Ședințe de judecată: Mai | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la un imobil restituit fostului proprietar solicitate de cumpărătorul evins. Calitate procesuală pasivă.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Calitate procesuală pasivă.

Index alfabetic : îmbunătățiri

-spor de valoare

-persoană îndreptățită

                                                                                                   Legea nr. 10/2001, art. 48

 

Potrivit prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţa prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite, iar, în conformitate cu art.3 din același act normativ, sunt considerate persoane îndreptățite, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Ca atare, în cererea având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de valorare aduse imobilului pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, calitate procesuală pasivă poate avea numai acesta din urmă, deoarece terțul evingător este cel ținut să suporte sporul de valoare rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare si utile, întrucât lui îi profită aceste cheltuieli. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a unității deținătoare și a societății comerciale specializată în vânzarea imobilelor din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, care a acționat ca mandatar la perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu fostul chiriaș și Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică în cauză.

 

Secția I civilă, decizia nr. 64 din  21 ianuarie 2016          

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.04.2012, urmare a declinării de competență de către Judecătoria Sector 5, reclamanții A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul general să fie obligați pârâții la plata contravalorii apartamentului situat în București.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx7/1998, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin X. SA, în temeiul Legii nr.112/1995 şi HG nr.20/1996, au dobândit apartamentul situat în Bucureşti, fără a li se comunica, înainte de încheierea contractului sau la data încheierii acestuia, faptul că apartamentul menționat forma obiectul unei cereri de restituire către fostul proprietar formulată în condițiile art.2 din Legea nr.112/1995.

Prin sentinţa civilă nr.5776/2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a fost admis capătul de cerere având ca obiect acţiune în constatare, iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase numitei E. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. Hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă în calea de atac a recursului. Reclamanții au arătat că, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit imobilul, acesta a rămas valabil, dar s-a dat preferinţă titlului de proprietate al numitei E. De asemenea, s-a susținut de către reclamanţi faptul că au dobândit dreptul de proprietate cu buna-credință, sens în care au adus îmbunătățiri apartamentului, valoarea acestuia crescând datorită acestora.

 În drept, au fost invocate dispozițiile art.50, art.501 şi urm. din Legea nr.10/2001, art.1337-1351 C.civ.

  La termenul de judecată din 15.02.2012, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Municipiului București, prin Primar şi a SC X. SA. Totodată, reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 120.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din  ziua plăţii, reprezentând preţul de circulație al apartamentului, având în vedere sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile efectuate, a sumei de 5.600 lei reprezentând onorariu de avocat achitat în dosarul în care au fost evinși, a sumei de 13.361,71 lei reprezentând cheltuieli de judecata în dosarul în care au fost evinși şi cheltuieli de executare efectuate în dosarul de executare nr. xx90/2011, a sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale, pentru suferinţele create de Statul Român, respectiv starea de nelinişte, incertitudine, insecuritate, procedura judiciara foarte lungă şi costisitoare începută din anul 2005, finalizat cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, precum şi suma de 250 euro pe zi, cu titlu de daune cominatorii.

  În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Convenția europeană, protocolul nr.1 la CEDO.

  Prin sentința civilă nr. 484 din 11.04.2014 Tribunalul București, Secția V-a civilă a respins cererea precizată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx7/1998, încheiat între PMB, prin SC X. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului şi reclamanți, în calitate de cumpărători, s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, în temeiul Legii nr.112/1995, în schimbul preţului de 45.086.675 lei ROL.

Prin sentința civilă nr. 5776/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 4, s-a dispus obligarea numiților A. şi B. să lase în deplină proprietate şi liniștită posesie imobilul către reclamanta E. A apreciat instanţa că atât cumpărătorii - reclamanții din prezenta cauză - cât şi vânzătorul nu se pot prevala de prezumţia bunei-credinţe la momentul încheierii actului, întrucât, “cu minime diligențe, prin verificarea dosarului aflat la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, ar fi luat cunoștință de cererea formulată” de fostul proprietar. A mai statuat instanța că unitatea deţinătoare a înstrăinat imobilul înainte de soluționarea cererii lui E. privind restituirea în natură. Deși admisă calea de atac a apelului promovată de reclamanții din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 1475/2010 pronunțată de Curtea de Apel, a fost admis recursul declarat de E., modificată decizia civilă nr.1404/A/2009 în sensul respingerii apelului formulat de A. şi B. A statuat instanța de recurs în cuprinsul considerentelor asupra datei de 23.07.1996, deci anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, dată la care E. a formulat notificare în vederea restituirii în natură a imobilului. Astfel, considerentele hotărârii judecătorești au intrat în puterea lucrului judecat.

În conformitate cu dispoziţiile art.50 alin.(2) din Legea nr.10/2001 și art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ legiuitorul a prevăzut dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanții au dobândit imobilul, a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, sens în care prin sentința civilă nr.5776/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 4, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1475/2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus obligarea numiților A. şi B. să lase în deplină proprietate şi liniștită posesie imobilul către reclamanta E. S-a reținut astfel, în considerentele hotărârii faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx7/1998 au fost nesocotite prevederile Legii nr.112/1995, preluarea imobilului de către stat făcându-se fără titlu valabil. Deși nu s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare, s-a reținut ineficacitatea sa. Or, în temeiul art.9 alin.(1) din Legea nr.112/1995, de prevederile acestei legi pot beneficia în mod efectiv chiriașii imobilelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari. Așadar, tribunalul a statuat că nu poate fi reținută buna credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare câtă vreme, cu minime demersuri, dat fiind şi contextul social al momentului, fostul chiriaș ar fi avut posibilitatea sa cunoască situația juridică a apartamentului dobândit.

 Condiţia esenţială pentru ca titularul titlului desfiinţat să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate. Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr.112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procedural, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art.501 Legea nr.10/2001. Or, în cauza de faţă, reclamanții nu au înțeles să investească instanța cu o cerere în pretenții constând în prețul actualizat al imobilului, sens în care tribunalul nu a acordat, din oficiu, ceva ce nu s-a cerut. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea preţului de piața al imobilului, în conformitate cu dispoziţiile art.501 alin.(1) din Legea nr.10/2001, drept pentru care tribunalul a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiat.

Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâţilor, în solidar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul dosarului civil nr. xx54/4/2007, a cheltuielilor de executare efectuate în cadrul dosarului de executare nr. xx90/2011, precum şi daune cominatorii, indicând ca temei de drept prevederile art.1337-1351, art.1073 şi art.1075 C.civ., potrivit precizărilor făcute în ședința publică din data de 11.10.2013. Contrar opiniei reclamanților, tribunalul a avut în vedere că, în cauză, nu operează evicțiunea de drept comun, astfel cum este reglementată de prevederile art.1337-1344 C.civ. În această materie, legea specială nu se completează cu dreptul comun. Altfel spus, dispozițiile art.50 alin.(2) Legea nr.10/2001 derogă de la dreptul comun constând în prevederile art.1337-1344 C.civ.. Dispoziţiile art.501 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună credinţă în baza Legii nr.112/1995.

În acest sens, deşi s-a reţinut că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, instanţa a considerat necesar să reitereze că, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părților în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

S-a avut în vedere că restituirea prestaţiilor, expresie a principiului „restitutio in integrum”, operează între părţile contractante însă, potrivit măsurii anterior evocate, legea specială derogă de la această regulă instituind prin textul legal anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului). Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii – fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.

Tribunalul a subliniat faptul că garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, cum este cazul în speță, operează cu îndeplinirea cumulativă a trei cerințe, respectiv existența unei tulburări de drept, anterioritatea cauzei evicțiunii faţă de vânzare, necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător. Or, cum s-a statuat prin considerentele sentinței civile nr.5776/2008 pronunțată de Judecătoria Sector 4, irevocabilă prin decizia civilă nr.1475/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut cu putere de lucru judecat ca reclamanţii-cumpărători au acționat cu rea-credință la  momentul încheierii contractului, văzând data notificării formulate de fosta proprietară, respectiv 23.07.1996. Prin urmare, nu s-a putut susține, în mod obiectiv, că reclamanții cumpărători nu au cunoscut cauza evicțiunii la momentul încheierii contractului. Obligația de garanție a vânzătorului decurge din principiul potrivit cu care el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită şi utilă a lucrului vândut. Nefiind îndeplinită una dintre cerințele obligatorii pentru constatarea intervenirii evicțiunii totale, evident că nici efectelor juridice ale acestei garanții nu li se poate da eficiență. Ca atare, pretențiile privind recunoașterea dreptului la restituirea sumelor reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul dosarului civil nr. xx54/4/2007, a cheltuielilor de executare efectuate în cadrul dosarului de executare nr. xx90/2011, precum şi daune cominatorii au fost apreciate a fi neîntemeiate.

S-a avut în vedere că, nici în considerarea garanțiilor procesuale europene nu se poate constitui în patrimoniul reclamanţilor un drept de creanță. Pentru a putea invoca prevederile art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi a analiza dacă reclamanții au un „bun” în sensul acestui articol, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispoziţiile Convenţiei europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa invocată s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv, ceea ce în cauza se verifica, Statul Român ratificând convenția prin Legea nr.30/1994. În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei, trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime. Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească fie printr-un act administrativ. Or, această condiție nu se mai regăsește în cauza dedusă judecății, dreptul reclamanților la restituirea prețului de piață al imobilului excedând posibilităților reale inserate în cuprinsul art.501 din Legea  nr.10/2001.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, formulând critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr 525 din 02 12 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reţinut următoarele:

Curtea de Apel a constatat că, în esenţă, reclamanții au criticat sentinţa atacată, sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în privinţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, precum şi sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii, prin neexaminarea capătului doi de cerere.

Relativ la primului motiv de critică, instanța de apel a avut în vedere că, din lecturarea motivelor de apel, reclamanţii susţin ignorarea jurisprudenţei instanţei europene, care a statuat în sensul că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în temeiul Legii nr. 112/1995 este protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.

Instanţa de apel a constat că nu sunt incidente dispozițiile evocate în speţa de faţă, deoarece protecţia pe care jurisprudenţa CEDO o recunoaşte contractelor de vânzare cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 porneşte de la premisă unui drept de proprietate legal dobândit, potrivit legislaţiei interne. Or, examinând considerentele hotărârilor pronunţate în procesul de revendicare imobiliară, intentat de fostul proprietar reclamanţilor, Curtea de Apel a constatat că această premisă nu este îndeplinită. Pentru fundamentarea acestei concluzii, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5776/2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea în revendicarea, pârâţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul fostului proprietar, respingându-se capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare. Din motivarea primei instanţe, reiese că s-a examinat, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a instanţei supreme, capătul de cerere privind revendicarea imobilului dar nu s-a examinat pe fond şi capătul de cerere ce viza valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al reclamanţilor, acesta fiind respins, ca prescris. În considerente, s-a reţinut că admiterea revendicării nu se poate face dacă se aduce atingere principiului stabilităţii raporturilor juridice, ceea ce presupune ca imobilul să fi fost dobândit în asemenea condiţii încât să fie exclusă reaua credinţă. Judecătoria a mai reţinut că reclamanţii din prezenta cauză, în calitate de chiriaşi cumpărători, cu minime diligenţe ar fi putut afla de formularea notificării în baza Legii nr. 112/1995, de către fostul proprietar, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, contract perfectat înainte de soluţionarea cererii de retrocedare în natură a imobilului în litigiu. În egală măsură se reţine de către prima instanţă că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plata unei despăgubiri, modalitate de etatizare calificată de instanţă drept preluare fără titlu valabil, fiind încălcate tratatele internaţionale la care România este parte.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel, care a fost admis, fiind respinsă acţiunea în revendicare a fostului proprietar, în  motivare reţinându-se că titlul de proprietate al reclamanţilor din prezenta cauză, constând în contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este preferabil, în temeiul Legii nr. 10/2001, reţinându-se în completare faptul că înstrăinarea imobilului s-a realizat în condiţii de legalitate, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului în termen de 1 an.

Decizia din apel a fost recurată, calea de atac fiind soluţionată prin decizia civilă nr. 1475/2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, în sensul admiterii recursului cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor promovate de reclamanţii din prezenta cauză. În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a interpretat greşit principiul stabilităţii circuitului juridic civil, în condiţiile în care fostul proprietar a formulat notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, cerând restituirea în natură, iar faptul că actul de vânzare cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză nu a fost desfiinţat nu înseamnă că aceştia au un drept de proprietate legal dobândit, deoarece asupra unui bun nu pot coexista doi proprietari exclusivi, ci doar pot exista două titluri de proprietate. S-a mai arătat că, pornind de la distincţia între titlu ca act juridic şi dreptul propriu-zis, nu există contradicţie între situaţia menţinerii titlului foştilor chiriaşi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 şi constatarea că aceştia nu au un drept de proprietate asupra imobilului, deşi actul juridic nu a fost desfiinţat. Vânzarea imobilului către chiriaşi reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al fostului proprietar, iar prin preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 statul  nu avea un titlu, astfel că ingerinţa în dreptul al fostului proprietar este lipsită de baza legală.

Din examinarea considerentelor deciziei instanţei de recurs, Curtea de Apel a constatat că s-a tranşat în mod irevocabil, chestiunea dobândirii în mod legal a dreptului de proprietate imobiliară de către reclamanţi, în calitate de chiriaşi cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se cu putere de lucru judecat că reclamanţii din prezenta cauză nu sunt titularii legali ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, astfel că nu se pot prevala de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO şi, pe cale de consecinţă, nici nu pot pretinde valoarea reală de circulaţie a imobilului, a cărui posesie au pierdut-o în urma admiterii, în mod irevocabil, a revendicării formulate de fostul proprietar.

Potrivit prevederilor art. 501 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se desprind două cerinţe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deşi textul de lege foloseşte noţiunea de desfiinţare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea de Apel a apreciat că, de fapt, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerinţele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în toate situaţiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsa de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

În privinţa primei condiţii, relativ la respectarea cerinţelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, instanța de apel a avut în vedere că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situaţiile în care există îndreptăţirea foştilor chiriaşi cumpărători ai imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a primi preţul de piaţă, de situaţiile în care aceştia sunt îndreptăţiţi să primească doar preţul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel a considerat necesar a sublinia faptul că ceea ce recompensează legiuitorul prin acordarea preţului de piaţă este legala dobândire a imobilului. În speţa de faţă, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare a fost în mod irevocabil respinsă ca prescrisă, astfel că fără a repune în discuţie această chestiune, reţinerea făcută de instanţa de recurs în procesul de revendicare al fostului proprietar, în sensul că dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanţii din prezenta cauză nu s-a făcut în mod legal, face ca această cerinţă să nu fie îndeplinită din perspectiva dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă al imobilului, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, relativ la nepronunţarea asupra capătului al doilea de cerere, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată, în condiţiile în care prima instanța a examinat aceste pretenţii, argumentând pe larg soluţia de respingere a acestora. Astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, faptul că nu operează evicțiunea de drept comun, reglementată de prevederile art. 1337-1344 C.civ., deoarece, în materia imobilelor preluate abuziv s-a adoptat o lege specială, care derogă de la normele dreptului comun şi nu se completează cu acestea. În mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 constituie o aplicaţie a instituţiei răspunderii vânzătorului pentru evicţiune în ipoteza în care fostul chiriaş pierde imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare, deoarece evicţiune presupune un contract de vânzare cumpărare valabil încheiat, iar în situaţia în care se constată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii. S-a mai reţinut că restituirea prestaţiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, care se subsumează efectelor nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante însă, în materia imobilelor preluate abuziv, legea specială derogă de la această regulă instituind prin dispoziţiile art. 50, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia plăţii preţului reactualizat sau de circulaţie din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenţa fondului extrabugetar, drept sursă de finanţare a acestor plăţi, oferă încă un argument pentru a da eficienţă dispoziţiilor legii speciale faţă de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă expresia libertăţii contractuale, aceasta realizând în condiţiile speciale stabilite de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind şi faptul că preţul preferenţial (inferior celui de piaţă) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reţinut de către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În acest context, Curtea de Apel a reţinut că unităţile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acţionau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, preţul obţinut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziţia recurentului pârât.

            Această prevedere legală [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiţii).

În completare, prima instanţă oferă şi o motivare subsidiară, evidenţiind că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii pentru evicţiune, nici în ipoteza în care s-ar da eficienţă prevederilor dreptului comun, deoarece una dintre aceste cerinţe constă în necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător, condiţie neîndeplinită în cauză, din moment ce, prin considerentele sentinței civile nr.5776/2008, pronunțată de Judecătoria sector 4, irevocabilă prin decizia civilă nr.1475/2010 a Curţii de Apel București, s-a reținut cu putere de lucru judecat ca reclamanţii-cumpărători au acționat cu rea-credință la  momentul încheierii contractului, faţă de data notificării formulate de fostul proprietar, nesoluţionate la acel moment.

Pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 296 C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat apelul reclamanţilor și a luat act că apelanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către reclamanţi, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1137 din 29.04.2015 a ICCJ, Secția I civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În considerentele decizie din recurs s-a reţinut că instanţele de fond au făcut interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu pot beneficia de preţul de piaţă al imobilului, precum şi faptul că nu s-a observat formularea unui al doilea petit prin cererea precizatoare, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului de către reclamanţi. Instanţa supremă concluzionează că acest aspect nu a fost examinat în condiţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, deşi singura critică din apel constă în aceea că instanţa de fond nu a analizat al doilea capăt de cerere, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii.

Prin decizia nr.382/A din 1 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.484/2014 pronunţată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanțelor Publice şi SC X. SA.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive și a respins capătul de cerere privind îmbunătăţirile, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Rejudecând apelul, în condiţiile dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin decizia de casare, instanţa supremă a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare justificat de faptul că în apel nu s-a analizat solicitarea reclamantului, formulată în cadrul cererii precizatoare, de a se avea în vedere în cadrul preţului de circulaţia al imobilului şi îmbunătăţirile aduse apartamentului, statuându-se totodată că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă al imobilului, ci doar cel actualizat. Având în vedere că, aşa cum s-a evidenţiat expres în considerentele deciziei de casare, examinarea pretenţiilor reclamanţilor privind îmbunătăţirile trebuie realizată prin raportare la prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a avut în vedere interpretarea acestor dispoziţii legale, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii (01.09.2011).

Astfel, legiuitorul statuează, prin prevederile alin. (1) că locatarii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, arătând în alineatul al doilea că obligaţia plăţii despăgubirii revine persoanei îndreptăţite, indiferent dacă imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil sau fără titlu. Valoarea acestor despăgubiri se stabileşte pe bază de expertiză, cu precizarea că sunt avute în vedere cheltuielile necesare şi utile, iar cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi.

Modificările ulterioare aduse Legii nr. 10/2001 nu au vizat acest aspect, astfel că dispoziţiile legale anterior expuse constituie, de altfel şi forma actuală a Legii nr. 10/2001 în această materie a despăgubirilor solicitate de chiriaşi, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilelor preluate abuziv şi retrocedate în natură foştilor titulari ai dreptului de proprietate sau succesorilor lor în drepturi, în condiţiile legii.

Din interpretarea prevederilor art. 48 din legea instanța de apel a avut în vedere că legitimare procesuală pasivă are, într-un astfel de demers judiciar iniţiat de chiriaş, doar persoana îndreptăţită, indiferent de modalitatea în care imobilul a fost preluat de către stat. Din această perspectivă, solicitarea unor astfel de pretenţii în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu unitatea deţinătoare, cu societatea comercială specializată în vânzarea imobilelor din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, care a acţionat în calitate de mandatar la perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu fostul chiriaş şi cu Ministerul Finanţelor Publice ridică o problemă de legitimare procesuală, care nu se poate rezolva decât prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, chemaţi în judecată în prezenta cauză. Curtea de Apel a subliniat că textul art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează cu acurateţe că exclusiv persoanei îndreptăţite i se poate pretinde plata despăgubirilor constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului retrocedat în natură, atât în procedura legii speciale, cât şi în urma admiterii unei acţiuni în revendicare introduse în condiţiile dreptului comun.

Având în vedere că instanţa de fond şi de apel din primul ciclu procesual s-au considerat investite şi au examinat exclusiv pretenţiile reclamanţilor cu privire la preţul de piaţă al imobilului pierdut prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari, legitimarea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată a fost stabilită în raport cu aceste pretenţii deduse judecăţii. Pe cale de consecinţă, nu s-a reţinut că, în raport de pretenţiile referitoare la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentului, cadrul procesual, din punct de vedere pasiv, ar constitui o chestiune tranşată irevocabil, care să fi intrat în puterea lucrului judecat, deoarece instanţa de casare nu face nicio precizare în această privinţă, limitându-se la a statua că analiza acestor pretenţii (privind contravaloarea îmbunătăţirilor) va fi realizată de instanţa de trimitere în condiţiile dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 296 C.proc.civ., Curtea de Apel a

admis (formal) calea de atac a apelului, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în privinţa capătului de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi imobilului, a respins ca atare aceste pretenţii, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa de apel a admis greșit excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, precum şi a SC X. SA, în ceea ce priveşte plata îmbunătăţirilor şi a sporului de valoare adus apartamentului în privința căruia au fost evinşi.

Apreciază că instanţa de apel consideră în mod greșit faptul că respingerea de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a fost doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata preţului de circulaţie a apartamentului de care au fost evinşi. Susțin faptul că această excepţie a fost soluţionată prin încheierea din 11.10.2013, instanţa de fond pronunțându-se, în sensul respingerii acestei excepţii în raport de toate capetele de cerere, inclusiv îmbunătăţirile şi sporul de valoare adus imobilului de foştii chiriaşi-cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Subliniază faptul că speţa dedusă judecăţii prezintă o particularitate care constă în faptul că reclamanţii au pierdut proprietatea imobilului în urma admiterii acţiuni în revendicare formulată de fostul proprietar, în prezenta cauza fiind încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat stabilit în considerentele deciziei civile nr. 1475/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Arată că, în considerentele acestei decizii nu se regăseşte vreo menţiune cu privire la poziţia subiectivă a chiriaşilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispoziţiile art. 1899 C.civ. potrivit cărora buna-credinţă se prezumă, şi, prin urmare, recurenții-reclamanți sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, inclusiv a îmbunătăţirilor şi a sporului de valoare adus imobilului astfel cum reiese din expertiza efectuată în cauză, inclusiv cheltuielile suportate de reclamanţi în procesul în care au fost evinşi.

Subliniază faptul că puterea de lucru judecat este cel mai important efect procesual al actului jurisdicţional și, făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, solicită să se constate că cerinţele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare au fost deja analizate prin sentinţa civilă nr. 5776/2008 pronunţată de Judecătoria Sector 4, care a avut ca obiect pe lângă revendicare şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, considerente care au fost înlocuite cu cele ale deciziei civile nr. 1475/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, consideră că instanţele nu au dat eficienţă juridică puterii pozitive de lucru judecat stabilit în considerentele deciziei civile nr.1475/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a statuat, irevocabil, faptul că cerinţele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 sunt îndeplinite, astfel încât orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, în prezenta cauza, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat.

Recurenții apreciază că sunt lipsite de importanţă condiţiile în care pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea sau nu a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locaţiunii sau ulterior cumpărării locuinţei, chiar şi în cazul unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat. Relevant este dacă pârâţii au fost chiriaşi în imobilul la care au adus îmbunătăţiri, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de art.48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, condiție îndeplinită în cauză de către reclamanți.

Solicită a se constatata că deposedarea reclamanţilor de imobilul deţinut de către aceştia în temeiul unui titlu valabil, contractul lor de vânzare-cumpărare nefiind anulat, în absenţa unei reparaţii echitabile poartă conotaţiile unei privări de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze din alin. 1 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, în condiţiile în care recurenţii sunt beneficiarii unui bun, în sensul Convenţiei și că orice ingerinţă în dreptul lor de proprietate trebuie să răspundă criteriilor de proporționalitate, ceea ce înseamnă menţinerea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cel particular sau altfel spus, imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului.

Subliniind cauza reală a evicţiunii, dar şi obligaţia instituită chiar prin lege la despăgubire, solicită a se constată că instanţa de apel a admis nelegal excepția lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor intimaților-pârâți, ceea ce impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, trebui subliniat faptul că, limitele rejudecării apelului au fost fixate, în cadrul primului ciclu procesual, ca efect al pronunțării deciziei civile nr. 1137 din 29 aprilie 2015 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia nr. 525/A din 02.12.2014 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie şi a trimis cauza pentru rejudecare aceeaşi instanţe în limitele art. 48 din Legea nr. 10/2001. Instanța de casare a avut în vedere faptul că instanțele nu au observat, în lipsa unei cereri explicite în acest sens, că prin cererea precizatoare s-a solicitat, „în cadrul” prețului de circulație al apartamentului să fie avute în vedere și îmbunătățirile aduse de reclamanți apartamentului. S-a statuat, astfel, că acest aspect nu a fost analizat, în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului că singura critică din apel a vizat faptul că, relativ la capătul II de cerere, „instanța de fond nu l-a analizat în niciun fel, fiind încălcat astfel principiul disponibilității”.

În contextul limitelor fixate prin decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C.proc.civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, a procedat corect la examinarea pretențiilor reclamanților privind îmbunătățirile pretinse prin raportare la prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 în forma textului legal evocat, în vigoare la data introducerii acțiunii (01.09.2011).

Prin motivele de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei recurate prin care a fost respins capătul de cerere privind plata îmbunătățirilor și a sporului de valoare adus apartamentului pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul general și X. SA. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat, în esență, că excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâților a fost soluționată de instanța de fond prin încheierea din 11.10.2013, în sensul respingerii acestei excepții, în raport de toate capetele de cerere și nu numai în privința capătului de cerere privind plata prețului de circulație a apartamentului, cum eronat a reținut instanța de apel.

Contrar susținerilor recurenților în cadrul analizei legalităţii hotărârii primei instanţe în raport cu criticile apelanților-reclamanți și în contextul casării parţiale dispusă de către instanța de recurs din primul ciclu procesual, instanţa de apel a procedat corect la rejudecarea pricinii în limita celor statuate prin decizia de casare, fiind astfel exclus din obiectivul instanţei de rejudecare a problemelor de drept şi a capetelor de cerere care au rămas soluţionate irevocabil.

Într-adevăr, prin încheierea de ședință din 11.10. 2013, instanța de fond a procedat la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților în raport de pretențiile și temeiul de drept cu care s-a considerat a fi investită, respectiv art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, fără a fi analizat însă cadrul procesual pasiv în raport de pretențiile reclamanților din capătului II de cerere relativ la plata contravalorii îmbunătățirilor și a sporului de valoare aduse apartamentului. Drept dovadă, ulterior acestui moment, instanța de recurs, prin decizia de casare din primul ciclu procesual deși reține faptul că instanțele de fond au efectuat o interpretare corectă a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reținând că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață, trimite cauza spre rejudecare motivat de faptul că cererea privind îmbunătățirile aduse de reclamanți apartamentului nu a fost analizată, în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în pofida faptului că singura critică din apelul declarat de reclamanți a vizat chiar împrejurarea că, instanța de fond nu a analizat capătul II de cerere, încălcând astfel principiul disponibilității.

În acest context, instanța de apel a reținut corect faptul că, raportat de prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţa prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite.

Având în vedere că potrivit art.3 din Legea nr.10/2001 sunt considerate persoane îndreptățite, printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, rezultă cu evidență că în privința capătului 2 de cerere, calitate procesuală pasivă poate avea numai persoana căreia i s-a restituit imobilul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deoarece terțul evingător este cel ținut să suporte sporul de valoare rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare si utile, întrucât lui îi profită aceste cheltuieli. Or, în limitele cadrului procesual conferit de reclamanți prin cererea precizatoare rezultă că, în condițiile statuate prin art. 48 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a unității deținătoare și a societății comerciale specializată în vânzarea imobilelor din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, care a acționat ca mandatar la perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu fostul chiriaș și Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică în cauză, cum corect a reținut instanța de apel.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei atacată întrucât a fost pronunțată cu încălcarea efectului pozitiv al deciziei civile nr. 1475/2010 a Curții de Apel București prin care s-a statuat că cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt îndeplinite. Consideră, în esență, că orice analiză a acestor condiții este inutilă în prezenta cauză, de vreme ce ar putea conduce la un  rezultat care ar contrazice cele deja intrate în puterea lucrului judecat și întrucât sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, rezultă că absența unei reparații echitabile conduce la o ingerință în dreptul lor de proprietate.

Critica recurenților însă nu mai poate forma obiect de dezbatere în prezentul recurs, de vreme ce instanța de recurs din ciclul procesual anterior a analizat acest motiv relativ la fondul pretențiilor reclamanților cu privire la prețul de piață al imobilului pierdut prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari. Relativ la acest capăt de cerere, instanța a reținut în considerentele deciziei de casare că, în speță, nu se poate reține că actul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață). Dând eficiență puterii lucrului judecat deciziei pronunțată în recurs în cadrul acțiunii în revendicare relativ la verificarea condițiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, în decizia de casare nr. 1137/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat, însă, că cele statuate prin decizia civilă nr. 1475/R din 22.11.2010 a Curții de Apel București exprimă cât se poate de clar faptul că imobilul din litigiu nu era susceptibil de vânzare în sistemul Legii nr. 112/1995 și, drept urmare, reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului în condițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual au intrat, sub aspectul în discuție, în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi examinate în prezentul recurs. Or, verificarea legalității deciziei recurate este posibilă numai în privința soluției dispusă ca efect al rejudecării pricinii, în limitele deciziei de casare, respectiv a modului de soluționare a pretențiilor care au format obiectul capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamanți apartamentului și care au fost respinse pentru lipsa calității procesuale pasive, aspecte care au fost analizate deja în precedent.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală și că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. nu își găsește aplicabilitate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ. Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţi.