Decizia nr. 685/2016
Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2011, sub nr. 466/1259, reclamanta SC A. SRL Piteşti a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL, SC C. - Sucursala Piteşti şi SC D. SA, solicitând restituirea în natură a bunurilor descrise în documentul anexat intitulat „Lista materialelor montate în Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din oraşul Piteşti", ce au făcut obiectul Contractului de execuţie tablouri electrice din 27 mai 2010 şi a Contractelor de prestări servicii din 23 iunie 2010 şi din 28 iulie 2010, bunuri care se găsesc la Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din Piteşti. Prin aceeaşi cerere a solicitat şi plata, în solidar, a daunelor cominatorii în cuantum de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere în restituirea bunurilor sus-menţionate, de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea integrală a bunurilor.
La data de 9 iunie 2011, în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Municipiului Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi a Primarului Municipiului Piteşti, precizând că în prealabil a invitat pârâţii la conciliere directă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă, susţinând că cele trei contracte şi actele anexe invocate au fost încheiate între reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. AG SRL şi produc efecte numai între părţile semnatare.
Totodată, a formulat întâmpinare şi pârâta SC B. SRL prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta nu a respectat condiţiile efectuării concilierii directe prealabile şi obligatorii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. Pârâta SC B. SRL a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât instanţa a fost învestită cu cerere de restituire în natură a bunurilor mobile care se regăsesc la staţia de epurare a apei menajere şi reziduale din Piteşti.
Prin sentinţa nr. 1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, au fost admise excepţiile invocate de pârâte şi a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantă.
În motivarea soluţiei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că procedura prealabilă a concilierii directe nu respectă dispoziţiile art. 7201 alin. (4) C. proc. civ., iar cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC C. - Sucursala Piteşti s-a apreciat că aceasta nu poate sta în judecată în nume propriu, conform art. 43 din Legea nr. 31/1990.
S-a mai reţinut că cele trei contracte care formează obiectul litigiului au ca obiect prestarea de lucrări la „Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale Piteşti, aflată în administrarea SC D. SA", invocându-se, prin urmare, exclusiv posesia bunurilor de către această societate, ceea ce face ca în cererea de restituire a bunurilor mobile, celelalte pârâte, neposesoare, să nu aibă calitate procesuală pasivă.
Prima instanţă a apreciat că bunurile mobile au fost încorporate în bunul imobil, obiect al contractului de concesiune a serviciului public de interes local din 4 ianuarie 2001 şi astfel au devenit bunuri imobile prin destinaţie, aparţinând proprietarului clădirii, respectiv Municipiului Piteşti.
S-a mai reţinut că asupra bunului proprietate publică s-a constituit un drept real principal derivat, respectiv dreptul de concesiune al SC D. SA, conform contractului încheiat în condiţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, apreciindu-se că, în speţă, concesionarul are un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, astfel că sub acest aspect acţiunea societăţii reclamante a fost constatată ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel, care a fost admis prin decizia nr. 16/A-C din 7 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. În consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus restituirea bunurilor ce formează obiectul contractelor de execuţie de tablouri electrice din 27 mai 2010 şi celor de prestări servicii din 23 iunie 2010 şi din 28 iulie 2010, aflate în staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (W.W.T.P.) Piteşti. Totodată, a fost menţinută în rest sentinţa apelată, iar pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 14.282 RON.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sunt întemeiate criticile referitoare la procedura concilierii directe şi cele privitoare la calitatea procesuală pasivă a intimatei SC C.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a apreciat că apelul este fondat întrucât prima instanţă a reţinut trecerea bunurilor din litigiu în domeniul public al municipiului fără a exista probe în acest sens.
S-a apreciat că, în speţă, apelanta şi-a dovedit proprietatea asupra bunurilor prin contractele din 27 mai 2010, din 23 iunie 2010 şi din 28 iulie 2010, prin care s-a stipulat menţinerea proprietăţii până la îndeplinirea obligaţiei de plată, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, iar transmiterea legală a proprietăţii se putea face numai după îndeplinirea acestei obligaţii, dovedită pe bază de înscrisuri, în lipsa acestora fiind transmisă doar posesia bunurilor.
Instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 care stabileşte regimul juridic al proprietăţii publice şi că bunurile nu pot fi considerate a fi imobile prin destinaţie, deoarece art. 468 C. civ. le califică astfel numai dacă au fost puse de către proprietar, or, în speţă acestea au fost puse de apelantă, aceasta fiind singura dintre părţi care dispune de acte legale de proprietate asupra bunurilor.
Împotriva aceste decizii au declarat recurs pârâţii SC C., SC D. SA Piteşti, Municipiul Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti.
Prin decizia nr. 3318 din 29 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de pârâţi şi în consecinţă a casat decizia nr. 16/A-C din 7 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că decizia recurată nu poate fi pusă în executare, deoarece nu s-a precizat posesorul bunurilor a căror restituire s-a decis şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind daunele cominatorii.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat decizia nr. 502/A-COM din 5 mai 2015, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. - Sucursala Piteşti.
Totodată, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în Dosarul nr. x/1259/2011, intimaţi fiind pârâţii SC C. - Sucursala Piteşti, SC D. SA, SC B. SRL - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., Municipiul Piteşti - prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către SC D. SA Piteşti.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut, în rejudecare, că în ceea ce priveşte excepţia calităţii procesuale pasive a SC C. - Sucursala Piteşti, aceasta are calitate procesuală pasivă întrucât şi-a asumat anumite obligaţii contractuale în mod direct în raport cu obiectul dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că actele adiţionale invocate de apelanta-reclamantă nu pot produce niciun efect în raport cu celelalte părţi procesuale, respectiv SC C. - Sucursala Piteşti şi SC D. SA, deoarece SC B. SRL, cu care SC A. SRL a încheiat actele adiţionale, nu avea posesia acestor bunuri la data respectivă.
Instanţa de apel a constatat că staţiile de epurare a apelor uzate şi instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente sunt reglementate de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi fac parte din obiectul proprietăţii publice a comunelor, oraşelor şi municipiilor, în speţă a Municipiului Piteşti, care a dobândit dreptul de proprietate publică în baza art. 7 lit. b) din actul normativ sus-citat, respectiv prin achiziţii publice efectuate în temeiul legii.
Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 1909 alin. (2) C. civ., în materia bunurilor mobile pot fi revendicate doar lucrurile mobile pierdute ori furate, ipoteză care nu se întâlneşte în speţă.
S-a apreciat că toate bunurile revendicate de SC A. SA, ce au fost încorporate în „Staţia de epurare", au devenit proprietatea Municipiului Piteşti, ca proprietar al imobilului, potrivit art. 482 C. civ., care defineşte dreptul de accesiune, reţinându-se totodată că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi nu pot fi revendicate, chiar dacă sunt mobile sau imobile, în raport cu prevederile art. 136 alin. (4) teza I din Constituţie coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel, în rejudecare, a mai reţinut că acţiunea în revendicare mobiliară, de restituire în natură, promovată de SC A. SRL Piteşti este inadmisibilă, cum de altfel a constatat şi tribunalul, întrucât bunurile revendicate sunt încorporate în instalaţiile „Staţiei de epurare" devenind şi ele proprietatea publică a Municipiului Piteşti, care este şi posesorul acestora.
În ceea ce priveşte daunele cominatorii, s-a apreciat că acestea nu pot fi acordate, acest petit fiind respins ca urmare a respingerii capătului de cerere principal referitor la revendicarea bunurilor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Piteşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, desfiinţarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, reclamanta a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1909 alin. (1) C. civ.
Susţine recurenta că instanţa de apel în mod greşit a considerat că acţiunea în revendicare mobiliara formulată de societatea reclamantă este inadmisibilă, deoarece, în opinia sa, bunurile în litigiu nu au intrat în proprietatea publică, susţinând, totodată, ca echipamentele revendicate sunt bunuri mobile care nu au intrat în posesia SC D. SA sau a Municipiului Piteşti pentru ca au fost de rea-credinţă la momentul dobândirii lor.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că echipamentele revendicate nu sunt imobile prin destinaţie, deoarece au o funcţionailitate proprie, independentă de încorporarea lor într-un imobil şi că acestea nu au fost puse de proprietar, respectiv Municipiul Piteşti pe imobilul - Staţia de epurare, ci de un terţ, în speţă societatea reclamantă.
În continuare, procedează la enunţarea dispoziţiilor art. 1, art. 7 pct. 2 şi art. 8 pct. 3 din contractul de concesiune referitoare la bunurile de retur.
Totodată, susţine că la data Hotărârii nr. 129/2012 a Consiliului Local Piteşti, echipamentele revendicate aparţineau societăţii reclamante, această hotărâre fiind expresia punerii în aplicare a art. 8 pct. 3 din contractul de concesiune.
S-a mai învederat că bunurile revendicate nu au fost dobândite prin achiziţie publica, conform art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998, deoarece Municipiul Piteşti nu a fost autoritate contractantă în contractul de antrepriza şi nici dobanditorul dreptului de proprietate în urma executării contractului de achiziţie publica, ci autoritatea contractanta a fost o persoana juridica de drept privat, respectiv societatea SC D. SA.
Precizează că această din urmă societate nu a dobândit dreptul de proprietate asupra echipamentelor deoarece îi era opozabilă clauza de rezervă a proprietăţii până la plata integrală a preţului.
Susţine că dispoziţiile art. 2 şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd procedura prin care un bun dobândeşte apartenenţa la domeniul public, condiţii care în speţă nu sunt îndeplinite.
În continuare, precizează că bunurile revendicate nu sunt imobile prin destinaţie şi că nu a intervenit accesiunea imobiliară întrucât în cauză nu este incidenţă situaţia prevăzută la art. 493 teza I C. civ. Totodată, susţine reclamanta că nu a intervenit nici transferul proprietăţii bunurilor mobile către SC D. SA sau către Municipiul Piteşti, ca urmare a operării prezumţiei posesiei de bună-credinţă, întrucât, în speţă, nu a operat prezumţia de proprietate, conform art. 1909 alin. (1) C. civ., achizitorul nefiind de bună-credinţă deoarece avea cunoştinţă că bunurile aparţin unei alte persoane prin efectul opozabilităţii contractelor de execuţie la staţia de epurare, aspect dovedit prin semnarea procesului-verbal din 25 ianuarie 2011 de control al calităţii lucrărilor executate de societatea reclamantă.
Prin urmare, susţine că decizia recurată este nelegală cu privire la respingerea acţiunii în revendicare, solicitând în consecinţă modificarea acesteia întrucât în speţă nu putea fi invocat beneficiul caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică.
Intimatele-pârâte SC D. SA şi C. Sucursala Piteşti au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. Totodată, intimata Municipiul Piteşti, Primarul Municipiului Piteşti a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Piteşti este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport cu care Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.
Examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, având în vedere că argumentele instanţei de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate, care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1909 alin. (1) C. civ., susţinând că bunurile din litigiu sunt mobile având funcţionalitate proprie şi că acestea nu au intrat în proprietatea publică a Municipiului Piteşti având în vedere dispoziţiile contractuale încheiate între părţi.
Înalta Curte constată că reclamanta SC A. SRL Piteşti a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat, în raport cu dispoziţiile legale evocate, restituirea în natură a mai multor echipamente care au fost montate la Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din municipiul Piteşti.
Analizând recursul recurentei-reclamante, instanţa reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006.
Astfel, art. 2 lit. j) din Legea nr. 51/2006 defineşte sistemul de utilităţi publice ca fiind ansamblul bunurilor mobile şi imobile, dobândite potrivit legii, constând din terenuri, clădiri, construcţii şi instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări funcţionale, specific unui serviciu de utilităţi publice, prin ale cărui exploatare şi funcţionare se asigură furnizarea/prestarea serviciului.
Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege prevăd că sistemele de utilităţi publice sunt parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes şi folosinţă publică şi aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietăţii publice sau private a acestora, după caz.
(2) Dacă amplasarea şi realizarea componentelor sistemelor de utilităţi publice, respectiv dezvoltarea celor existente, impun ocuparea definitivă a unor terenuri sau dezafectarea unor clădiri, altele decât cele aparţinând domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, au calitatea de utilizator beneficiarii individuali sau colectivi, direcţi ori indirecţi, ai serviciilor de utilităţi publice: utilizatorii casnici persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari, operatorii economici, instituţiile publice.
Alin. (4) al aceluiaşi articol prevede obligaţiile pe care le au membrii comunităţilor locale, persoane fizice sau persoane juridice, în calitatea lor de utilizatori ai serviciilor de utilităţi publice, printre care şi respectarea normelor de exploatare şi funcţionare a sistemelor de utilităţi publice, precum şi acceptarea limitării cantitative sau întreruperea temporară a furnizării/prestării serviciilor pentru execuţia unor lucrări prevăzute în programele de reabilitare, extindere şi modernizare a infrastructurii tehnico-edilitare.
În raport cu dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate având în vedere că intrarea bunurilor în patrimoniul Municipiului Piteşti s-a realizat prin efectul legii, cum de altfel prevăd şi dispoziţiile Legii nr. 51/2006.
Astfel, legea reprezintă izvorul direct aplicabil litigiului, iar părţile nu au posibilitatea de a trece peste dispoziţiile legale incidente în materie prin invocarea unor dispoziţii contractuale, respectiv contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare din 26 martie 2010, denumit contract de concesiune, în care concedent este Municipiul Piteşti, iar concesionar SC D. SA.
Mai mult, bunurile pretinse de reclamantă, ca fiind proprietatea acesteia, sunt bunuri imobile prin destinaţie, care aparţin proprietarului fondului aservit, respectiv Municipiului Piteşti, în calitate de proprietar al clădirii reprezentând Staţia de epurare Piteşti, pe care au fost amplasate aceste bunuri.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la lămurirea aspectului dacă bunurile revendicate sunt sau nu bunuri de retur, Înalta Curte apreciază că această critică nu este esenţială soluţionării litigiului.
Totuşi, ele sunt considerate bunuri de retur conform definiţiilor date în contractul de concesiune încheiat între părţi, însă sunt proprietatea Municipiului Piteşti conform Hotărârii Consiliului Local nr. 129/2012, reţinându-se totodată că aceste bunuri sunt insesizabile.
Din verificarea actelor dosarului, se constată că la Dosarul nr. x/1259/2011* al Înaltei Curţi se află depusă în copie această hotărâre, din care reiese că s-a dispus preluarea în domeniul public al Municipiului Piteşti a bunurilor rezultate din investiţiile efectuate de SC D. SA în cadrul Măsurii Ex-ISPA „Reabilitarea staţiei de epurare a Municipiului Piteşti". S-a mai constatat că aceste bunuri nu sunt grevate de sarcini şi nu sunt procese pe rolul instanţelor de judecată având ca obiect aceste bunuri.
În cuprinsul Hotărârii Consiliului Local nr. 129/2012 s-a mai reţinut că echipamentele componente ale instalaţiilor electrice din Staţia de epurare a municipiului Piteşti, realizate prin contractul de lucrări C „Reabilitarea staţiei de epurare a municipiului Piteşti" din cadrul măsurii ISPA, care fac obiectul Dosarului nr. x/1/2012 aflat pe rolul Înaltei Curţi, respectiv cinci tablouri electrice, cabluri de alimentare aferente şi cablul de fibră optică multi-mode vor fi predate Municipiului Piteşti libere de sarcini.
Art. 25 alin. (5) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice prevede că „în cazul gestiunii delegate, bunurile realizate de operatori în conformitate cu programele de investiţii impuse prin contractul de delegare a gestiunii constituie bunuri de retur care revin de drept, la expirarea contractului, gratuit şi libere de orice sarcini, unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt integrate domeniului public al acestora".
Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 C. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, fiind greşit invocată, întrucât în speţă bunurile ce formează obiectul litigiului aparţin domeniului public, cum de altfel s-a arătat, astfel încât problema revendicării nu este incidenţă în cauză.
Astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, art. 1909 alin. (1) C. civ. naşte în favoarea posesorului o prezumţie absolută de proprietate, adică o prezumţie care nu poate fi combătută cu o clauză conţinută într-un act adiţional încheiat între terţi, alţii decât posesorul, iar acest articol consacră şi efectul achizitiv de proprietate al posesorului de bună credinţă, în situaţia în care el ar fi dobândit bunul mobil de la o persoană care nu era proprietara bunului, această situaţie având loc direct în temeiul legii şi nu în baza vreunei convenţii întocmite cu un neproprietar.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Piteşti împotriva deciziei nr. 502/A-COM din 5 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2016.