Decizia nr. 2/2017
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23.03.2010, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, precum și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu împotriva României.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 269 C. muncii, art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
La data de 13.09.2010, pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Sănătății.
Prin încheierea din data de 27.09.2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, din cadrul Tribunalului București și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, spre a fi repartizată unei secții civile.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 4218 din 22 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, recursul a fost respins, ca nefondat.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010**, la data de 16.09.2011.
La data de 22.05.2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care și-a modificat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și Ministerul Sănătății, solicitând obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, a Ministerului Sănătății, în solidar cu ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă, respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București; obligarea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului Sănătății și a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale produse ca urmare a nerespectării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Nițescu contra României, de la data rămânerii definitive a hotărârii, 21.07.2009, și până în prezent.
Prin încheierea pronunțată la data de 14.11.2012, Tribunalul București a respins excepția necompetenței generale a instanțelor românești, excepția netimbrării acțiunii și excepția prescrierii dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate și, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice.
Prin sentința civilă nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității depunerii cererii modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului. A admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a respins cererea, așa cum a fost modificată, formulată împotriva Ministerului Afacerilor Externe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererea reclamantului, așa cum a fost modificată, și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la data pății, reprezentând daune morale, pentru nerespectarea sentinței nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, precum și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu contra României.
A respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată, respingând ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului împotriva Ministerului Sănătății.
În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București (irevocabilă, prin decizia civilă nr. 773/R din 04.05.2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) a fost admisă contestația formulată de contestatorul A. împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 144 din 28 decembrie 2000 emisă de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, a fost anulată această decizie, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea efectivă și la plata către contestator a sumei de 100.000.000 ROL, reprezentând daune morale.
Reclamantul a efectuat numeroase demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești, însă fără nici un rezultat, demersuri care sunt evidențiate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu contra României, la data de 21.04.2009, rămasă definitivă la data de 21.07.2009.
Tribunalul a expus considerentele instanței europene și a concluzionat că, față de constatările Curții Europene în cauza menționată, sunt neîntemeiate toate apărările pârâților referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu sau referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului avea obligația de a executa această hotărâre.
Tribunalul a mai reținut că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească internă și, ulterior, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (în care s-a constatat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului stabilindu-se plata eșalonată către reclamant a sumei de 221.022 lei în 6 tranșe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013.
Prima instanță a apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere atribuțiile sale limitativ și expres prevăzute de O.G. nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001 cu modificările și completările ulterioare și de H.G. nr. 868/2003.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că aceasta este justificată deoarece, deși cei doi pârâți nu au fost părți în procesul desfășurat în fața instanțelor interne, Curtea Europeană a reținut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din data de 08.03.2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile.
Tribunalul a apreciat totodată că, prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța internă,precum și prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul Sănătății au săvârșit o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ.
În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, prima instanță a reținut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate între fapta culpabilă și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000 euro, în echivalent lei la data plății, prezintă un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 94/A din 06.03.2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâții Ministerul Sănătății, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului la plata sumei de 20.000 lei daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamantul A., Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, Ministerul Sănătății și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 2311 din 22 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, de pârâtul Ministerul Sănătății, precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 94/A din 06 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010***.
Prin decizia civilă nr. 204/A din 16.03.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu împotriva sentinței civile nr. 350 din data de 19.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menținut în rest dispozițiile sentinței și, totodată, a respins ca nefondate celelalte apeluri împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, în raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a reținut următoarele:
Apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu este fondat.
Astfel, instanța de apel a reținut că prejudiciul moral ce se cere reparat față de neîndeplinirea obligației de reintegrare în muncă a reclamantului, obligație stabilită prin hotărâre judecătorească în contradictoriu cu angajatorul, nu este consecința inacțiunii pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru a-i fi atribuită calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale invocate, art. 998-999 C. civ.
În condițiile în care reclamantul nu a justificat atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu cu privire la obligația de executat prin hotărârea judecătorească, delictul nu poate fi imputat acestui pârât, angajarea răspunderii civile delictuale presupunând obligația de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.
Instanța de apel a apreciat că nici din perspectiva hotărârii C.E.D.O răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanțelor Publice nu este justificată, încălcarea drepturilor prevăzute de convenție fiind consecința inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentinței din 8 martie 2001, pronunțată de instanța națională, reținând, totodată, că interesul reclamantului nu se poate realiza față de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, întrucât acesta nu are calitate de subiect în raportul juridic dedus judecății.
Cât privește apelul declarat de Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, acesta a fost respins ca, nefondat, reținându-se, în esență, referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice că, în condițiile și limitele stabilite de lege, statul român are, în principiu, orice drepturi și obligații și, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului, putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi și obligații, indiferent de ramura căreia îi aparțin.
Spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unitățile sale administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile prin organele lor de conducere, statul își realizează capacitatea de exercițiu prin organe specializate, învestite cu personalitate juridică proprie, precum și cu dreptul (și obligația) de a reprezenta statul în raporturile juridice interne și externe. Art. 25 alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii) conține o normă de principiu statuând că “el (statul) participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Instanța de apel a reținut că, atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât și în situațiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanțelor Publice este acela care are vocația generală de a reprezenta statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu.
De asemenea, în cazul unor raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unei dispoziții care să prevadă un alt organ de stat și, întrucât prin acțiune se invocă neîndeplinirea unei obligații dispuse prin hotărâre judecătorească, ca faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, calitatea Statului de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății este justificată prin prisma poziției acestuia de deținător al forței publice.
S-a mai reținut că nu poate fi valorificată apărarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de dispozițiile O.G. nr. 94/1999, întrucât fapta cauzatoare de prejudicii este neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, stabilită prin sentința din martie 2001, hotărârea C.E.D.O. având aptitudinea de a confirma încălcarea art. 6 din convenție ca urmare a neexecutării sentinței, determinată de lipsa de acțiune a statului, astfel că despăgubirile solicitate nu urmează procedura prevăzută de actul normativ menționat anterior.
Instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile ce vizează reținerea de către tribunal a condiției vinovăției, întrucât nu au fost invocate în apărare împrejurările care o înlătură, subliniind, totodată, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și, indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului este integrală.
Instanța de apel a reținut că fapta ilicită a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora.
Totodată, a reținut că prejudiciul constă în suferința și frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta, pe parcursul a mai mult de 8 ani, de a-și exercita profesia și funcția la care era îndreptățit prin hotărâre judecătorească. Inacțiunea Statului Român, prin omisiunea de a-și îndeplini obligația de garant al punerii în executare a hotărârilor judecătorești, a favorizat efectul păgubitor asupra reclamantului, având rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral invocat.
Fundamentul răspunderii civile delictuale solidare este dat de art. 1003 C. civ, delictul fiind imputabil în aceeași măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și statului, prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor instanțelor.
Instanța de apel a reținut, pentru a răspunde criticii privitoare la nemotivarea hotărârii, că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanța de apel a considerat că acesta este lăsat la aprecierea judecătorului, neputându-se reține, așa cum susține apelanta, o culpă a reclamantului care să justifice reducerea sumei de bani la care pârâții au fost obligați cu acest titlu. Actul normativ din 2006, care interzice încadrarea ca medic șef de secție a persoanelor peste 65 de ani, nu poate constitui un element care înlătură vinovăția apelantului pârât, în condițiile în care sentința de reintegrare este din anul 2001, fiind rezonabil a aprecia că pârâții au avut timpul necesar pentru executare. De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut că nu poate fi valorificată apărarea privind imposibilitatea reintegrării cauzată de refuzul reclamantului de a prezenta angajatorului anumite înscrisuri în vederea ocupării postului și calculării sumelor de bani datorate, întrucât dispozițiile legale în materia conflictelor de muncă nu impun asemenea condiții, cu atât mai mult cu cât aceste documente se aflau în mod normal la angajator.
Instanța de apel a mai reținut că plata salariilor de la concediere până la reintegrare constituie echivalentul reparării prejudiciului material, fără consecințe asupra prejudiciului nepatrimonial, ce se conturează din împrejurările cauzei, stabilite pe baza probatoriul administrat.
În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului instanța de apel a reținut, în esență, că izvorul pretențiilor reclamantului este încălcarea obligației de executare a sentinței din 2001 prin reintegrarea în funcția de medic șef de secție și că o analiză separată a consecințelor sentinței și a hotărârii C.E.D.O. nu este necesară. Fapta ilicită este neîndeplinirea obligației rezultate din sentința de reintegrare, care a produs mai mult efecte, ce se constituie împreună într-un prejudiciu de ordin moral, la a cărui reparație este îndreptățit reclamantul.
Instanța de apel a reținut că plata sumei de 100.000.000 ROL, reprezentând daune morale acordate prin sentința din 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, constituie repararea prejudiciului moral cauzat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă, ce nu poate fi socotită de natură a acoperi prejudiciul solicitat din neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, faptele ilicite fiind distincte.
S-a mai arătat că cele ce s-au constatat prin hotărârea C.E.D.O. nu pot fi ignorate sau contrazise de instanța națională în fața căreia se invocă, iar imposibilitatea de reintegrare stabilită în anul 2010, față de poziția Ministerului Sănătății, precum și demersurile efectuate de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului în anii 2011 și 2012, nu exclud vinovăția pârâtei, rezultată din pasivitatea față de obligația ce îi revenea, de respectare a unei hotărâri judecătorești pronunțată în anul 2001.
Demersurile în vederea reintegrării efectuate de fostul angajator în anul 2010, după pronunțarea hotărârii C.E.D.O., nu anihilează culpa acesteia în neexecutare hotărârii pe o perioadă de timp ce nu poate fi considerată justificată. Invocând culpa reclamantului, care nu a depus, la această întârziată inițiativă de reintegrare, actele necesare în vederea reangajării, apelanta pârâtă se prevalează de fapta victimei înseși, ca împrejurare ce înlătură vinovăția sa. Instanța de apel a reținut că situația arătată nu poate fi luată în considerare în sensul arătat, din moment ce, anterior, a existat fapta ilicită a pârâtei, care a refuzat să pună în executare o hotărâre judecătorească.
Cu privire la lipsa dovezilor privind culpa Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, instanța de prim control judiciar a reținut că, dat fiind caracterul subiectiv al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se cere victimei să dovedească sunt elemente exterioare de comportament, fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc și de timp, modul în care a acționat, comportarea anterioară și posterioară, încălcarea unor reguli. Odată dovedite aceste împrejurări, autorul prejudiciului este îndreptățit să prezinte dovezile contrarii privind faptele ori împrejurările care înlătură vinovăția.
Instanța de apel a mai reținut că nesocotirea de către pârâta Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului a obligației dispuse printr-o hotărâre judecătorească constituie o faptă ilicită ce a avut ca efect prejudicierea reclamantului, a cărui demnitate și prestigiu profesional au fost afectate prin lipsirea de posibilitatea legitimă de a-și exercita profesia și funcția pe o perioadă de câțiva ani, acțiunile pârâtei din anul 2010, cu scopul reîncadrării, fiind pur formale, din moment ce reclamantul se afla deja la vârsta la care legea interzicea ocuparea funcției de medic șef de secție. Caracterul obiectiv ilicit al faptei de nerespectare a hotărârii judecătorești determină deducerea producerii prejudiciului moral, a cărui probă directă este imposibilă, față de caracterul intern, subiectiv al acestuia.
În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, instanța de prim control judiciar a reținut că acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri subiective, ce presupun cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.
În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, instanța de apel a reținut că acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, în cauza de față, suma de 80.000 euro reprezintă o măsură justă prin raportare la consecințele suportate de reclamant.
Instanța de apel a mai reținut că sumele acordate până în acest moment de pârâta Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, reprezentând drepturi salariale, sunt destinate acoperirii prejudiciului material creat prin lipsirea de drepturile bănești ce i s-ar fi cuvenit reclamantului dacă ar fi fost reintegrat și ar fi prestat munca. Aceste sume nu au menirea de a constitui un element în aprecierea daunelor morale, care acoperă suferința produsă prin lezarea demnității, a reputației în domeniul profesional și împiedicarea exercitării unei profesii dobândite prin eforturi considerabile, generate de perioade lungi de studiu și practică.
În ceea ce privește apelul pârâtului Ministerul Sănătății, instanța de apel a reținut, în esență, că până la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil de către C.E.D.O., acest pârât avea obligația de a contribui la punerea în executare a sentinței civile din 2001, neexecutarea obligației de reintegrare în muncă constituind fapta ilicită ce a produs reclamantului prejudiciul moral, așa cum a fost arătat anterior, în considerentele ce susțin soluționarea celorlalte apeluri.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, a mai reținut instanța de apel, derivă din calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății și Familiei, art. 3 pct. 14. În Anexa nr. 2 a hotărârii de guvern sunt enumerate unitățile aflate în subordinea ministerului, printre care se află și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, subordonarea institutului menținându-se și prin hotărârile de guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.
Instanța de prim control judiciar a reținut că O.G. nr. 94/1999 nu are incidență în speță, întrucât hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza reclamatului nu stabilește despăgubiri, a căror plată necesită parcurgerea procedurii prevăzute de actul normativ indicat.
Totodată, s-a mai reținut că, refuzul constant al reclamantului de a fi reintegrat, invocat în apărare, nu are suport probator, în condițiile în care, prima decizie de reintegrare în fostul loc de muncă a fost emisă în 2010, după pronunțarea de către C.E.D.O. asupra încălcării drepturilor reclamantului, hotărâre care confirmă pasivitatea autorităților naționale față de punerea în executare a sentinței din anul 2001. După pronunțarea sentinței din 2001 a fost desființată secția de obstetrică ginecologie din cadrul Spitalului x (unde, conform hotărârii, reclamantul trebuia să-și reia funcția) demers față de care nu i se poate reproșa acestuia că nu a acceptat un post diferit în cadrul aceluiași sau altui spital.
Împotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul Ministerul Sănătății.
Recurentul-reclamant A. își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esență, admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei a deciziei recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului Ministerului Finanțelor Publice, și menținerea sentinței instanței de fond privind obligarea intimatelor-apelante la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro, cu obligarea la plata cheltuielilor pe judecată.
Recurentul-reclamant susține că decizia instanței de apel este nelegală, în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție.
Susține că instanța de apel, deși recunoaște că i s-a încălcat dreptul de acces la justiție și dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, probându-se săvârșirea unui fapt juridic ilicit, în mod nelegal consideră că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, încălcându-se art. 10 din O.G. nr. 94/1999.
Susține că Ministerul Finanțelor Publice are la dispoziție fonduri pentru executarea hotărârilor C.E.D.O. și a fost chemat în calitate de pârât deoarece după pronunțarea hotărârii C.E.D.O. nu a disponibilizat sumele reprezentând drepturile salariale, deși în hotărârea C.E.D.O. se menționa că aceste drepturi trebuie plătite până la reintegrarea efectivă.
Se mai arată că, prin expunerea, în cadrul întâmpinării, a procedurii prevăzute de art. 10 din O.G. nr. 94/1999, Ministerul Finanțelor Publice recunoaște că îi revin atribuții în ceea ce privește plata sumelor datorate, considerând că, sub acest aspect, trebuie să stea în proces în nume propriu.
Recurentul-reclamant susține că, din înscrisurile depuse de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul Sănătății, rezultă că Ministerului Finanțelor Publice i s-au comunicat sumele de bani pe care ar fi trebuit să i le plătească, după pronunțarea hotărârii C.E.D.O., însă acesta nu a luat măsuri concrete conform atribuțiilor specifice pentru plata efectivă a banilor, ceea ce reprezintă un fapt juridic ilicit cauzator de prejudicii morale.
Se mai arată că în cazul Ministerului Finanțelor Publice nu a solicitat daune morale pentru faptul că nu a fost reintegrat, ci pentru că nu a respectat dispozițiile legale care îl obligă să achite despăgubirile stabilite prin hotărârea C.E.D.O., prin acest refuz Ministerul Finanțelor Publice a avut o conduită ilicită de natură să îl prejudicieze, existând o legătură de cauzalitate între conduita ilicită și prejudiciul pe care i l-a creat.
Recurentul-reclamant consideră că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ. din 1864, subliniind în acest context că instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale când a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, care trebuia să îndeplinească atribuțiile care îi revin după pronunțarea hotărârii C.E.D.O. în scopul achitării despăgubirilor constând în plata drepturilor salariate până la reintegrarea efectivă.
În continuare, recurentul-reclamant arată că susținerea Ministerului Finanțelor Publice în sensul că nu-i revine nici o obligație din hotărârea C.E.D.O. și că nici Statul Român nu are nici o obligație deoarece C.E.D.O. a emis o hotărâre prin care constată doar încălcarea unor drepturi, fără ca aceasta să aibă efecte juridice, este în contradicție cu art. 41și art. 46 din Convenție.
Se mai arată că la producerea daunelor morale au concurat toți pârâții, faptele lor ilicite de încălcare a drepturilor sale fiind stabilite de C.E.D.O. pentru perioada până în 2009.
Recurentul-reclamant mai susține că instanța de apel a încălcat Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție, care prevăd expres obligativitatea executării hotărârilor C.E.D.O. și faptul că au prioritate față de dreptul intern, organelor Statului revenindu-le în primul rând obligația de a lua măsuri pentru respectarea convențiilor internaționale, a hotărârilor pronunțate de către instanțele internaționale, iar Statul Român își îndeplinește obligațiile prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a făcut nimic pentru executarea Hotărârii C.E.D.O. deși are atribuții stabilite prin lege în acest sens.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, își întemeiază cererea pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și prin urmare, în principal, respingerea acțiunii în raport cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, a reținut faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte și că soluția astfel adoptată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor actului normativ pe care instanța de apel și-a motivat raționamentul.
Se arată că, prin argumentarea reținută, instanța practic schimbă/ denaturează conținutul și înțelesul vădit neîndoielnic al dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, din conținutul acestei reglementări fiind evident că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.
Recurentul-pârât arată că din coroborarea art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 37 alin. (1) din același act normativ rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.
Totodată, se mai arată că, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României [art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5)] și Legea nr. 554/2004, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor. În acest context, subliniază că niciuna din ipotezele legale expuse nu se regăsesc împlinite în speță, astfel că Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în calitate de reprezentant al Statului Român, în cazul în care alte autorități ale statului nu și-au îndeplinit în mod corespunzător obligațiile stabilite prin lege.
Recurentul-pârât susține că nefondat instanța de apel a respins criticile privind neîndeplinirea în cauza pendinte, în raport cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Se susține că, în mod neîntemeiat, instanța de apel a respins criticile sale vizând reținerea în mod greșit de către Tribunal, în cuprinsul sentinței apelate, a îndeplinirii condiției vinovăției Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că nu au fost invocate în apărare împrejurări care o înlătură, răspunderea delictuală operând și pentru cea mai ușoară culpă, obligația de reparare a prejudiciului fiind astfel integrală.
Totodată, susține că instanța de prim control judiciar reține neîntemeiat, în stabilirea răspunderii civile delictuale a aceluiași pârât, că fapta ilicită a acestuia constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora și, prin urmare îi revine obligația de a acoperi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a imposibilității de a-și exercita profesia și funcția timp de peste 8 ani, așa cum era îndreptățit prin hotărâre judecătorească.
Recurentul-pârât susține că întreaga argumentare este lipsită de suport legal, fiind pronunțată cu ignorarea efectului devolutiv al apelului, precizând că în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei, efectul devolutiv fiind însă limitat la ceea ce a constituit obiectul judecății în prima instanță și la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de apelant activității primei instanțe.
Astfel, arată recurentul-pârât, instanța de apel, chiar dacă constata că nu ar fi fost formulate apărări la judecarea pricinii în fond privind fapta victimei înseși sau fapta unui terț, invocate drept cauze exoneratoare de răspundere pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, era obligată să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită și care vizau explicit și aceste aspecte.
Recurentul-pârât arată că, în cadrul motivelor de apel, a invocat în apărare atât fapta "victimei" înseși, cât și fapta terților Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul Sănătății, pentru care Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este ținut să răspundă.
În ceea ce privește netemeinicia reținerii faptei ilicite a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constând în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora, recurentul-pârât arată că, prin puterea legislativă, Statul și-a îndeplinit pe deplin această obligație, atât la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001, prin care a fost dispusă reîncadrarea reclamantului, cât și în prezent, recurentul expunând reglementările care statuează aceste aspecte.
Faptul că reclamantul nu a înțeles să utilizeze toate mijloacele juridice puse la îndemână de Statul Român prin actele normative adoptate, menite să îi garanteze aducerea la îndeplinire a dispozițiilor hotărârii judecătorești al cărui beneficiar este încă din anul 2001, nu poate să constituie o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ci doar propria sa culpă, opinează recurentul-pârât.
Astfel, recurentul-pârât arată că instanța de apel trebuia să constate că în raport de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu sunt întrunite condițiile prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și să admită apelul cu consecința respingerii acțiunii față de acesta ca neîntemeiată.
Recurentul-pârât susține că un al treilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate îl constituie respingerea criticilor sale privitoare la neaplicarea principiului răspunderii solidare, menționând că în cadrul apelului formulat a arătat că, pentru a fi în situația aplicării acestui principiu de drept, este necesar să ne aflăm în condițiile art. 1039 și urm. C. civ., care reglementează obligațiile solidare între debitori.
Totodată, pentru aplicarea acestor dispoziții, cel de la care reclamantul pretinde executarea unei obligații trebuie să aibă calitatea de debitor al acelei obligații, or în speța de față, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a avut și nu are calitatea de debitor al reclamantului pentru a putea fi obligat la plata unei sume cu titlu de daune morale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești.
Recurentul-pârât arată că instanța de apel a înlăturat aceste susțineri, considerând neîntemeiat că solidaritatea obligației de plată s-ar impune întrucât, potrivit prevederilor art. 1003 C. civ., „delictul este imputabil în aceeași măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului, dispusa prin hotărâre judecătorească, cât și statului, prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor judecătorești”.
Recurentul-pârât susține că, deși în mod judicios, în motivarea respingerii apelurilor formulate de pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul Sănătății, instanța de apel reține fapta ilicită și vinovată a acestora, generatoare a prejudiciului moral suferit de reclamant, constând în refuzul de a pune în executare o hotărâre judecătorească, fiind întrunite față de aceștia toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în mod neîntemeiat apreciază că nu poate fi înlăturată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea expusă mai sus.
La analizarea acestui motiv de nelegalitate și la stabilirea inexistenței unui delict imputabil Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită a se avea în vedere motivele de fapt și de drept expuse în cadrul prezentului recurs, în argumentarea celei de a doua critici aduse hotărârii atacate.
Un ultim aspect de nelegalitate al hotărârii pronunțate de instanța de apel privește menținerea daunelor morale acordate de instanța de fond în cuantum de 80.000 euro.
Recurentul-pârât susține că acest cuantum este exagerat de mare prin raportare la probele administrate în cauză, la vătămările pretins suferite de reclamant dar și la jurisprudența C.E.D.O.; din analizarea probatoriului administrat în cauză, instanța ar fi trebuit să constate faptul că neîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior, s-a datorat atât unei imposibilități legale datorate depășirii vârstei maxime admise cât și culpei reclamantului însuși.
Mai susține că instanța trebuia să aibă în vedere că potrivit prevederilor art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006, încadrarea reclamantului ca medic șef de secție nu mai era posibilă deoarece a depășit vârsta de 65 de ani, iar potrivit condițiilor legale prevăzute de art. 385 alin. (3) din aceeași, lege, reclamantul nu îndeplinea condițiile legale pentru încadrarea ca medic.
Pe de altă parte, deși reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a fi reîncadrat, acesta nu a dat curs invitației de a prezenta înscrisurile solicitate de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului în vederea ocupării postului și realizării calculului sumelor de bani datorate.
Mai mult decât atât, recurentul-pârât susține că instanța trebuia să aibă în vedere în aprecierea cuantumului daunelor morale faptul că au mai fost acordate daune morale reclamantului din prezenta cauză.
Totodată, prin hotărârea judecătorească din data de 8 martie 2001, prin care s-a dispus reintegrarea în funcție a reclamantului și plata salariilor până ia reintegrarea sa în funcție, instanța de judecată a apreciat deja asupra daunelor morale care s-ar cuveni reclamantului, fiind acordată suma de 100.000.000 ROL cu acest titlu iar prin hotărârea C.E.D.O. se reține expres că această sumă a fost achitată, prejudiciul moral pretins suferit de reclamant fiind astfel, în opinia recurentului-pârât, acoperit.
Recurentul-pârât Ministerul Sănătății își întemeiază recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamantului față de Ministerul Sănătății.
În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât arată că un aspect ce nu a fost analizat de către instanțe este acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor din România raportat la dispozițiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept de la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu și-a reînnoit avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă încetează de drept.
Susține că aceste dispoziții imperative nu pot fi ignorate de nicio instanță din România, întrucât ar însemna astfel că o persoană ar putea exercita o profesie fără a deține în mod valabil avizele, autorizațiile ori autorizările necesare.
Mai arată că la data pronunțării hotărârii de reintegrare, respectiv 8 martie 2001, era în vigoare Legea nr. 10/1972 - C. muncii al R.S.R. și Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației, care la art. 57 alin. (2) prevedeau că profesiunea de medic, farmacist sau dentist se practică numai de persoanele cu diplomă de absolvire a unui institut de învățământ superior de specialitate și care sunt autorizate, potrivit Statutului personalului sanitar, de Ministerul Sănătății.
Faptul că la momentul pronunțării hotărârii de reintegrare reclamantul nu a prezentat unității angajatoare autorizația de practică a profesiei emisă de Ministerul Sănătății îl făcea pe acesta necorespunzător din punct de vedere profesional.
Se susține că, la data pronunțării hotărârii de reintegrare, angajatorul avea obligația de reintegrare a salariatului, ulterior, în vederea desfășurării efective a sarcinilor de serviciu avea obligația să ceară acestuia autorizația de practică, iar în cazul în care salariatul nu era în măsură să o prezinte, contractul individual de muncă trebuia să fie încetat. Ori angajatorul nu a procedat în acest mod.
Mai mult, în data de 18 iulie 2003 când reclamantul sesizează C.E.D.O. cu cererea nr. 20763/03 era în vigoare Legea nr. 53/2003 care la art. 50 lit. h) conține prevederi exprese, reglementând cu precizie calea de urmat în situația expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei.
Recurentul-pârât arată că nu poate fi reținută aprecierea instanței de apel potrivit căreia Ministerul Sănătății abia în anul 2010, prin Ordinul nr. 96, a reînființat secția al cărui șef era reclamantul la data concedierii, organigrama și statele de funcții ale instituțiilor din subordinea ministerului se aprobă de acesta la propunerea motivată a acestor instituții, potrivit prevederilor art. 14 din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății. Ministerul Sănătății nu poate aproba ceva ce nu îi este propus spre aprobare, de esența aprobării fiind propunerea motivată venită din partea instituției cu personalitate juridică aflată în subordinea ministerului.
Astfel, se arată, întreaga răspundere pentru modificarea structurii organizatorice este în sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, ministerul neavând niciun fel de pârghii legale în ceea ce privește organizarea instituției cu personalitate juridică din subordinea lui.
Recurentul-pârât susține că Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului este singurul răspunzător pentru punerea în executare a hotărârii de reintegrare, pe planul dreptului intern împotriva Ministerului Sănătății neputându-se reține nicio răspundere.
Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea ca neîntemeiate a recursurilor formulate de Ministerul Sănătății și de Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs formulate în cauză.
Analizând recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul Ministerul Sănătății, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:
1. Recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nelegală, în ceea ce privește admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., reținând că prejudiciul moral ce se cere reparat nu este consecința inacțiunii pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru a-i fi atribuită calitatea de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale invocate.
Pornind de la faptul că angajarea răspunderii civile delictuale, prin prisma art. 998-999 C. civ., presupune obligația de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită și văzând că reclamantul nu a justificat atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, în legătură cu obligația de executat stabilită prin hotărârea judecătorească, instanța de apel a reținut în mod legal că delictul nu poate fi imputat acestui pârât.
Totodată, având în vedere că Statul este obligat să ia toate măsurile legale în vederea executării hotărârilor judecătorești, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că încălcarea drepturilor prevăzute de convenție este consecința inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentinței din 8 martie 2001, pronunțată de instanța națională, reținând, de asemenea, că nici din perspectiva hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanțelor Publice nu este justificată.
În cauza pendinte, se constată că Ministerul Finanțelor Publice nu acționează în nume propriu, neavând nicio obligație rezultată dintr-o activitate proprie. Astfel, legal și temeinic a reținut instanța de apel că interesul reclamantului nu se poate realiza față de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, întrucât acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.
Critica recurentului-reclamant privind încălcarea art. 10 din O.G. nr. 94/1999 nu este pertinentă având în vedere că acest act normativ nu are incidență în cauză, întrucât hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza reclamantului nu stabilește despăgubiri, a căror plată necesită parcurgerea procedurii prevăzute de acest act normativ.
Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepțiune, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la respectarea drepturilor procesuale.
Critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție nu este întemeiată.
În cauză, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești din 2001 privind reintegrarea sa în funcția avută înainte de concediere precum și pentru constatarea încălcării art. 6 parag. 1 și art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție ca urmare a neexecutării acestei hotărâri.
Prima instanță a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale pentru nerespectarea sentinței nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București precum și ca o consecință a pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Nițescu contra României.
Instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond în privința cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, dar a înlăturat răspunderea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de la plata acestei sume, ca urmare a constatării lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.
Prin urmare, nu se poate reține că soluționarea cauzei de către instanța de fond și de către instanța de prim control judiciar s-a efectuat cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.
Invocarea prevederilor art. 36 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este neavenită în cadrul acțiunii deduse judecății, câtă vreme acesta se referă la intervenția terților în cadrul procedurii ce se desfășoară în cauzele aflate pe rolul instanței europene.
În ceea ce privește invocarea art. 41 din Convenția Europeană, de asemenea, instanța supremă observă că această prevedere legală se referă la acordarea unei satisfacții echitabile de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile expres prevăzute în cuprinsul acestui articol. În cauză, Curtea Europeană a considerat că nu este cazul să acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, deoarece pretențiile în cifre și justificativele necesare nu au fost prezentate până la termenul acordat în acest scop, conform art. 60 parag. 1 din Regulament.
Pe cale de consecință, nici această prevedere legală nu are legătură cu dispozițiile legale de drept material sau procesual incidente în cauză.
Cât privește încălcarea art. 46 din Convenția Europeană, este de observat că această prevedere legală reglementează forța executorie și executarea hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în cauză s-au solicitat și s-au acordat daune morale pentru nerespectarea sentinței nr. 2948/2001 și ca urmare a pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Nițescu împotriva României.
Instanța de apel a pronunțat decizia ce face obiectul recursului cu respectarea garanțiilor conferite de art. 20 din Constituția României, recurentul nefiind în măsură să justifice, prin motivele invocate, nesocotirea art. 20 din Constituție cu ocazia soluționării cauzei în fazele procesuale anterioare.
Față de considerentele anterior expuse recursul reclamantului A. va fi respins ca nefondat.
2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând decizia instanței de apel sub patru aspecte.
Primul aspect se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 coroborate cu art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 și cu neobservarea prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, ceea ce a condus la reținerea nelegală a calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Al doilea aspect este circumscris neîndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale în raport cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Al treilea aspect se referă la aplicarea greșită a principiului răspunderii solidare, iar al patrulea aspect privește cuantumul exagerat de mare al sumei acordate cu titlu de daune morale.
În ceea ce privește primul aspect referitor la păstrarea hotărârii instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este de subliniat că reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată a solicitat în contradictoriu cu pârâții acordarea de daune morale pentru neexecutarea sentinței nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, precum și pentru constatarea încălcării art. 6 parag. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție de către Curtea Europeană ca urmare a neexecutării acestei hotărâri.
Prin sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin respingerea recursului s-a dispus obligarea intimatului, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, să reintegreze pe reclamant într-un post de medic primar ginecolog și șef al Secției II (Obstretică fiziologică) din cadrul Spitalului x, să-i plătească anumite sume cu titlu de salarii și daune morale.
Punerea în executare a acestei hotărâri a rămas multă vreme fără niciun rezultat, situație care l-a determinat pe reclamant să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului.
Trebuie reamintit că, prin hotărârea pronunțată în cauza Nițescu contra României la data de 21.04.2009, definitivă la 21.07.2009, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește obligația referitoare la reintegrarea reclamantului și la plata salariilor aferente perioadei ulterioare date de 15.06.2001. Totodată, a declarat că nu a existat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește obligația referitoare la plata salariilor aferente perioadei anterioare datei de 15.06.2001, precum și în ceea ce privește plata daunelor morale.
În ceea ce privește obligația de reintegrare a reclamantului, Curtea Europeană a reținut (parag. 37) că „executarea unei hotărâri judecătorești a oricărei jurisdicții trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces conform art. 6 din Convenție (...). Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judiciare și omit să facă acest lucru, această inerție angajează responsabilitatea statului, conform art. 6 parag. 1 din Convenție.”
În ceea ce privește obligația de reintegrare, în hotărârea Curții Europene se arată la parag. 40 că „Statul nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din 08.03.2001 în partea sa referitoare la reintegrarea reclamantului.”
Referitor la obligația de reintegrare a reclamantului, instanța supremă reține că neîndeplinirea acestei obligații s-a perpetuat în timp până când a devenit imposibil de executat ca urmare a faptului că reclamantul a depășit vârsta de 65 de ani până la care avea dreptul să ocupe funcția de șef de secție (deținută anterior desfacerii contractului de muncă), concluzie care se desprinde din reglementarea art. 185 alin. (13) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
În cauză se solicită daune morale ca urmare a neexecutării hotărârii pronunțate de instanța națională, dar și pentru constatarea încălcării art. 6 parag. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Instanța supremă reține că neexecutarea hotărârii de reintegrare s-a perpetuat în timp până a devenit imposibil de executat, astfel că se justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului în litigiul dedus judecății, având în vedere că despăgubirile solicitate sunt consecința directă, atât a încălcărilor constatate de Curtea Europeană, dar și a faptului că situația creată prin neexecutarea hotărârii pronunțate de instanța națională nu mai poate fi remediată nici după pronunțarea hotărârii de către Curtea Europeană, despăgubirile având menirea de a compensa prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a acestei situații.
Responsabilitatea Statului pentru reintegrarea reclamantului în funcția deținută a fost reținută de instanța europeană și se menține și în prezent, dat fiind faptul că executarea hotărârii pronunțate de instanța națională în partea privitoare la reintegrarea reclamantului nu mai poate fi adusă la îndeplinire din cauza trecerii timpului, cu consecința imposibilității legale de a mai ocupa o funcție identică cu cea pe care a ocupat-o reclamantul anterior concedierii prin depășirea vârstei de 65 de ani. În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, devin incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cărora statul participă nemijlocit în raportul juridic dedus judecății, în nume propriu prin Ministerul Finanțelor Publice ca subiect de drepturi și obligații, calitate procesuală atrasă ca urmare a încălcărilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care s-au perpetuat și după pronunțarea Curții Europene în partea referitoare la reintegrarea reclamantului, până când executarea hotărârii în această privință a devenit imposibilă.
Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție și dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 invocate de recurentul-pârât Statul Român nu sunt aplicabile în cauză deoarece nu este vorba despre o eroare judiciară care să atragă răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate în această modalitate și care să conducă la răspunderea subsidiară a judecătorului pe calea unei acțiuni de regres promovată de Stat în temeiul art. 52 alin. (2) teza finală din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât și în situațiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanțelor Publice este acela care are vocația generală de a reprezenta Statul Român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu.
Cât privește aspectul referitor la susținerea recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia instanța de apel a respins criticile privind neîndeplinirea condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, se reține că acesta este neîntemeiat.
Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză, respectiv art. 998-999 C. civ. și, analizând cu rigurozitate condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, a statuat în mod corect asupra condiției vinovăției pârâtului, reținând, totodată, temeinic și legal că fapta ilicită săvârșită de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârilor pronunțate de instanțe prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora.
Înalta Curte constată că litigiul de față vizează repararea unui prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța națională, precum și ca urmare a constatării încălcărilor art. 6 parag. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Este adevărat că statul nu a fost parte în procesul desfășurat în fața instanțelor interne, însă Curtea Europeană a reținut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii interne, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului.
Ca garant al forței publice, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile.
Totodată, în mod corect, instanța de apel a reținut că prejudiciul constă în suferința și frustrarea produse reclamantului prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta de a-și exercita profesia și funcția la care era îndreptățit pe o perioadă mare de timp și că inacțiunea Statului Român (cu referire la punerea în executare a hotărârilor judecătorești) a avut rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral invocat.
În speță, nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât vizând lipsa unei analize efective a apărărilor și susținerilor sale în apel referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de temeinicie și legalitate care poate fi exercitat în calea de atac a apelului, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.
Astfel, se constată că instanța de apel a apreciat judicios asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind întrunite exigențele art. 998-999 C. civ. cu privire la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între acestea, precum și a vinovăției pârâtului în producerea prejudiciului.
Sub al treilea aspect ce vizează greșita respingere a criticilor privitoare la neaplicarea principiului răspunderii solidare, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1003 C. civ., când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.
În cauză este vorba de răspunderea civilă delictuală a mai multor pârâți, care au creat același prejudiciu, răspunderea acestora fiind comună și de natură să îl acopere în întregime.
Ideea de garanție fundamentează răspunderea Statului, în virtutea rolului de garant al puterii publice, iar în condițiile în care Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie respectarea unei hotărâri judecătorești, reținând și constatările Curții Europene în cauza Nițescu contra României, se apreciază că există carențe imputabile acestuia, astfel că existând această responsabilitate și în sarcina Statului Român, condițiile art. 1003 C. civ. sunt întrunite.
Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 1003 C. civ., delictul fiind imputabil în aceeași măsură angajatorului - Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerului Sănătății care au refuzat reintegrarea reclamantului dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și Statului, prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor instanțelor și ca o consecință a constatării neexecutării hotărârii în partea privitoare la reintegrarea reclamantului.
În ceea ce privește critica referitoare la menținerea de către instanța de apel a daunelor morale acordate de instanța de fond, se observă că recurentul-pârât nu a susținut în vreun fel nelegalitatea soluției atacate, limitându-se a face considerații generale asupra cuantumului exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanța de apel în adoptarea soluției.
Sub aspectul prejudiciilor de ordin moral, Înalta Curte reține că acestea constituie consecințe dăunătoare cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.
În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorii lezate, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic și moral. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale referitoare la legislația și practica judiciară din România, raportându-se, totodată nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci a avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant.
Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, daunele morale acordate fiind de natură să acopere suferința produsă prin lezarea demnității, a reputației în domeniul profesional și împiedicarea exercitării profesiei, suma de 80.000 eurp reprezentând o măsură justă prin raportare la consecințele suportate de reclamant.
Susținerile recurentului-pârât ce vizează, în realitate, redimensionarea daunelor morale nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs, ci o chestiune de apreciere a instanței formată în baza materialului probator și prin analiza respectării echilibrului între o despăgubire integrală și echitabilă și îmbogățirea fără just temei.
Așadar, Înalta Curte reține că susținerile referitoare la cuantumul daunelor morale nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara criticilor de legalitate atâta timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt, la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.
3. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că Ministerului Sănătății are calitate procesuală pasivă, aceasta derivând din calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății și Familiei, art. 3 pct. 14, subordonarea institutului menținându-se și prin hotărârile de guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.
Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că până la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acest pârât avea obligația de a contribui la punerea în executare a sentinței civile din 2001 și că neexecutarea obligației de reintegrare în muncă a constituit fapta ilicită ce a produs reclamantului prejudiciul moral.
Susținerea potrivit căreia întreaga răspundere pentru modificarea structurii organizatorice este în sarcina Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, ministerul neavând niciun fel de pârghii legale în ceea ce privește organizarea instituției cu personalitate juridică din subordinea lui, nu poate fi primită având în vedere calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, ce are în subordine, sub autoritatea și în coordonarea sa acest institut, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății și Familiei, subordonare ce s-a menținut și prin hotărârile de guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003, H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.
Astfel, se constată că, în mod corect, au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel că prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța națională, precum și prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul Sănătății au săvârșit o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ.
Critica recurentului-pârât potrivit căreia instanțele nu au analizat faptul că reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor sau autorizația de practică a profesiei raportat la dispozițiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, va fi înlăturată, reținându-se că acestea sunt aspecte care țin de probatoriile administrate și care vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea soluției criticate, ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală.
Nu trebuie omis nici faptul că, prin trecerea timpului și împlinirea vârstei legale de pensionare, reclamantul se află într-o imposibilitate obiectivă de a mai prezenta documentele solicitate, iar această situație incumbă intimaților-pârâți care nu au înțeles să pună în executare hotărârea de reintegrare în funcția avută anterior desfacerii contractului de muncă.
În cauză, se constată că instanța de apel a verificat în conformitate cu art. 295 C. proc. civ. aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile și a făcut analiza cauzei prin prisma probatoriilor administrate.
Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva deciziei civile nr. 204/A din 16.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2017.