul.

Reparaţia este chiar obiectul raportului de răspundere şi se concretizează într-o prestaţie obişnuită, al cărei scop este acoperirea pagubei suferită de victimă. În cazurile în care sunt de „reparat" drepturi extrapatrimoniale, acestea nu pot fi atât reparatorii, cât estimatorii şi arbitrare. Estimatorii, pentru că drepturile civile fără conţinut patrimonial nu pot fi preţuite decât cu aproximaţie, iar reparaţia lor se prezintă mai degrabă ca un fel de compensaţie a atingerii lor. Arbitrare, deoarece judecătorul este liber să aprecieze cam cât ar putea valora în bani ceva neevaluabil în bani, iar judecătorul de la fond în mod corect a stabilit că se impunea acordarea în totalitate a sumei de 1.000.000 lei ca urmare a prejudiciului suferit.

Pe de altă parte, răspunderea  joacă şi o funcţie de reprimare a delictului civil, instituind o pedeapsă civilă. Pedeapsa este tot patrimonială, pierderea bănească suferită de făptuitor ca efect al delictului pe care l-a săvârşit, având funcţia de a răscumpăra delictul civil, dar şi de a descuraja pe viitor fapte civile ilicite, care aduc atingere unor drepturi extrapatrimoniale.

Funcţia reparatorie a răspunderii vine să se reflecte, dar şi să justifice, principiul pe care se întemeiază: repararea integrală a prejudiciului care asigură reechilibrarea patrimonială a situaţiei victimei, prin acordarea unui drept la reparaţie, valoarea pe care o avea patrimoniul său la momentul de dinaintea producerii daunei. Reparaţia urmăreşte repunerea victimei în situaţia juridică pe care aceasta o avea anterior cauzării prejudiciului, o restabilire a unui status quo ante, adică a unei stări de jure identice cu cea preexistentă producerii pagubei. De aceea, se impune ca reparaţia să fie totală şi stabilită la un moment care să nu mai permită nicio deosebire dintre valoarea patrimonială de care beneficia victima înainte de pagubă şi valoarea patrimonială de care se bucură victima ulterior reparaţiei. Totul trebuie să se deruleze în aşa fel încât producerea prejudiciului să pară doar un eveniment pasager şi nefericit, dar de nedecelat după reparaţie.

Recurentul invocă și jurisprudența Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie (decizia nr. 1179/2011), care, referitor la acordarea daunelor morale, statuează principiului judecării în echitate. Astfel, atât instanţele naţionale, cât şi CEDO, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a consecinţelor particulare ale cauzei în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit. Susține că instanţa de apel a nesocotit această jurisprudență.

Recurentul reclamant solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel în sensul majorării daunelor morale la suma de 1.000.000 lei.

Împotriva deciziei civile a formulat recurs și pârâtul, solicitând, în temeiul art. 312 alin.(3) rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său și  schimbării în tot a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Susține că decizia civilă recurată este nelegală, instanţa de apel făcând o greşita aplicare a legii, în sensul că a constatat, în mod eronat, că în cauză ar fi întrunite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Din această perspectivă, hotărârea pronunţată este nelegală inclusiv prin prisma încălcării textului de lege menţionat, în condiţiile în care acesta nu este incident speţei, prin neîntrunirea tuturor cerinţelor normative impuse.

Astfel, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 si urm. C.civ., în vigoare la data săvârşirii presupusei fapte ilicite ("Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greşeală  s-a ocazionat, a-l repara").

În mod nelegal, în soluţionarea apelului declarat de pârât, curtea a apreciat că în  cauză  sunt   întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă faptele apelantului pârât (afirmaţiile făcute de acesta în public, la adresa reclamantului) au, într-adevăr, un conţinut jignitor, putând fi încadrate, din această perspectivă, teoretic, în sfera ilicitului civil, urmează a se constata că săvârşirea unei fapte ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar a se face dovada producerii unui prejudiciu concret dar cauzat de  fapta ilicită.

Prejudiciul, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiţii, a unor simple interese. Este adevărat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Relevantă este însă, producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de

consecinţe negative efectiv încercate de  "victimă".

De altfel, chiar instanţa de apel a precizat în motivare că faptele pârâtului nu au afectat în mod grav reputaţia, demnitatea și onoarea reclamantului. În cauză, aşadar, nu s-a pus problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esenţiale ale persoanei reclamantului care să fi generat, în mod esenţial, și o pagubă - respectiv producerea unei suferinţe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare, în mod evident, la circumstanţele în care au fost făcute afirmaţiile (pe fondul unui conflict mediatic), la persoana celui care a făcut aceste afirmaţii (fiind de notorietate, pe de o parte, temperamentul mai coleric al apelantului dar si faptul că acesta a devenit cunoscut pentru "dozele sale de exagerare"), la credibilitatea celor imputate prin emiterea în public a afirmaţiilor (însuși reclamantul intimat, cu ocazia unei plângeri penale formulate iniţial, a declarat în mod expres că "a luat totul ca pe o glumă").

Această împrejurare este susţinută și de faptul că, în cadrul procesului civil, reclamantul și-a modificat "strategia" și poziţia faţă de afirmaţiile pârâtului. Spre deosebire de cuprinsul plângerii penale formulate anterior, la care a făcut referire în cuprinsul cererii introductive, în care a precizat că, iniţial, "a luat totul ca pe o glumă", în acţiunea civilă de faţă, reclamantul acreditează ideea că a avut de suferit de pe urma acestor afirmaţii şi că această suferinţă  nu ar putea fi reparată decât prin acordarea de daune morale.

În plus, din materialul probator a rezultat, fără urmă de îndoială, că reclamantul  nu a dovedit aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmaţiile pârâtului apelant fiind numai "prin natura lor" prejudiciabile, nu și faptic. Mai mult, declaraţiile publice nici măcar nu au fost credibile (prin raportare la cele imputate și la vârsta efectivă a reclamantului) astfel încât, cel puţin, să se creeze aparența unei veridicităţi a celor afirmate, faptele pârâtului beneficiind, în mod evident, de o doză de exagerare și de subiectivism, pe fondul "conflictului" avut cu reclamantul.

În plus, nu a rezultat, fără dubiu și fără echivoc, împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie pe care reclamantul intimat pretinde că o are în mediul personal, social și profesional. Dimpotrivă, şi în prezent, acesta se bucură de acelaşi statut, fiind respectat și apreciat în societate, afirmaţiile publice ale apelantului neavând, nici pe departe, impactul negativ reclamat prin acţiunea introductivă. Nu a rezultat nici că anturajul reclamantului ori familia acestuia l-au perceput într-o altă manieră, ulterior afirmaţiilor sale publice. Reclamantul nu a probat în nicio manieră, cel puţin rezonabilă, suferinţele psihice survenite.

Recurentul mai susține că este cunoscut în spaţiul public ca o persoană  colerică, ca o persoană ale cărei afirmaţii publice au mai degrabă o doza de exagerare și subiectivism, decât o doza de adevăr, sens în care nu ar fi putut provoca, prin fapta sa, prejudiciul de care face vorbire reclamantul.

Prin urmare, gradul infim de credibilitate al celor imputate precum și impactul real și nu potenţial al celor declarate, fac inaplicabile dispoziţiile care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta pârâtului - deşi în aparență ilicită - neavând aptitudinea concretă de a da naştere în conştiinţa publicului a unor serioase îndoieli referitoare la persoana față de care se fac respectivele afirmaţii.

Cauzarea unui prejudiciu moral este necesar a se raporta la totalitatea factorilor în care a fost săvârşită fapta întrucât simpla afirmare în public a unor aspecte, exacerbate sau exagerate, nu poate cauza, de plano, celui vizat, o așa suferinţă  ca în ipoteza în care afirmaţia ar fi făcută de o persoană aparent credibilă iar afirmaţia, prin natura ei, putea fi credibilă sau, cel puţin, plauzibilă.

În condiţiile în care nu a existat și nu există o consecinţă negativă majoră pe plan psihic în ceea ce îl priveşte pe reclamant, de o astfel intensitate și durată, care să justifice acordarea de daune morale, este evident că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii. Mai degrabă, s-a pus problema unei indignări a reclamantului intimat, atitudine psihică ce nu este, însă, de natură să atragă răspunderea patrimoniala a pârâtului, în condiţiile în care acesta a și menţionat în fața instanţei că, în realitate, nici nu doreşte vreo despăgubire materială de la pârât ci, mai degrabă, "caută" o satisfacţie morală.

Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauza dovedeşte că prestigiul, onoarea, reputaţia sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta pârâtului.

Orice incident de natura celui descris în speţă implică, inerent, o stare de indignare, dar aceasta nu este suficienta pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferinţe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmaţiilor celui interesat. Având în vedere vârsta reclamantului, experienţa sa de viață și profesională, este mai mult decât evident că intensitatea cu care au fost resimţite afirmaţiile publice nu este una majoră, astfel încât să se justifice acordarea de daune. Pe de altă parte, reluarea repetată în mass media a afirmaţiilor făcute de pârât s-a realizat exclusiv pentru a se mediatiza împrejurări "aducătoare de rating", nicidecum pentru o informare a publicului larg cu privire la aspecte aparent reale, împrejurare care ar fi condus în mod evident la punerea la îndoială a moralității/originii persoanei reclamantului.

Astfel, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensaţie bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condiţiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Așa-numita "conformitate a stării de lucruri" a fost analizată și interpretată în jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului prin prisma "criteriului adevărului", instanţa europeană opinând în mai multe rânduri în sensul permiterii "exagerărilor" dacă acestea, prin raportare la persoana însăși, nu sunt apte a-i aduce o atingere atât de mare încât singura modalitate de restabilire a echilibrului să fie acordarea de daune morale. Judecătorul ar fi trebuit să fie ţinut, aşadar, de marja de apreciere necesară în astfel de cauze (astfel cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului) și să constate că pârâtul nu a adus o atingere concretă drepturilor și intereselor reclamantului, atingere ce nu poate fi reparată decât prin acordarea de daune morale cu titlu de despăgubire.

Nu în ultimul rând, însuși reclamantul a făcut în public afirmaţii defăimătoare la adresa pârâtului, imputându-i acestuia o serie de fapte penale neprobate. Nu lipsită de relevanță este și împrejurarea care l-a determinat pe pârât să facă acele afirmaţii, nefiind vorba de "răzbunare" ci, mai degrabă, de o "replică" la adresa comportamentului reclamantului. Inclusiv această împrejurare ar fi trebuit să fie avută în vedere de către instanţă în  analiza în concret a prejudiciului moral cauzat - ca și condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii, urmând a fi apreciat întregul context în care au fost făcute afirmaţiile.

Recurentul mai susține că este evident că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a normelor care reglementează atât antrenarea răspunderii civile delictuale, cât și condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să fie incidentă (art.998 si urm. C.civ.), norme în mod evident încălcate. Astfel, Curtea a recurs la textul de lege sus­menţionat însă l-a aplicat greşit, încălcându-l, nefiind incident în speţă, atâta vreme cât nu au fost întrunite condiţiile cumulative cerute de lege pentru condamnarea civilă a paratului la daune morale.

Recursul declarat de recurentul reclamant  este nefondat,  pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Un prim motiv de nelegalitate invocat, atât în fapt, cât și prin indicarea temeiului de drept, îl constituie nemotivarea  hotărârii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

             Analizându-l,  Înalta Curte constată însă că acesta este nefondat.

 În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, potrivit articolului 6 din CEDO, include în esență, obligația instanțelor de a‑și motiva hotărârile (hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994, hotărârea Higgins c. Franței din 19 februarie 1998 și hotărârea Hirvisari c. Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (hotărârea Jokela c. Finlandei din 21 mai 2002 și hotărârea Nedzela c. Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept. De altfel, cât privește situația de fapt, instanța de apel a confirmat că tot ceea ce a reținut prima instanță corespunde realității. De asemenea, ca și prima instanță, instanța de apel a reținut implicit că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1357 C.civ., și anume existența faptei, săvârșirea ei cu vinovăție, existența prejudiciului adus unor valori morale ale victimei, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Din moment ce aceste chestiuni, au fost reținute ca și în prima instanță, nu mai era nevoie de o amplă dezvoltare a lor, câtă vreme s-a făcut o astfel de motivare în hotărârea cenzurată în apel.

 Instanța de apel, modificând hotărârea sub aspectul întinderii daunelor acordate, doar a

reanalizat existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de reclamant și a recuantificat cuantumul prejudiciului, reținând că prima instanţă a stabilit în mod greşit că prejudiciul creat drepturilor personale ale reclamantului constă în asocierea acestuia cu colaboratorii regimului hitlerist, cu trupele SS, ori în crearea percepţiei publice că reclamantul sau familia sa ar fi omorât evrei. Instanța de apel a reținut că, în realitate, ceea ce a fost mai degrabă o izbucnire colerică a pârâtului, nu era în măsură să nască în mod credibil vreo îndoială cu privire la o presupusă veridicitate a aspectelor susmenţionate, afirmaţiile fiind în mod vădit neverosimile şi neserioase, cu greu putând fi crezute de cineva, cu atât mai mult cu cât vârsta reclamantului făcea imposibilă participarea sa la acţiunile regimului nazist din Germania. Instanța de apel, reapreciind întinderea prejudiciului, a motivat că  prejudiciul constă în faptul că, pârâtul a reuşit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului şi să îl asocieze scandalului public și că acest prejudiciu, nu afectează în mod grav reputaţia, demnitatea şi onoarea reclamantului, fiind vădită pentru public lipsa sa de vinovăţie şi responsabilitate pentru manifestările scandaloase ale pârâtului şi faptul că reclamantul este mai degrabă o victimă a temperamentului autorului afirmaţiilor ilicite.

 De asemenea, pe baza argumentelor expuse mai sus, a motivat că este suficientă o satisfacţie echitabilă de 2.500 de lei, alături de recunoaşterea, prin prezenta hotărâre, a caracterului scandalos şi neadevărat al celor afirmate de către pârât, acordând deci atât o satisfacție morală, cât și una patrimonială.

Curtea apreciază că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie  invocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor și  și-a  prezentat argumentele  principale, care au justificat soluția sa de apreciere că există prejudiciu și de reapreciere a cuantumului prejudiciului,  chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Obligația  pe care art. 6  o impune instanțelor  naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat  la fiecare argument. Noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (cauza Albina c. României). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport  de natura  hotărârii  și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei.

În speţă, instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare sau o motivare sumară în expunerea argumentelor care susțin unicul motiv de modificare, reaprecierea cuantumului prejudiciului. Expunerea succintă, concisă, raționamentul juridic clar, chiar dacă a fost expus într-un un număr redus de paragrafe, nu deschide calea recursului pentru acest motiv.

Deși a invocat în drept doar dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., prin argumentele de fapt expuse, recurentul reclamant a criticat soluția instanței de apel și din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-a suferit prin fapta săvârșită și cuantumul daunelor care să acopere acest prejudiciu.

Analizând acest motiv, sub aspectul posibilității și obligației instanței de recurs de a-l încadra în motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, Înalta Curte apreciază  că acest motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.

Motivul nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 – lipsa de temei legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii - deoarece situațiile practice care se încadrează în aceste ipoteze sunt interpretarea și aplicarea eronată a unui text lege, în litera și spiritul său, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale și invers, aplicarea unei norme juridice ce nu era aplicabilă speței, etc. Or, nu s-au invocat asemenea aspecte. Instanța de apel, aplicând principiul reparării integrale a prejudiciului, a apreciat asupra cuantumului acestuia pe baza circumstanțelor reținute, recurentul reclamant fiind de fapt nemulțumit de modul în care s-a apreciat cuantumul despăgubirilor prin raportare la circumstanțele cauzei. De fapt, recurentul invocă împrejurarea că hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 11 din Codul de procedură civilă de la 1864, care însă au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000. 

Faţă de toate aceste considerente, recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul pârât este, de asemenea, nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de nelegalitate invocat de recurentul pârât se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul susținând aplicarea greșită a legii întrucât nu sunt întrunite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și anume nu este îndeplinită condiția existentei prejudiciului.

De remarcat, că recurentul face referire la încălcarea dispozițiilor art. 998 C.civ., referindu-se probabil la dispozițiile Codului civil de la 1864, care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, neaplicabil în speță.

Cum corect au reținut instanțele de fond și apel, în raport de starea de fapt reţinută și de data săvârșirii faptei, în cauză sunt incidente dispozițiile noului Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. În cauză sunt aplicabile dispozițiile  art. 1.357 raportat la art. 1349 din noul Cod civil. Deși la originea conflictului a stat o dispută mai veche petrecută în Turcia, prin acțiune reclamantul a imputat săvârșirea faptei de la 5 noiembrie 2011 la postul de televiziune Y, acesta fiind prima apariție, într-un public larg, cu afirmațiile defăimătoare, producătoare de prejudicii de imagine. De altfel, așa cum a reținut instanța de fond, disputa din Turcia s-a soldat cu amenințarea „Lasă că te fac eu!”, fapta ilicită fiind săvârșită în 5 noiembrie 2011, fiind plasată temporal după intrarea în vigoare a noului Cod Civil.

Potrivit art. 1357 din NCC, ”cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.” Potrivit art. 1349 din NCC, ”orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral…..”

Textele de lege sunt aplicabile speței în condițiile în care se dovedește ca sunt îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale și anume săvârșirea unei fapte licite, vinovăția (în cea mai ușoară formă - culpa ușoară), prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În esență, recurentul pârât invocă lipsa unui element al răspunderii și anume lipsa prejudiciului, necontestând întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii, cu efecte asupra aplicabilității textului de lege incident.

Înalta Curte apreciază că instanțele - de fond și de apel - au apreciat corect că fapta pârâtului a cauzat victimei un prejudiciu, cu mențiunea că instanța de apel a apreciat că prejudiciul nu poate fi evaluat la un cuantum atât de mare față de atingerea efectivă adusă valorilor morale protejate.

Chiar recurentul a recunoscut pe tot parcursul judecații, inclusiv in motivele de recurs, că afirmațiile sale publice și atitudinea sa, au într-adevăr, un conţinut jignitor, putând fi încadrate în sfera ilicitului civil.

Potrivit art. 253 alin. (4) din NCC, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale, dintre cele enumerate de art. 252 al aceluiași cod civil, au fost lezate prin săvârșirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Ceea ce este de stabilit în recursul de față  este doar problema existentei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incident textul de lege invocat, problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o problema  de netemeinicie.

Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.          

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa  valorilor  nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Pentru ca atacul adus reputaţiei personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). În cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, CEDO a reținut în esență încălcarea convenţiei, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină….. Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei  putea în sine, în lumina afirmaţiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri  într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei în cauză să îşi demonstreze suferinţele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie. În domeniul art. 3 din Convenţie, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis c. României, că raţionamentul urmat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obţină repararea suferinţelor îndurate de el …. lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate….. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care  revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil [a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, 28 octombrie 1998,  Miragall Escolano şi alţii c. Spaniei]. 

Cum corect a reținut instanța de apel,  prejudiciul reclamantului  este un prejudiciu de imagine și constă în faptul că prin imputarea celor afirmate în mod public, pe posturi de televiziune și în presă, pârâtul a reuşit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului şi să îl asocieze scandalului public, ducând la afectarea imaginii lui publice, la producerea unor neliniști și suferințe interioare, victima fiind o persoană publică, cu o anumită notorietate și un anumit prestigiu în lumea fotbalului.

Prin faptele săvârșite și modul în care ele s-au săvârșit, pârâtul nelimitându-se la conflictul produs în Turcia, într-un cerc relativ restrâns, făcând campania de denigrare la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și în presă, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, ”atacul” atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei. Nici cea mai neexperimentată persoană nu şi-ar fi permis să facă astfel de afirmaţii, în media, de denigrare a unei persoane,  nici chiar în contextul în care ele ar fi prezentat o minimă veridicitate şi un minim grad de adevăr. De asemenea, nici o persoană ale cărei valori fundamentale au fost lezate în asemenea context, nu ar putea trece cu uşurinţă peste o asemenea situaţie, fără cel puţin a suferi pe plan psihic. Atunci când a făcut afirmațiile pe un post de televiziune, pârâtul trebuia să știe că media va relua repetat afirmațiile și le va propaga, din ”nevoia de rating”, scandalul putând lua dimensiuni semnificative și deci trebuia să se abțină de la un asemenea comportament.  Nu pot  fi puse pe seama ”mediei” consecințele faptei, ci pe seama conduitei pârâtului, mai ales că acesta este o persoană care apare frecvent în media și cunoaște consecințele pe care le poate produce o anumită afirmație.

 Faptul că  instanţa de apel a apreciat că faptele paratului nu au afectat în mod grav reputaţia, demnitatea și onoarea reclamantului, nu înseamnă că nu există  deloc o afectare.  Tocmai, se reține o afectare semnificativă, aptă a produce consecințe negative în plan moral victimei, însă nu atât de gravă încât să justifice reținerea unei daune de 1.000.000 lei. Faptul că pârâtul este cunoscut în lumea mediatică ca având un temperament coleric, care are obiceiul de a exagera lucrurile și că faptele imputate erau greu de crezut nu înlătură existența unei atingeri semnificative valorilor persoanei, de natură a produce un prejudiciu moral, în contextul în care victima se bucura de o anumită reputație și de un anumit prestigiu iar spectatorii iubitori de fotbal sunt persoane din cele mai variate medii și cu nivele diferite de inteligență, cu capacități dintre cele mai diferite de a percepe și a crede afirmațiile făcute în media. Chiar dacă victima a afirmat că iniţial a luat totul ca pe o glumă, persistența pârâtului în conduita sa a atins cotele unui adevărat scandal public afirmaţiile paratului și modul în care au fost făcute fiind, prin natura lor, prejudiciabile, așa cum afirmă chiar acesta în recursul său.  Dată fiind natura prejudiciului moral nu era necesar a se proba fără dubiu și fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie pe care reclamantul intimat pretinde ca o are în mediul personal, social și profesional.

Înalta Curte apreciază că instanțele de fond și de apel au reținut corect că  există o afectare negativă pe plan psihic generată de faptele pârâtului, de o anumită gravitate, care să justifice acordarea unei satisfacţii echitabile de 2.500 de lei alături de recunoaşterea, prin hotărâre, a caracterului scandalos şi neadevărat al celor afirmate de către pârât, încât, apreciind că s-a cauzat un prejudiciu sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, antrenarea răspunderii fiind de natură a oferi atât o satisfacție materială, dar și  una morală.

  Într-adevăr în jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut referire la "criteriului adevărului" și la permiterea "exagerărilor", însă aceste chestiuni nu sunt incidente speței. Pârâtul nu era un ziarist, un om de media, animat de dorința aducerii la cunoștință publică a unor fapte în legătură cu o persoană publică încât, cum corect a reținut prima instanță,  să justifice un drept şi un interes legitim să facă astfel de acuzaţii publice. Deși drept fundamental, libertatea de exprimare nu are caracter absolut, ea putând fi supusa unor restricții în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptata împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, restricții care sunt supuse principiului asigurării justului echilibru între exercițiul dreptului la libera exprimare şi protecția drepturilor individuale. În speță, era doar o chestiune de răzbunare personală față de faptul că pârâtul nu a reușit să fac o tranzacție în temenii doriți. Imaginea unei persoane nu poate fi afectată public din  considerente personale ale autorului faptei.

Faptul că însuși reclamantul ar fi făcut în public afirmaţii defăimătoare la adresa pârâtului, imputându-i acestuia fapte penale neprobate nu constituie cauză care să înlăture răspunderea autorului faptei prin prisma art. 1352 C.civ. Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseşi (art. 1352 C.civ.) trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului – îndeplinind totodată caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit. Nu poate fi vorba de o "replică" la adresa comportamentului reclamantului, care să întrunească caracteristicile forţei majore sau  cazului fortuit. 

Instanța de recurs, prin prisma caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, nu poate face însă o reapreciere a cuantumului prejudiciului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prejudiciul există și că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, instanțele de fond și apel apreciind corect incidența și aplicabilitatea dispozițiilor art. 1349 și 1357 C.civ., încât și recursul  pârâtului a fost respins ca nefondat.