Ședințe de judecată: Mai | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Calitatea subiectului activ. Luare de mită

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

 

C. pen., art. 175, art. 289, art. 308                      

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

 

         1. Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea prevederilor art. 4 C. pen. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, din punct de vedere al existenţei calităţii subiectului activ al infracţiunii conform legii noi, se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi, în consecinţă, poate fi verificată pe calea recursului în casaţie întemeiat pe aceste dispoziţii.

         2. Funcţionarii publici definiţi în art. 175 alin. (1) C. pen. au calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen., funcţionarii publici asimilaţi definiţi în art. 175 alin. (2) C. pen. au calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (2) C. pen., iar persoanele enumerate în art. 308 C. pen. au calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. 

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 64/RC din 16 februarie 2015

 

Prin sentinţa penală nr. 207 din 7 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)-c) C. pen. anterior, mai puţin dreptul de a alege, pe o durată de 2 ani, cu începere de la data executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)-c) din acelaşi cod, mai puţin dreptul de a alege, pe durata executării pedepsei.

Prin decizia nr. 316 din 14 martie 2014, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de inculpatul A., a desfiinţat în parte sentinţa, sub aspectul laturii penale şi, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod şi art. 5 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 4 ani, conform art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a dispus interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior - pedeapsă accesorie.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata executării pedepsei principale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în casaţie, cu respectarea termenului prevăzut de lege, inculpatul A. invocând, în drept, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În susţinerea cererii formulate, recurentul inculpat a făcut trimitere la prevederile art. 4 C. pen., arătând că faptele pentru care a fost trimis în judecată au fost dezincriminate prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, context în care a solicitat achitarea sa, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În concret, făcând referire la conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită în noua codificare, recurentul a menţionat că, din punct de vedere al elementului material al laturii obiective, există diferenţe evidente între forma infracţiunii prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen., comparativ cu cea reglementată în alin. (2) al aceluiaşi articol, căci, în primul caz, conduita pe care făptuitorul se angajează să o aibă poate fi în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, în timp ce, în cea de-a doua ipoteză, această conduită nu poate consta decât în neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau efectuarea unui act contrar respectivelor îndatoriri, această deosebire reprezentând voinţa legiuitorului de a distinge între faptele de luare de mită săvârşite de funcţionarii publici prevăzuţi în art. 175 alin. (1) şi cei la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen.

Sub acest aspect, s-a apreciat că recurentul nu face parte din niciuna dintre cele trei categorii de funcţionari publici prevăzute în art. 175 alin. (1) C. pen., ci, cel mult, din categoria funcţionarilor publici la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen., situaţie în care faptele de care a fost acuzat, constând în primirea unor sume de bani pentru îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale legale, respectiv efectuarea unei intervenţii chirurgicale, nu mai constituie în noua reglementare (art. 289 C. pen.) infracţiunea de luare de mită, fiind incidente dispoziţiile art. 4 C. pen.

Ca urmare, s-a solicitat de către recurentul inculpat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 151/RC din 8 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi s-a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticii formulate, circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul în casaţie declarat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând o situaţie derogatorie de la principiul activităţii legii penale, art. 4 C. pen. stabileşte că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Se observă, aşadar, că ipoteza la care se referă aceste dispoziţii legale vizează situaţia când legea nouă preia, în liniile sale generice (în esenţa sau natura sa), ideea de bază pe care se edificase şi în legea anterioară o normă de incriminare, însă modifică forma sub care se prezintă aceasta, la nivelul unor elemente constitutive, iar, în concret, fapta ce formează obiectul acuzaţiei penale sau pentru care s-a pronunţat deja o soluţie de condamnare nu mai întruneşte unul sau mai multe din aceste elemente ale noului conţinut constitutiv.

În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta este prevăzută şi în noul Cod penal, însă cu anumite modificări sub aspectul conţinutului normativ în raport cu textul de incriminare din vechea codificare (art. 254 C. pen. anterior), fiind reglementată în două variante, una tip (art. 289 alin. 1) şi cealaltă asimilată (art. 289 alin. 2). Deosebirile dintre cele două variante normative vizează, pe de o parte, sfera persoanelor ce pot constitui subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită, iar, pe de altă parte, felul conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă cu titlu de contraechivalent al foloaselor necuvenite pretinse sau primite.

Astfel, în forma prevăzută în alin. (1) al art. 289 C. pen., infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte de funcţionarul public, în accepţiunea dată acestei noţiuni de dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. pen., şi constă în pretinderea sau primirea, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, de bani sau alte foloase necuvenite ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale făptuitorului sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

De asemenea, potrivit art. 308 C. pen., au calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice, caz în care limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Spre deosebire de această variantă normativă, infracţiunea de luare de mită reglementată în alin. (2) al art. 289 C. pen. se comite de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. (ce defineşte categoria funcţionarilor publici asimilaţi) şi constă în pretinderea sau primirea, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, de bani sau alte foloase necuvenite ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale ale făptuitorului sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, fiind, aşadar, exclusă din conţinutul constitutiv al acestei forme a infracţiunii posibilitatea săvârşirii acţiunii ce formează elementul său material în legătură cu îndeplinirea sau urgentarea unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale autorului.

În speţă, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut, în esenţă, de către instanţele inferioare că faptele săvârşite de inculpat, în calitate de medic ortoped în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă B., de a pretinde şi de a primi bani de la denunţătoarea C. şi de la martorii D. şi E., în vederea efectuării unei intervenţii chirurgicale în favoarea numitei D., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Deşi recurentul a susţinut că, potrivit noului Cod penal, medicul nu poate fi încadrat decât în categoria funcţionarilor publici asimilaţi la care se referă art. 175 alin. (2) C. pen. şi, ca urmare, neputând fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen., fapta sa, astfel cum a fost anterior descrisă, ar fi în prezent dezincriminată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar susţinerilor apărării, apreciază că sunt îndeplinite, în continuare, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată, acesta fiind funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Deciziei nr. 26/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015, prin care s-a statuat că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 4 C. pen. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A. fiind, în continuare, prevăzute şi pedepsite ca infracţiune de dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 316 din 14 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.