Ședințe de judecată: Mai | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în revendicare. Coparticipare procesuală pasivă facultativă. Invocarea aceluiași titlu de proprietate față de toate părțile chemate în judecată. Unicitatea cauzei juridice. Extinderea efectelor hotărârii judecătorești favorabile și asupra pârâților care nu au exercitat calea de atac a apelului.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Părțile.

Index alfabetic : acțiune în revendicare

-titlu de proprietate

-coparticipare procesuală pasivă

                                                                                       C.proc.civ., art. 48

                                                                                       C.civ., art. 480

                                                                                      

 Cum în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, nu poate pretinde că prin neatacarea sentinţei de primă instanță de către unii dintre pârâţi (prin care fiecare dintre pârâți fusese obligat la restituirea unei suprafețe de teren individualizate şi delimitate conform raportului de expertiză întocmit), situaţia dreptului său de proprietate ar fi fost astfel definitivată, fără posibilitatea de a mai fi pusă în discuţie în apel.  Aceasta întrucât izvorul unic al dreptului reclamantului (transpus pe planul cauzei juridice a acţiunii), constând în titlul de proprietate exhibat, nu poate conduce la soluţii diferite faţă de pârâţii chemaţi în proces, în condițiile în care instanța de apel, reluând, în urma casării cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantului, a statuat în sensul că nu există un asemenea drept.

Prin urmare, în această situație, extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor pârâţilor (deci și asupra celor care nu au exercitat calea de atac a apelului) s-a datorat faptului că dreptul opus de reclamant are aceeaşi cauză juridică, ceea ce înseamnă că reclamantul nu poate pretinde consecinţe juridice diferite faţă de pârâţi, efectele judecăţii răsfrângându-se faţă de toate părţile procesului.

 

Secția I civilă, decizia nr.43  din 20 ianuarie 2016              

 

           

 

            Prin cererea formulată la data de 7 octombrie 2005, reclamanţii A., B. au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii C., D., E., F., G., H., J., I., K., L., M., N., R. şi O. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3372,13 mp situat în Craiova.

            Printr-o precizare de acţiune ulterioară s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise pârâţilor conform Legii nr. 18/1991 şi deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafaţa de teren revendicată a fost precizată ca fiind de 1804 m.p., liberă construcţii.      

            Prin sentinţa civilă nr. 282 din 14.07.2009, pronunţată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după desfiinţarea sentinţei nr. 251/2008) s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.

            S-a reţinut că pe rolul Tribunalului Dolj se află dosarul nr. xx1/2004 care are ca obiect contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acţiunea în revendicare ce face obiectul analizei  prezentului dosar şi că dosarul ce are ca obiect contestaţia în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., până la soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.

            Tribunalul a constatat că excepţia de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu acest act normativ, ce cuprinde norme speciale şi o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

            Reclamanţii au formulat cerere de completare a hotărârii, susţinând că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea dispoziţiei nr. 81/1992, emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20 octombrie 2009.

            Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei şi a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acesteia a fost admis prin decizia civilă nr. 64 din 3.03.2010 a Curţii de Apel Craiova, cu consecinţa desfiinţării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

            În motivare, s-a reţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă şi astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C.proc.civ.

            Împotriva deciziei au formulat recurs pârâţii C., D., Q., P., T., precum şi pârâţii J., U., N., I., H., V., respinse ca nefondate prin  decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a  ÎCCJ, Secţia I civilă.

            Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că cererea în revendicarea terenului în suprafaţă de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea de constatare a nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum şi a deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii judeţului Dolj.

            S-a apreciat că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

            Aceasta, întrucât potrivit Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

            Finalitatea unei acţiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanţii se socotesc îndreptăţiţi, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanţii nu ar obţine însăşi restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foştilor chiriaşi.

            Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat  instanţa de apel.

            S-a arătat că o atare analiză trebuie realizată însă, în raport cu art. 1  Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, aşa cum rezultă din Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie Justiţie şi nu în condiţiile art. 480 C.civ., în condiţiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

            În acest sens, s-a dat îndrumarea ca instanţa să cerceteze dacă reclamanţii au un „bun" în sensul Convenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii europene dezvoltată în materie şi de faptul că în ce priveşte conținutul noţiunii de „bun", spre deosebire de jurisprudenţa formată pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989,  reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza Atanasiu şi alţii c. României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).

            S-a menţionat de asemenea că, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie.

            Totodată, în absenţa unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

            Reluând judecata, Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a pronunţat sentinţa nr. 150 din 11 mai 2012 prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. A respins excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii în revendicare. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi având ca obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele suprafeţe: pârâţii V., H., S., T., J., I., N. şi U. - suprafaţa de 661 mp; pârâtele P. şi Q. - suprafaţa de 167 mp; pârâta X. - suprafaţa de 167 mp; pârâţii C. şi D. - suprafaţa de 167 mp; pârâta Z. - suprafaţa de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de expertiză. A respins cererea în revendicare faţă de pârâta Primăria municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura judeţului Dolj.

            S-a reţinut de către tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanţilor, că aceştia sunt succesori în drepturi ai defunctului W., ca moştenitori testamentari ai numitei Ș., descendentă de gradul I a autorului.

            S-a constatat ca imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, fiind pensionar.

            În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi excepţia prematurităţii acesteia, faţă de nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii a fost analizată şi respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 64/2010 a Curţii de Apel Craiova, iar excepţia prematurităţii este neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu nu mai era deţinut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul pârâţilor, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) [actual art. 36 alin.(2)] din Legea nr.18/1991, în baza deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii judeţului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menţionat, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art.20 şi 21 din Legea nr. 10/2001.

            S-a constatat că suprafaţa atribuită în proprietate deţinătorilor apartamentelor din imobilele situate în Craiova, prin decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Judeţului Dolj, coincide cu suprafaţa asupra căreia aceştia aveau un drept de folosinţă dobândit o dată cu repartizarea locuinţelor construite, astfel că pârâţii erau îndreptăţiţi la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997.

            Pe fondul acţiunii în revendicare, instanţa a analizat cererea pornind de la dispoziţiile art. 480 C.civ., procedând la compararea titlurilor.

            Astfel, în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.080 mp., pentru care pârâţii deţin titluri de proprietate, instanţa a apreciat că se impune a se da preferinţă titlului reclamanţilor, întrucât este mai bine caracterizat.

            Aceasta, întrucât titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, W., fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală şi testamentară, spre deosebire de titlul pârâţilor care provine de la stat sau îşi are originea într-un titlu provenind de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

            Titlul pârâţilor a fost dobândit în temeiul legii [al dispoziţiilor art. 35 alin.(2) din Legea nr. 18/1991] de la stat sau prin convenţie, dar de la persoane care au primit, la rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar, nu le putea constitui pârâţilor un drept pe care nu-1 avea şi cu privire la care nu putea dispune.

            Pe de altă parte, titlul reclamanţilor este anterior celui al pârâţilor, datând din 1938, conform contractului de vânzare - cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâţii au obţinut titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea deciziei nr. 81/1992 de către Prefectura Judeţului Dolj.

            Nu a fost primită apărarea pârâţilor în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la terenurile pe care le deţin, din moment ce aceştia au stăpânit terenul, până la data emiterii deciziei nr. 81/1992, cu drept de folosinţă. Acest drept de folosinţă asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost stăpânit de pârâţi cu titlu de proprietari.

            În raport cu aceste considerente, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare, aşa cum a fost precizată la 20.01.2012, este întemeiată, a admis-o şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafeţele ocupate de aceştia ce exced celor aflate sub construcţii sau celor necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafeţe, prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză şi schiţele anexe.

            Faţă de Primăria municipiului Craiova, a fost respinsă acţiunea în revendicare, în dosar neexistând dovezi în sensul că vreo porţiune din terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea unităţii administrativ - teritoriale, din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate deţinătoare a niciunei suprafeţe din terenul solicitat.

            Curtea de Apel Craiova a pronunţat decizia civilă nr. 13 din 07 martie 2013, prin care a admis apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâţi, a anulat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Dolj.

            Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a cauzei, două dintre părţile litigante au decedat: X. la data de 19 martie 2006 şi I. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduşi decât moştenitorii defunctei X., sentinţa apelată fiind pronunţată la data de 11 mai 2012 faţă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

            Pentru a decide în acest sens, instanţa de recurs a reţinut nelegalitatea deciziei din apel, în condiţiile în care pârâta I. a decedat la 11 noiembrie 2011,  moment  la care, moştenitorii acesteia (U. şi N.) figurau ca părţi în proces, în nume propriu.

            În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a pronunţat decizia civilă nr. 1108 din 1.04.2014  prin care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanţilor şi pârâţilor şi ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât J., de aderare la apelul formulat de P. şi Q.

            În considerentele deciziei, s-a reţinut că apelul declarat de reclamanţi a vizat obligarea pârâţilor la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunţarea hotărârii atacate şi nu numai la suma de 700 lei.

            Pârâtele P. şi Q. au criticat sentinţa pentru greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în condiţiile în care prin decizia nr. 5908/2011 a ÎCCJ s-a statuat faptul că, în absenţa unei hotărâri de restituire, reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât un drept de creanţă constând în despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, intimaţii-reclamanţi au şi înţeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri.

            Pe fondul cauzei, s-a susținut că soluţia tribunalului este contradictorie, câtă vreme, învestită cu analiza legalităţii şi valabilităţii deciziei nr. 81/1992, care reprezintă actul lor primar de proprietate, instanţa respinge acest capăt de cerere, dar în acelaşi timp admite acţiunea în revendicare. De asemenea, nelegală a fost considerată  şi motivarea instanţei cu privire la nerecunoaşterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocată în apărare de către apelantă.

            Pârâţii C., D., N., U., V. şi H. au susţinut că nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei de fond vizează atât modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active cât si modalitatea de soluţionare a fondului cauzei având în vedere decizia 5908/2011 a ÎCCJ .

            Pârâtul J. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de P. şi Q., solicitând admiterea cererii şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului declarat de acestea.

            Asupra acestui din urmă apel, instanţa a constatat caracterul lui inadmisibil, faţă de prevederile art. 293 C.pr.civ., în conformitate cu care aderarea  la apel se poate face numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea potrivnică.

            Aceasta înseamnă că cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea intimaţilor cu interese alăturate. Cum intimatul J. a aderat la apelul formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

            Criticile din apelurile celorlalţi pârâţi au fost găsite nefondate.

            Astfel, în ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a constatat că instanţa de fond, în mod corect a avut în vedere sentinţa civilă nr. 24615/2002, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existenţa dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului reclamanţilor, precum şi faptul că acesta a fost preluat de stat în mod nelegal.

            Referitor la criticile pârâţilor vizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii ar avea doar un drept de creanţă  care trebuie valorificat, ca urmare a notificării depuse în baza aceluiaşi act normativ, instanţa de apel le-a apreciat nefondate, faţă de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia este prioritară Convenţia europeană a drepturilor omului în soluţionarea litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este şi acesta, de asemenea, ocrotit, sau securităţii raporturilor juridice.

            În situaţia în care este de necontestat că reclamanţii au un bun în înţelesul art.1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, aceştia nu pot fi lipsiţi de dreptul de proprietate pe care şi l-au dovedit în speţă, fără să fie pusă în discuţie o eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

            O astfel de analiză a fost tranşată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin pronunţarea hotărârilor în materia imobilelor preluate de către stat, cum ar fi Străin c. României, Porţeanu c. României, Katz c. României sau cauza Faimblat c. României.

            În acest context, s-a reţinut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dându-se preferinţă celui mai bine caracterizat, reţinându-se că titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală şi testamentară, în timp ce al pârâţilor provine de la stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

            Neîntemeiate au fost găsite şi criticile referitoare la greşita soluţionare a cauzei prin prisma instituţiei juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâţilor, astfel cum au susţinut aceştia, câtă vreme posesia exercitată a fost una viciată.

            Apelul reclamanţilor a fost apreciat nefondat, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 274 C.pr.civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care n-au fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.

            Ulterior, reclamanţii au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că soluţionând apelurile, instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

            Prin decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea şi a dispus completarea dispozitivului cu menţiunea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanţii-apelanţi.

            S-a reţinut în motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile prevederile art. 281 C.pr.civ., întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de către reclamanţi.

            Soluţionând cererea lăsată nerezolvată, instanţa a respins-o, constatând că la data de 06 decembrie 2012, reclamanta-apelantă A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei achitată în dosarul Tribunalului Dolj. Ulterior, la termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunţare formulată de către mandatar, în numele şi pentru reclamanţii apelanţi, cu privire la acest motiv de apel.

            În privinţa restului cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanţi, s-a considerat că nu poate fi acordat în condiţiile „în care toate apelurile formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanţi, au fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind nedovedite".

            Împotriva deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanţii, iar împotriva deciziei nr. 1108/1.04.2014, pârâţii C., D., H., V., N. şi, printr-un memoriu distinct, pârâţii P. şi Q., J. şi Ț.

            Prin decizia civilă nr. 3315 din 26.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  s-au admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei  nr. 5/2014 a Curţii de Apel Craiova şi recursurile declarate de pârâţii C., D., H., V., N., P. şi Q. împotriva deciziei civile nr.1108/2014 a Curţii de Apel Craiova.

            A fost casată, în parte, decizia nr. 1108/2014 şi, în tot, decizia nr. 5/2014 şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

            S-a menţinut dispoziţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel formulată de pârâtul J., precum şi cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanţi, din cuprinsul deciziei nr.1108/2014 a Curţii de Apel Craiova.

            S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul J. împotriva deciziei nr. 1108/2014 a Curţii de Apel Craiova.

            Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a constatat, cu privire la recursurile pârâţilor, că nu poate fi primită susţinerea acestora vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare sub motiv că la data promovării acesteia exista o reglementare specială care obliga la urmarea unei anumite proceduri, întrucât ignoră dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 5908/2011 a instanței supreme.

            Astfel, având de cenzurat tocmai acest aspect - în condiţiile în care prin sentinţa nr. 282/2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanţilor ca inadmisibilă - instanţa de recurs anterioară a  statuat, conform deciziei menţionate, că acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă. Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor  apartamentelor  ocupate  în calitate de foşti chiriaşi, cum sunt şi pârâţii (care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).

            O asemenea dezlegare asupra problemei de drept are valoare obligatorie şi nu mai poate fi reiterată în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluţionare a acesteia în sens contrar.

            S-a considerat însă, a avea caracter  fondat critica recurenţilor-pârâţi referitoare la modalitatea în care instanţa a tranşat chestiunea titlului de proprietate al reclamanţilor, cu ignorarea statuărilor deciziei din recurs şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ.

            Astfel, stabilind că demersul reclamanţilor este admisibil, instanţa de recurs a menţionat totodată, în conţinutul considerentelor deciziei nr. 5908/2011, în ce cadru trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecăţii.

            S-a statuat, cu valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretenţiilor trebuie făcută în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu în condiţiile art. 480 C.civ., urmând a se verifica dacă reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei, ţinându-se seama de jurisprudenţa instanţei de contencios european.

            Mai mult, în privinţa accepţiunii noţiunii de „bun", decizia din recurs a menţionat evoluţia jurisprudenţei Curţii europene şi faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în prezent este sensul dat noţiunii autonome de bun în hotărârea-pilot Atanasiu şi alţii c. României - respectiv, existenţa unui „bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143). S-a reţinut şi că, în absenţa unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

            În concluzie, deşi a statuat în principal asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii, în acelaşi timp şi tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia pretenţiilor, instanţa a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanţa de trimitere la momentul rejudecării.

            Or, Curtea de apel a nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicţionale obligatorii, atunci când, având a se pronunţa asupra fondului acţiunii în revendicare, a reţinut că  reclamanţii au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naţionalizare nelegal.

            De asemenea, s-a reţinut că „bunul" de care se prevalează reclamanţii nu este corespunzător categoriei juridice a dreptului de creanţă care să fie valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost tranşată inclusiv prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul acordării priorităţii Convenţiei europene în soluţionarea litigiilor având ca obiect revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

            Pe acest aspect, inclusiv al modalităţii de aplicare a Convenţiei în jurisprudenţa instanţei europene, instanţa de apel a făcut referire la hotărârile pronunţate în cauzele împotriva României, respectiv Porţeanu c. României, Katz c. României, Faimblat c. României.

Aceasta în contextul în care prin decizia nr. 5908/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat expres că în analiza noţiunii de bun trebuie să se ţină seama de evoluţia jurisprudenţei Curţii europene, dezvoltată în această materie, şi de împrejurarea că „spre deosebire de jurisprudenţa formată pe tiparul cauzei Păduraru c. României, continuând cu hotărârile din cauzele Străin şi Porţeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza Atanasiu ş.a. c. României s-a arătat că „bun actual" există doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului".

            Instanţa de apel nu a ținut seama de această evoluţie jurisprudenţială, ignorând pe de o parte, indicaţiile deciziei din recurs și pe de altă parte, revirimentul jurisprudenţial de la nivelul instanţei europene, limitându-se la analiza regulilor degajate din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot Atanasiu ş.a. c. României, încălcând prin această modalitate de analiză, dispoziţiile art. 315 C.proc.civ.

            Ca atare, reţinându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform deciziei nr. 5908/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursurile pârâţilor (cu excepţia celui al pârâtului J.) au fost admise şi decizia casată cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 314 C.pr.civ., cu indicația ca, la reluarea judecăţii, să se ţină seama de statuările obligatorii, intrate în autoritatea lucrului judecat, din decizia nr. 5908/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu accepţiunea noţiunii de „bun actual", în funcţie de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei acţiunii în revendicare.

            În ce priveşte recursul declarat de pârâtul J., care a pretins că prin respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâţilor P. şi Q., au fost nesocotite dispoziţiile art. 293 C.proc.civ., care permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie, critica a fost găsită nefondată.

            Aceasta întrucât,  față de dispozițiile  art. 293 alin. (1) C.proc.civ., a fost constatată incorectă şi în afara normei legale, susţinerea recurentului conform căreia putea să adere la apelul celorlalţi pârâţi, câtă vreme avea aceeaşi poziţie procesuală şi acelaşi interes cu aceştia.

             Referitor la recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 5/2014, privind soluţionarea cererii de completare a dispozitivului, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, atât prin prisma motivării contradictorii, cât şi din perspectiva accesorietăţii soluţiei faţă de cea vizând judecata apelurilor.

            S-a reținut că, ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronunţarea instanţei asupra cheltuielilor de judecată din apel și că, respingând cererea formulată, instanţa de apel  a reţinut, într-o manieră contradictorie, că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în condiţiile respingerii tuturor apelurilor formulate în cauză, inclusiv al reclamanţilor (deci, ar lipsi culpa procesuală a părţilor adverse ca temei al obligării) şi întrucât n-au fost dovedite (adică, deşi justificate, nu s-a făcut dovada efectivităţii acestora).

            În plus, soluţia de casare cu trimitere, pronunţată cu privire la apelul pârâţilor,  a impus ca toate aspectele referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de reclamanţi în faza apelului, să fie reluate în dezbatere şi tranşate în funcţie de decizia ce va fi pronunţată după rejudecare.

            Reluând judecata, Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a pronunțat  decizia nr.1859 din 8 aprilie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel  formulată de  pârâtul  J.  A  respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.150/2012 a Tribunalului Dolj.

            A admis apelul pârâţilor C., D., Q., H., V., N. şi P., declarat împotriva aceleiaşi sentinţe civile și în consecință, a schimbat  sentinţa  în parte, în sensul  respingerii în tot a acţiunii precizate.

            Au fost obligați apelanţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată pentru toate ciclurile procesuale, respectiv:  5.741 lei către C. şi D.; 1.650 lei către N.; 1150 lei către H. şi V.. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

            Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, față de dezlegările jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat, conform deciziilor instanței supreme nr. 3315/2014 și nr. 5908/2011, trebuie lămurit, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, dacă reclamanţii sunt beneficiarii unei hotărâri  definitive şi executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către aceştia, în sensul paragrafelor 142-143 din Hotărârea pilot Atanasiu şi alţii c. României.

În acest context, s-a trecut  la lămurirea acestui aspect, făcându-se trimitere şi la existenţa dosarului nr. xx1/2004 care are ca obiect contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (din care a fost disjunsă acţiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar) şi care a fost  suspendat în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., până la soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.

De asemenea, s-a invocat în favoarea reclamanţilor sentinţa civilă nr. 24615/2002,  definitivă şi irevocabilă prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, preluarea nelegală de către stat, din patrimoniul  autorului reclamanţilor, a terenului în litigiu.

Cercetând aceste susţineri, instanţa de apel a reţinut că potrivit celor două decizii de casare menţionate, s-a dezlegat în mod irevocabil ca fiind îndeplinită  condiţia de „bun actual”  doar dacă  s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi  dispus  expres restituirea bunului, cu trimitere directă la practica actuală  a CEDO.

Astfel, spre deosebire de practica anterioară ((hotărârea Păduraru c. României, hotărârea Străin c. României, hotărârea Săvulescu c. României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu c. României, cauzele Străin şi Porţeanu c. României; cauza Gingis c. României etc.), prin pronunţarea hotărârii din 12 octombrie 2010  în cauza Atanasiu c. României,  Curtea Europeană a abordat diferit cerinţa art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului.

Diferenţa esenţială de abordare, în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară, întrucât până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire, chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare.

Se pornea de la premisa că  privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul  Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot, s-a apreciat că aceasta  nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în ceea ce priveşte  interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

S-a constatat astfel, că reclamanţii nu sunt  în posesia unui act al autorităţii publice sau a unei  hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului  şi a cărui protecţie să o invoce în prezenta cauză.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii  nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, posesia utilă exercitată de aceştia şi eventuala intervenire a uzucapiunii.

Cât priveşte susţinerea intimaţilor reclamanţi, referitoare la rămânerea definitivă a  sentinţei în raport cu pârâţii neapelanţi, s-a reţinut că aceasta nu poate fi primită atâta timp cât în speţă sunt aplicabile efectele coparticipării procesuale pasive, situaţie juridică determinată de caracterul comun al obligaţiei ce face obiectul pricinii şi de faptul că obligaţia pârâţilor are aceeaşi cauză juridică, fiind incidente dispoziţiile art. 48 alin.(2) Cod pr.civ, derogatorii de la principiul independenţei procesuale a părţilor, potrivit căruia efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite doar de către unii din coparticipanţi sau termenele acordate unora dintre aceştia profitând şi celorlalţi, iar potrivit celei de-a doua fraze a alineatului, doar actele utile se răsfrâng şi asupra celorlalţi coparticipanţi, nu şi cele potrivnice intereselor acestora.

În raport cu toate aceste considerente, a fost respins   apelul declarat de reclamanţi și admis apelul pârâţilor, schimbată sentinţa  în parte, în sensul  respingerii în tot a acţiunii precizate.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ., au fost obligaţi apelanţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului deciziei.

            Prin cererea înregistrată la data de 03.06.2015, pârâţii J., P. şi Q. au solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1859/2015, în sensul obligării apelanţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii avocat pentru toate ciclurile procesuale respectiv, 8.060 lei către pârâtul  J. şi 7.580 lei către pârâtele P.  şi Q.

            În drept, au fost invocate dispoziţiile 444 (1) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 12 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului conform solicitării formulate, reținând incidența dispozițiilor art. 444 alin. (1) C.pr.civ. și faptul că, în condițiile respingerii apelului reclamanților, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii petenților privind acordarea cheltuielilor de judecată în toate  ciclurile procesuale.

1). Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1859/2015, susţinând caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:

Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C.pr.civ., se impune anularea hotărârii întrucât s-a pronunţat cu încălcarea prevederilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ. de la 1865.

Astfel, în cauză, obligaţia pârâţilor nu este nici solidară şi nici indivizibilă, pentru a se putea face aplicarea art. 48 alin. (2) C.pr.civ. şi a se recunoaşte că un act de procedură efectuat de către un coparticipant profită, în cazul în care actul este util, şi celuilalt participant care nu a efectuat actul procedural respectiv.

În speţă, obligaţia pârâţilor chemaţi în judecată este divizibilă, întrucât fiecare pârât deţine o parte de teren, neexistând solidaritate sau indivizibilitate între pârâţi, aşa încât nu se justifică extinderea efectelor actelor de procedură săvârşite de către unul dintre coparticipanţi asupra celorlalţi.

Aşa fiind, reclamanţii puteau introduce câte o acţiune separată în contradictoriu cu fiecare pârât.

În plus, instanţa de apel nu a motivat aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) C.pr.civ., ci doar s-a limitat la a constata că există o coparticipare procesuală care atrage aplicarea acestui text de lege.

Hotărârea este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât instanţa a încălcat art. 315 C.pr.civ. şi nu a ţinut seama de faptul că prin cele două decizii de casare, Înalta Curte a dispus ca la rejudecare instanţa de apel să motiveze soluţia de restituire în natură sau prin echivalent, cu raportare la decizia Maria Atanasiu c. României.

Or, instanţa de apel nu a mai efectuat aceste verificări, considerând neîntemeiat că Înalta Curte a impus pronunţarea unei soluţii din care să rezulte că reclamanţilor li se cuvin doar despăgubiri.

În realitate, analizând principiile generale în materie stabilite de CEDO, observând existenţa sau inexistenţa hotărârii definitive şi executorii, instanţa de apel era liberă să decidă dacă se impune restituirea în natură sau acordarea unui drept de creanţă.

Instanţa de apel era obligată să reţină faptul că hotărârea instanţei de fond este definitivă şi executorie, având în vedere că o parte dintre pârâţi nu a formulat calea de atac a apelului şi, raportat la cauza M. Atanasiu, trebuia să se pronunţe dacă reclamanţii pot primi terenul în natură sau nu.

Totodată, instanţa de apel nu a ţinut seama de principiile generale enunţate în materie de Curtea Europeană, respectiv să verifice dacă, din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, mergând dincolo de aparenţe şi cercetând realitatea situaţiei litigioase.

Or, în cauză, instanţa nu a avut în vedere aceste principii generale, cum este şi cel degajat din par. 168 al hotărârii Atanasiu c. României şi nu a observat că persoanele fizice cu care se judecă reclamanţii nu sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, aceştia nedobândind bunul litigios prin cumpărare de la stat, ci deţinându-l în baza unei hotărâri - nr. 81/1992 -  care este nelegală, fiind emisă cu încălcarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, Curtea Europeană a avut în cauza M. Atanasiu, un reviriment numai în ce priveşte situaţia litigioasă a unei acţiuni în revendicare între un fost proprietar naţionalizat şi un terţ dobânditor în urma vânzării de către stat şi,  raportat la principiile generale degajate din jurisprudenţa instanţei de contencios european, trebuie constatat că în măsura în care reclamanţilor nu li se restituie bunul în natură, atunci sunt încălcate art. 6 din Convenţia europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1,  reclamanţii suportând o sarcină excesivă şi disproporţionată, nestabilindu-se un just echilibru între privarea lor de proprietate şi mijloacele folosite de stat.

Tot cu ignorarea situaţiei litigioase concrete, instanţa de apel nu a observat faptul că în speţă, ingerinţa statului, spre deosebire de cea în cauza M. Atanasiu, a avut loc anterior ratificării Convenţiei, dar şi anterior adoptării legislaţiei privind restituirea în natură a bunurilor confiscate de către stat.

A fost nesocotită astfel, jurisprudenţa CEDO, conform căreia „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire.

De asemenea, reclamanţii-recurenţi aveau cel puţin o speranţă legitimă recunoscută de legea de reparaţie de a li se restitui în natură bunul şi chiar mai mult decât atât, întrucât printr-o hotărâre anterioară li se recunoscuse dreptul de a revendica întreaga suprafaţă de teren.

2. Aceiaşi reclamanţi au declarat recurs şi împotriva deciziei nr.12/2015, susţinând incidenţa art. 304 pct. 6 şi 9 C.pr.civ.

S-a arătat că, potrivit art. 24 N.C.pr.civ., nu erau aplicabile speţei noile dispoziţii procedurale, fiind vorba de un litigiu început anterior acestora, astfel încât instanţa a făcut în mod greşit aplicarea art. 444 alin. (1) NCPC.

Această soluţionare a cauzei în baza unei legi care nu este incidentă  conduce la nulitatea, nelegalitatea hotărârii.

În plus, analizând conţinutul încheierii din 25.03.2015, rezultă că intimaţii J., P. şi Q. nu au solicitat cheltuieli de judecată pentru toate etapele procesuale, ci  s-au solicitat doar cheltuieli de judecată, fără a fi menţionate toate ciclurile procesuale.

Astfel fiind, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii câtă vreme părţile au înţeles să solicite cheltuieli doar pentru acea etapă procesuală, nu şi pentru cele anterioare.

1. Analizând criticile deduse judecăţii prin recursul îndreptat împotriva deciziei nr.1859 din 8.04.2015, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

Susţinând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., pe motiv că pârâţii nu se aflau într-un raport de solidaritate pasivă sau de indivizibilitate a obligaţiei, recurenţii-reclamanţi tind să demonstreze că efectele hotărârii de respingere a acţiunii în revendicare nu se puteau produce şi în privinţa pârâţilor care nu atacaseră sentinţa de primă instanţă (şi ca atare, faţă de ei nu se puteau răsfrânge efectele judecăţii favorabile din apel).

  Aceasta, în contextul în care, prin sentinţa nr. 150 din 11 mai 2012 a Tribunalului Dolj,  fiecare pârât fusese obligat la restituirea unei suprafeţe de teren individualizate şi delimitate conform raportului de expertiză întocmit.

Deşi este reală susţinerea recurenţilor, în sensul că lipsesc solidaritatea sau indivizibilitatea obligaţiei pârâţilor, raţionamentul juridic al acestora, legat de aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., nu poate conduce la o altă soluţie asupra acţiunii în revendicare.

Astfel, ceea ce este relevant pentru a fi promovată cu succes o acţiune în revendicare, este titlul de care se prevalează titularul unui asemenea demers. Acesta este supus analizei cu prioritate şi  abia ulterior se verifică poziţia juridică a pârâtului, respectiv în ce măsură titlul exhibat de acesta poate paraliza sau nu acţiunea reclamantului.

În speţă, reclamanţii nu s-au prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, pentru a putea pretinde că prin neatacarea sentinţei de primă instanță de către unii dintre pârâţi, situaţia dreptului de proprietate al reclamantului ar fi fost astfel definitivată, fără posibilitatea de a mai fi pusă în discuţie în apel.

Dimpotrivă, izvorul unic al dreptului lor (transpus pe planul cauzei juridice a acţiunii), constând în titlul aceluiaşi autor, W., nu poate conduce la soluţii diferite faţă de pârâţii chemaţi în judecată.

Nedemonstrând dreptul de proprietate – acelaşi invocat faţă de toţi pârâţii – reclamanţii nu pot pretinde ca în cadrul aceleiaşi judecăţi să primească soluţii diferite întrucât nu ar funcţiona coparticiparea procesuală pasivă – pentru care au optat reclamanţii înșiși, opunând acelaşi drept mai multor pârâţi.

Astfel, în cadrul devoluării fondului, analiza pretenţiilor reclamanţilor a presupus verificarea titlului de proprietate al acestora, care nu poate fi considerat valid în privinţa unora dintre pârâţi şi lipsit de efecte juridice în privinţa altora.

Împrejurarea că la prima instanţă de fond s-a efectuat un raport de expertiză care a individualizat suprafeţele ocupate de pârâţi nu înseamnă că titlul de proprietate al reclamanţilor poate avea valențe juridice diferite după cum este opus unora sau altora dintre pârâţi.

Chiar dacă, aşa cum susţin, recurenţii-reclamanţi ar fi putut promova acţiuni distincte împotriva fiecărui pârât, soluţia nu putea fi diferită, câtă vreme ceea ce interesează nu este, în primul rând, apărarea pârâţilor, ci titlul reclamanţilor.

De aceea, hotărârea din apel reluând, în urma casării cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nu putea concluziona diferit faţă de pârâţii chemaţi în proces, cărora reclamanţii le-au opus acelaşi drept.

Aşadar, extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor pârâţilor s-a datorat nu solidarităţii sau individualităţii obligaţiilor acestora, ci faptului că dreptul  de valorificat al reclamanților are aceeaşi cauză juridică.

Astfel fiind, ei nu pot pretinde consecinţe juridice diferite faţă de pârâţi – respectiv, că titlul lor ar exista în raport cu unii dintre aceștia, în ciuda statuării instanţei că nu există un asemenea drept actual – efectele judecăţii răsfrângându-se faţă de toate părţile procesului.

Opozabilitatea statuărilor instanţei pe această chestiune litigioasă se manifestă cu valoare obligatorie (sub semnul relativităţii) faţă de reclamanţi şi în egală măsură, faţă de pârâţi ca părţi ale raportului juridic litigios.

Aceasta înseamnă că reclamanţii nu pot pretinde valabilitatea titlului lor faţă de unii dintre pârâţi doar pe motivul neexercitării de către unii dintre aceștia a căii de atac a apelului – în contextul statuării asupra inexistenţei dreptului - şi totodată, că pârâţii se pot prevala de rezultatul judecăţii ce le este favorabil.

În consecinţă, recunoscând răsfrângerea efectelor hotărârii asupra tuturor părţilor procesului, chiar dacă a făcut-o prin aplicarea în favoarea pârâţilor a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., deşi ceea ce prevala era  unicitatea cauzei dreptului reclamanților, instanţa de apel a dat o  rezolvare corectă problemei efectelor actului jurisdicţional.

Pentru argumentele arătate, care vin să suplinească sub acest aspect motivarea instanţei de apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile  art. 304 pct. 5 şi 6 C.pr.civ. nu pot fi primite, nefiind apte să conducă la schimbarea soluţiei din apel.

Este neîntemeiată, de asemenea, critica referitoare la nelegalitatea soluţiei pentru nesocotirea deciziilor de casare şi încălcarea astfel, a dispoziţiilor art. 315 C.pr.civ.

În mod nejustificat susţin recurenţii că, la momentul rejudecării, instanţa de apel nu ar fi efectuat verificări întrucât ar fi înţeles greşit că dezlegările din recurs au impus pronunţarea unei soluţii de nerestituire în natură a imobilului.

În realitate, instanţa de apel a stabilit corect aspectele asupra cărora trebuie să efectueze propria verificare jurisdicţională, în contextul în care prin decizia nr. 5908 din 8.07.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a dispus casarea cu trimitere pentru a analiza dacă reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei europene, cu referire punctuală la cauza M. Atanasiu (şi la par. 140, 143), iar prin decizia nr. 3315 din 26.11.2014 a aceleiaşi instanţe  supreme a fost pronunţată a doua casare cu trimitere tocmai pentru nesocotirea dezlegărilor obligatorii anterioare şi încălcarea art. 315 C.pr.civ.

În acest sens, instanţa de trimitere a analizat dacă reclamanţii sunt beneficiarii unei hotărâri definitive şi executorii cu privire la imobilul  în litigiu, care să se circumscrie noţiunii autonome de „bun actual”, susceptibil de protecţia art. 1 Protocolul nr. 1.

Constatând că reclamanţii nu sunt în posesia unui act al autorităţii publice sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii care să le fi  recunoscut dreptul de proprietate, instanţa de apel a concluzionat corect că reclamanţii nu pot dobândi posesia imobilului ce le-a ieşit din patrimoniu cu multă vreme în urmă.

Este eronată susţinerea reclamanţilor conform căreia ar deţine o astfel de hotărâre definitivă şi executorie, cel puţin în raport cu unii dintre pârâţi, respectiv cu cei care n-au formulat calea de atac a apelului.

Pe de o parte, potrivit considerentelor expuse anterior, în legătură cu modalitatea în care se repercutează efectele hotărârii judecătoreşti asupra părţilor din proces, reclamanţii nu deţin o hotărâre favorabilă, definitivă şi executorie, cu privire la niciunul dintre pârâţi.

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții Europene,  menţionată şi de către recurenţi (cauza M. Atanasiu), o hotărâre pronunţată în interiorul unui proces, în una din etapele  judecăţii, nu poate avea valoare de titlu care să consfinţească un drept, întrucât înainte de definitivarea judecăţii acesta are caracter revocabil.

Tocmai în considerarea acestor aspecte particulare ale   litigiului - fără temei recurenţii reproşând faptul că nu s-ar fi ţinut seama de „realitatea situaţiei litigioase” - instanţa de apel constată în mod corect că reclamanţii nu sunt titularii unor drepturi concrete şi efective pe care să le valorifice în acţiunea în revendicare promovată.

Este greșită afirmația recurenților-reclamanți, în sensul că dezlegările cu valoare de principiu din cauza M. Atanasiu n-ar fi incidente, deoarece situaţia litigioasă din prezentul dosar ar fi diferită de cea care a ocazionat pronunţarea Hotărârii CEDO menţionate întrucât, în speţă, statul nu ar fi revândut bunul unor terţi (ci terţii ar fi dobândit bunul în baza unei Hotărâri, nr. 81/1992, care este nelegală).

În primul rând, sub aspectul regimului juridic al imobilului, s-a statuat deja, cu valoare obligatorie, atunci când s-a tranşat chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare, că apartamentele au fost înstrăinate de stat şi cumpărate de pârâţi, conform Legii nr. 112/1995, în timp ce pentru teren li s-a constituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (decizia nr. 5908/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În al doilea rând, Curtea Europeană nu dă dezlegare unei situaţii litigioase concrete, nu se substituie instanţelor naţionale în privinţa administrării şi aprecierii probelor, ci stabileşte dacă a avut loc o încălcare a dreptului apărat de Convenţie.

Or, atunci când e vorba de protecţia dreptului de proprietate, instanţa europeană a conturat, prin jurisprudenţa sa, noţiunea autonomă de bun, ale cărei repere, marcate de o evoluţie jurisprudenţială, se regăsesc în cauza M. Atanasiu c. României.

Această interpretare cu valoare de principiu se impune instanţelor naţionale, fiind vorba de acea parte a „blocului de convenţionalitate” (jurisprudenţa creată în aplicarea normelor convenţionale) care trebuie avută în vedere ori de câte ori apare un conflict între legea internă şi norma convenţională, așa încât în mod corect instanța de apel a ținut seama de ea în rezolvarea litigiului.

Critica recurenţilor în legătură cu pretinsa nelegalitate a titlului pârâţilor (Hotărârea nr. 81/1992) nu este de natură să le justifice temeinicia pretenţiilor, întrucât pe de o parte, ceea ce interesează pentru promovarea cu succes a acţiunii în revendicare este titlul reclamantului, iar  pe de altă parte, soluţia primei instanţe, de respingere a capătului de cerere privind nulitatea acestei hotărâri a rămas irevocabilă prin neatacare cu apel.

Este de asemenea, fără suport, susţinerea recurenţilor conform căreia prin nerestituirea bunului în natură s-ar încălca art. 6 CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât aceştia ar suporta o „sarcină excesivă şi disproporţionată”.

Reclamanţilor nu li s-a negat accesul la justiţie ci dimpotrivă, s-a statuat că demersul lor este admisibil, chiar în contextul existenţei unei legi speciale de reparaţie.

În acelaşi timp însă, admisibilitatea unei acţiuni nu se suprapune şi nu se confundă cu temeinicia pretenţiilor.

În condiţiile nedemonstrării existenţei unui drept actual, reclamanţii nu pot pretinde nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici suportarea unei sarcini disproporţionate care să le  greveze patrimoniul.

De asemenea, de o manieră contradictorie, recurenţii susţin că ingerinţa statului în dreptul lor de proprietate ar fi avut loc anterior ratificării Convenţiei şi adoptării legislaţiei de reparaţie vizând bunurile confiscate de către stat şi în acelaşi timp, că aveau cel puţin o speranţă legitimă recunoscută de legea de reparaţie care stabilea restituirea în natură a bunului. În plus, o hotărâre anterioară ar fi recunoscut reclamanţilor dreptul de a revendica întreaga suprafaţă de teren.

Or, dacă privarea de proprietate s-a produs printr-un act instantaneu înainte de aderarea României la Convenție, înseamnă că iese de sub sfera de aplicare a acesteia – reclamanţii neputând pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 – iar dacă, dimpotrivă, este vorba despre o situaţie continuă care subzistă în timp şi după ce statul român a devenit parte la Convenţie – în speţă, reclamanții pretinzând deposedarea de proprietate şi în prezent -, atunci normele convenţionale sunt aplicabile, dar pentru a fi efectiv incidente, e necesar să fi fost nesocotit un drept actual, ceea ce nu s-a demonstrat în speță.

Pretinsa speranţă legitimă întemeiată pe dispoziţiile legii speciale nu putea fi, aşa cum se susţine, una la retrocedarea în natură a bunului ci, în absenţa unei hotărâri de restituire, ea nu putea îmbrăca decât forma unei creanţe constând în despăgubiri, aşa cum s-a reţinut prin decizia de casare nr. 5908/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ce priveşte hotărârea care a pus capăt unui litigiu anterior, la care fac referire reclamanţii, aceasta nu este una, contrar susținerii lor, „care le recunoaşte dreptul de a revendica întreaga suprafaţă de teren”.

Astfel, prin sentinţa nr. 24615/2002 a Judecătoriei Craiova a fost admisă, în parte, acţiunea reclamanţilor A. şi B. în contradictoriu cu S.C. X. SA, obligată să lase în deplină proprietate terenul de 5.597,87 mp.

Împrejurarea că prin această hotărâre – aşa cum a rămas ea definitivă prin decizia nr. 778/2003 a Tribunalului Dolj – se reţine că reclamanţii au probat dreptul de proprietate  asupra unei suprafeţe mai mari, de 8.970 mp, nu înseamnă justificarea titlului de proprietate al acestora în contradictoriu cu pârâţii din prezentul dosar.

Pe de o parte, pentru că aceştia nu au fost părţi în litigiul anterior şi ca atare, relativitatea efectelor hotărârii nu se produce faţă de ei. Pe de altă parte, aşa cum s-a menţionat deja în prima decizie de casare, cu privire la conţinutul noţiunii de „bun” nu mai poate fi avută în vedere jurisprudenţa anterioară cauzei Atanasiu, în sensul că, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun imobil înainte de 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate”, ci trebuie să fie vorba despre o „hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului”.

În speţă, hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanţii, nu are aceste valenţe, apte să o convertească în titlu de proprietate, decât în contradictoriu cu S.C. X. SA, nefiind opozabilă cu aceeaşi valoare faţă de pârâţii din prezentul dosar.

În ce priveşte susţinerea făcută de recurenţii-reclamanţi cu ocazia dezbaterii orale a recursului, în sensul că ar avea această valoare de titlu de proprietate care să le justifice reclamanţilor demersul, decizia nr. 70/1973 a fostului Tribunal Suprem (de achitare a autorului W.), ea de asemenea, nu poate fi primită.

Separat de împrejurarea că respectiva hotărâre nu este un titlu care să consfinţească dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor şi să oblige la restituirea lui, ea reprezintă, pe aspectul pe care recurenţii tindeau să-l valorifice astfel, un element nou necircumscris motivelor de recurs formulate în termen şi nici dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C.pr.civ.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat împotriva deciziei nr.1985/2015 a fost găsit nefondat.

2) Este nefondat şi va fi respins ca atare, recursul împotriva deciziei de completare a dispozitivului, nr. 12 din 24.06.2015.

Astfel, în mod incorect susţin recurenţii că decizia ar fi nelegală întrucât reţine incidenţa unui text de lege inaplicabil şi în acelaşi timp, încalcă principiul disponibilităţii, în contextul în care pârâţii nu ar fi solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Critica referitoare la aplicarea unei dispoziţii cuprinse în noul Cod de procedură civilă  (art. 444 alin. 1), în condiţiile în care litigiul a început anterior intrării în vigoare a acestuia, are caracter pur formal.

Aceasta întrucât, deşi indicat într-adevăr greşit, noul text procedural reia reglementarea anterioară (art. 2812 C.pr.civ.) cu acelaşi conţinut.

Omisiunea de soluţionare a unei cereri are ca remediu procedural posibilitatea completării dispozitivului, indiferent că incidentă este vechea sau actuala reglementare.

Ca atare, indicarea greşită a textului de lege nu poate fi decât rezultat al unei erori materiale, nereprezentând un aspect de nelegalitate sau de nulitate a soluţiei, cum greşit se pretinde în recurs.

Este lipsită de temei şi susţinerea conform căreia, prin modalitatea de completare a dispozitivului, instanţa ar fi încălcat principiul  disponibilităţii întrucât petenţii nu ar fi solicitat cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, ci doar pentru etapa judecăţii în apel.

Conform încheierii de dezbateri din 25 martie 2015, intimaţii-pârâţi J., P. şi Q. au solicitat, prin avocaţii lor, acordarea cheltuielilor de judecată.

Întrucât dosarul se afla la momentul rejudecării, după mai multe cicluri procesuale, solicitarea  cheltuielilor de judecată nu putea viza, în absenţa unei precizări, doar etapa apelului, ci toate fazele judecăţii care au ocazionat cheltuieli.

Aceasta întrucât regula este a recuperării tuturor cheltuielilor de judecată de la partea căzută în pretenţii, pe fundamentul culpei procesuale a acesteia, iar nu doar a celor aferente unei faze a procesului.

De aceea, în absenţa unei precizări în acest sens, care ar da expresie principiului disponibilităţii la care fac referire recurenţii – cum că pârâţii ar fi renunţat la recuperarea cheltuielilor pentru toate celelalte faze ale procesului – nu se poate înţelege că sintagma „cheltuieli de judecată” ar viza doar parte din aceste cheltuieli.

Ca atare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile invocate, ale art. 304 pct. 6 şi 9 C.pr.civ., recursul reclamanţilor şi împotriva deciziei de completare a dispozitivului a fost respins ca nefondat.