Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 126/2017

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2017

Decizia nr. 126/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 12553/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la ridicarea construcțiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanților; obligarea pârâtei să aducă imobilul proprietatea reclamanților în starea inițială, anterioară începerii construcției ilegale - dar la acest capăt de cerere reclamanții au renunțat prin cererea depusă în data de 4 decembrie 2012 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată au invocat și excepția de nelegalitate a autorizației de construire din 24 iunie 2009.

În drept, au invocat prev. art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă a invocat excepții, a formulat apărări, a solicitat administrarea de probe în cauză și a fost reprezentată prin apărător ales.

Prin încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2010, instanța a respins excepția de necompetență funcțională a Secției Comerciale a Tribunalului Constanța invocată de pârâtă, cu motivarea din acea încheiere.

Prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2010 instanța, în temeiul disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004 a dispus sesizarea instanței de contencios administrativ pentru soluționarea excepției de nelegalitate a autorizației de construcție din 24 iunie 2009, a dispus suspendarea judecății până la soluționarea excepției de nelegalitate și a trimis dosarul la completele specializate din cadrul secției comerciale și de contencios administrativ fiscal.

Excepția de nelegalitate a autorizației de construcție din 24 iunie 2009 a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1135/CA din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de SC C. SRL prin Decizia civilă nr. 1283/CA din 3 noiembrie 2011.

După repunerea cauzei pe rol, prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2012 instanța a respins ca nefondată cererea de sesizare a completului imediat următor pentru soluționarea excepției nelegalei compuneri a completului de judecată, respingând ca nefondată excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, cu motivarea din acea încheiere, iar prin încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2012, instanța a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța.

Prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2013 și 9 ianuarie 2014, instanța a respins cererile de recuzare formulate de părți împotriva expertului judiciar D. și a admis unele obiecțiuni la raportul de expertiză potrivit celor reținute în aceste încheieri de ședință.

Prin Sentința civilă nr. 700 din 27 februarie 2014 instanța a admis în parte acțiunea precizată, în sensul că a obligat pârâta la ridicarea construcției edificate în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanților, reprezentată de o prelungire a zidului cu o suprafață de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcția aparținând pârâtei și care este situată "cum te uiți din str. ... înspre Aleea ... și spre construcția aparținând reclamanților" și a obligat pârâta ca parte aflată în culpă procesuală să plătească reclamanților suma de 22.525,94 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în esență, că reclamanții A. și B. (soți) sunt proprietarii imobilului teren și construcții situat în Constanța, având ca vecini: la N - str. ... pe o lățime de 9,96 ml; la S - Aleea ..., pe o lățime de 9,36 ml; la E - Clubul "..." pe o lungime de 20,72 ml și la V - teren proprietate ..., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 25 februarie 2005 la BNP Asociați "E.".

Pârâta SC C. SRL este proprietara imobilului vecin, compus din teren în suprafață de 545,65 mp conform măsurătorilor cadastrale și construcția existentă pe acesta, în suprafață construită de 380,40 mp formată din S+P+3E - club, imobil situat în Constanța, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 28 februarie 2008 la BNP F.

Prin autorizația de construire din 24 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța, pârâta a obținut autorizația pentru efectuarea lucrărilor de construire constând în "Amenajare și modernizare clădire S+P+3E+T (la parter: amenajare cafenea și club, refacere acces la imobil, amenajări spații recepție și birouri; la etajul 1: reamenajare birouri, săli traning; la etajul 2: reamenajare birouri, săli de conferință; la etajul 3: reamenajare birouri, spații relaxare; la terasă: amenajare bistro și gradină japoneză; realizare două planșee intermediare în sala de cinematograf; montare două lifturi exterioare.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 1135/CA din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de SC C. SRL prin Decizia civilă nr. 1283/CA din 3 noiembrie 2011, a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții SC C. SRL și Primarul Municipiului Constanța și s-a constatat nelegalitatea autorizației de construire din 24 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța.

Prin această sentință s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că planul de situație existent - faza CU întocmit de arh. G. în anul 2008 evidențiază zona de reamenajare imobil spre str. ..., cât și zona de amplasare a două lifturi exterioare, iar din acest plan se constată că cele două lifturi exterioare sunt amplasate la o oarecare distanță atât față de peretele din partea stângă, cât și față de fațada posterioară a construcției proprietatea reclamanților. În același plan este evidențiat și peretele pe o lungime de 6,40 m care se abate de la aliniament, și evidențiată o distanță de 7,40 ml de la extremitatea acestuia până la construcția proprietatea reclamanților.

În schimb, în planul de situație existent - faza PAC întocmit de arh. G. se observă că peretele, evidențiat inițial în planul de situație existent - faza CU, cu o lungime de 6,40 m, apare ca prelungit până în imediata apropiere a construcției proprietatea reclamanților, apărând astfel o suprafață de 7,34 ml x 2,89 ml, indicată ca făcând parte din construcția existentă propusă spre modernizare, deși această suprafață nu fusese evidențiată în nici una din documentațiile cadastrale anterioare.

S-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin această sentință și faptul că însuși expertul-parte al pârâtei C. a admis că există o extindere la sol, pe care o arată ca fiind de numai 6,56 mp, în condițiile în care însă, o astfel de extindere nu îi era permisă, întrucât ar fi condus la modificarea POT existent, precum și faptul "că suprafața construită existentă a fost extinsă, în urma emiterii AC 1392/2009, cu o suprafață de 18,90 mp este confirmată prin adresa nr. R30/P din 18 martie 2010 a Inspectoratului de Stat în Construcții - Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud - Est - Direcția Județeană de Control în Construcții Constanța" (...) "precum și prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză, dar rezultă din chiar documentația PAC, respectiv din raportul de expertiză efectuat de ing. H.

Instanța de contencios administrativ reținând cu autoritate de lucru judecat și că "nu poate fi reținută lipsa unei vătămări a drepturilor și intereselor reclamanților, în condițiile în care chiar partea de construcție realizată cu încălcarea cerințelor CU este cea care obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanților".

Tribunalul a reținut că Sentința civilă nr. 1135/CA din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2010 și Decizia civilă nr. 1283/CA din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește considerentele sale, prin care s-a rezolvat problema excepției de nelegalitate a autorizației de construire și cu privire la extinderea nelegală a unei părți din construcția aparținând pârâtei (partea nou construită la construcția veche, existentă) și la vătămarea drepturilor reclamanților, respectiv a servituții de vedere, ca urmare a faptului că această parte din construcția nouă ce a fost extinsă până în aproprierea construcției aparținând reclamanților, obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanților.

Servitutea de bună vedere este definită ca fiind un drept imobiliar asupra lucrului altuia (dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra fondului aservit) și se transmite odată cu fondul dominant, iar caracteristica sa de bază este aceea că servitutea are un caracter perpetuu, durând atât timp cât există imobilele și situația din care s-au născut.

Tribunalul a reținut, în esență, că față de art. 611 - 614 din Vechiul C. civ., față de Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătății, în vigoare la data realizării extinderii nelegale la construcția existentă de către pârâtă (abrogat în prezent prin Ordinul nr. 119 din 4 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației), respectiv art. 2 din Norme, precum și față de faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcția pe care o cumpărase inițial, reclamanții sunt prejudiciați prin încălcarea dreptului lor de vedere și lumină.

Instanța a reținut că față de aceste norme de lege și față de faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcția pe care o cumpărase inițial, în suprafață construită de 380,40 mp, așa cum s-a menționat și în considerentele de mai sus, construcția a cărei nelegală construire s-a constatat fiind reprezentată de o prelungire a zidului cu o suprafață de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcția aparținând pârâtei și care este situată "cum te uiți din str. ... înspre Aleea ... și spre construcția aparținând reclamanților", din această cauză fiind obturate deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanților, reclamanții fiind astfel prejudiciați prin încălcarea dreptului lor de vedere și lumină.

Tribunalul a mai reținut că, deși s-a constatat nelegalitatea autorizației de construire, nu se impune ridicarea întregului corp de construcție (nou) așa cum au solicitat reclamanții, deoarece numai partea de prelungire a zidului cu o suprafață de 7,34 ml x 2,89 ml pe partea din construcția aparținând pârâtei și care este situată "cum te uiți din str. ... înspre Aleea ... și spre construcția aparținând reclamanților", s-a reținut cu autoritate de lucru judecat de către instanța de contencios administrativ că este nelegal ridicată, iar din probele administrate și coroborate în cauza de față, rezultă de asemenea că numai această parte a construcției pârâtei aduce atingere dreptului de vedere și lumină la imobilul reclamanților.

Chiar dacă pârâta a inițiat procedura de reintrare în legalitate, prejudicierea imobilului reclamanților, constând în obturarea deschiderilor de vedere ale clădirii acestora, s-a produs la data ridicării acelei părți din construcția pârâtei care acoperă deschiderile de vedere și lumină (ferestrele), așa cum s-a menționat, iar singura posibilitate de înlăturare a acestui prejudiciu constă în demolarea acelei părți din construcția aparținând pârâtei care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat și de către instanța de contencios administrativ că este ridicată nelegal și că obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanților.

Împotriva Sentinței civile nr. 700 din 27 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2009, a formulat apel pârâtă SC C. SRL, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 54 din 3 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; prin aceeași decizie a fost obligată apelanta la plata sumei de 8.680 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la critica referitoare la necompetența materială a tribunalului, instanța de apel a constatat că această excepție nu a fost invocată de pârâtă la momentul sesizării instanței - 19 noiembrie 2009 - moment în raport de care se verifică competența materială, ci abia la 6 septembrie 2012 când s-a invocat o hotărâre dată în procedura ordonanței președințiale purtată între aceleași părți, hotărâre care însă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prezentul litigiu dedus judecății.

Față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) Vechiul C. proc. civ., ținând cont de momentul sesizării instanței, de natura comercială și de caracterul neevaluabil al litigiului, instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la încălcarea normelor de competență materială de către instanța de fond.

În ce privește critica referitoare la încălcarea principiului continuității completului de judecată, instanța de apel a constatat, pe de o parte că față de normele procedurale sub imperiul cărora se poartă litigiul, nu este prevăzută o dispoziție care să atragă sancțiunea nulității hotărârii, iar pe de altă parte modificarea compunerii completului de judecată s-a efectuat potrivit ROI al instanțelor, din motive obiective, judecătorul care a intrat inițial în compunerea completului se afla în concediu pentru creșterea copilului. Împrejurarea că ulterior acesta și-a reluat activitatea nu era de natură să ducă la o nouă modificare a compunerii completului.

Astfel, instanța de apel a constatat că nu a fost încălcată nici o dispoziție procedurală cu caracter imperativ cu privire la compunerea instanței, că nu suntem în prezența unui caz de incompatibilitate care să o fi determinat pe apelantă să formuleze cerere de recuzare a judecătorului, cerere care să fi fost respinsă în mod greșit, motiv pentru care și această critică a fost considerată neîntemeiată.

Cu privire la critica vizând încălcarea principiilor dreptului la apărare, contradictorialității și oralității care guvernează procesul civil instanța de apel a constatat că este vădit neîntemeiată, partea având angajați mai mulți avocați și nici o regulă de procedură în materie civilă nu obligă instanța să nu soluționeze o cauză până nu sunt prezenți toți avocații angajați, sau numai unul anume. Aceasta pentru că dreptul la apărare nu este unul absolut, el trebuind exercitat cu bună credință potrivit dispozițiilor art. 723 Vechiul C. proc. civ.

Instanța de prim control judiciar a reținut că instanța de fond și-a prezentat argumentat fiecare soluție adoptată cu privire la cererile pârâtei și a dat posibilitatea pârâtei să-și prezinte în scris concluziile cu privire la fondul litigiului, în raport de obiectul cererii și apărările formulate de părți, inclusiv cele din dosarul privind soluționarea excepției de nelegalitate.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, în cauză, deși pârâta avea angajați mai mulți avocați, nu au înțeles să fie prezenți la termenul acordat de instanța cel puțin unul, nu au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toți avocații angajați, astfel că în mod corect s-a respins cererea pentru lipsa avocatului, fiind aplicate dispozițiile art. 156 alin. (2) Vechiul C. proc. civ..

Instanța de apel a reținut că nu a fost încălcat principiul contradictorialității deoarece nu s-a invocat de către reclamanți sau din oficiu de către tribunal vreo excepție în lipsa părții apelante iar aceasta să fi fost împiedicată să-și exprime punctul de vedere.

În ceea ce privește fondul litigiului instanța de apel a evocat considerentele Sentinței civile nr. 1135/CA din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2010, prin care a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții SC C. SRL și Primarul Municipiului Constanța și s-a constatat nelegalitatea autorizației de construire nr. x din 24 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de SC C. SRL prin Decizia civilă nr. 1283/CA din 3 noiembrie 2011.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că în faza procesuală a apelului pârâta SC C. SRL a invocat la rândul său excepția de nelegalitate a autorizației de construire din 17 mai 2006 eliberată de Primarul Municipiului Constanța în favoarea reclamanților, excepție ce a fost soluționată irevocabil prin Sentința civilă nr. 1051 din 9 iulie 2015 a Tribunalului Constanța, în sensul respingerii acesteia, tribunalul reținând că acest act administrativ a fost emis în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 50/1991, nefiind relevate norme imperative pe care emitentul actului - Primarul Municipiului Constanța - să le fi încălcat.

Totodată, instanța de apel a reținut că hotărârile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, care au fost sesizate de instanța care soluționa litigiul pe fond, au putere de lucru judecat cu privire la soluțiile pronunțate dar și apărările formulate de părți, acestea fiind câștigate procesului.

Cum excepția de nelegalitate este un mijloc procedural de apărare, o formă de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative și tinde la înlăturarea unui act administrativ ce are incidentă într-o cauză aflată pe rolul instanței judecătorești, instanța de apel a constatat că cele stabilite prin Sentința civilă nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanța prin care s-a constatat nelegalitatea autorizației de construire nr. x/2009, pentru considerentele arătate expres, respectiv că "partea de construcție realizată cu încălcarea cerințelor CU este cea care obturează deschiderile de vedere ale clădirii proprietatea reclamanților", au dobândit autoritate de lucru judecat între părți, neputând fi reluate spre dezbatere în vederea reținerii unei alte situații juridice contrarii.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, în raporturile dintre părțile litigante, această autorizație de construcție, a cărei nelegalitate s-a constatat irevocabil, nu mai poate fi opusă reclamanților în prezentul litigiu, astfel că pârâta nu se mai legitimează cu un drept față de reclamanți, construcția sa fiind nelegală.

De asemenea, s-a reținut că nici probele administrate în fața instanței de apel nu schimbă datele problemei, expertiza nou administrată a confirmat încă o dată că imobilul reclamanților nu a suferit modificări și că ferestrele din partea sudică existau din momentul construirii fiind deschise către o alee - domeniu public și nicidecum imobilul pârâtei.

Totodată, a rezultat în mod clar că noua construcție obturează ferestrele de la parter și etajul 1, care sunt de vedere și de lumină astfel că prin ridicarea construcției în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanți în exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului, a mai reținut instanța de apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 54/2016 din 3 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtă SC C. SRL întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

După evocarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Subliniază că, potrivit art. 1 C. proc. civ. 1865, competentă să judece litigiul în fond era judecătoria și arată, totodată, că toate criticile de la acest punct pot fi încadrate concomitent și în ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, din perspectiva încălcării art. 4 C. com.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a respins excepția de ordine publică privind necompetența materială a tribunalului cu o dublă motivare, pe de o parte o sugerată tardivitate a invocării excepției întrucât nu a fost ridicată la momentul sesizării instanței, iar pe de altă parte ca neîntemeiată raportat la calitatea sa de comerciant, ceea ce ar determina caracterul comercial al litigiului.

Recurenta-pârâtă arată că nu putea invoca excepția concomitent cu introducerea acțiunii de către reclamant, pentru a valorifica momentul sesizării instanței întrucât acesta este ales de reclamant potrivit principiului disponibilității și nu se află sub nici o formă sub controlul pârâtului, iar împrejurarea că excepția nu a fost ridicată prin întâmpinare nu ar atrage respingerea ca tardivă a excepției respective, aceasta fiind una de ordine publică.

Recurenta-pârâtă susține că în raport de normele de procedură civilă aplicabile față de data sesizării instanței, 19 noiembrie 2009, art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 162 din același cod, excepțiile de ordine publică pot fi invocate oricând în fața instanțelor de fond și de apel.

Se mai arată că litigiul este esențialmente unul de natură civilă, întrucât are ca obiect o obligație de a face, respectiv desființarea unei construcții și nu un act juridic, obligațiile care sunt disputate, nu sunt de natură comercială, ci sunt de natură exclusiv civilă. Prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com. este una simplă, ce poate fi răsturnată prin simpla examinare de către instanță a actului sau obligației în cauză și cum nici obiectul pricinii, nici natura obligațiilor pretins încălcate nu au vreo legătură cu faptele de comerț sau cu obiectul de activitate al recurentei, obligarea la demolarea unei construcții, nu poate fi considerată drept act de comerț, natura civilă a unui asemenea demers ținând de esența acestuia.

Arată că în speță nu sunt incidente prevederile art. 4 și art. 56 C. com., care să determine competența instanțelor comerciale, întrucât, față de obiectul litigiului, este evident că acțiunea nu derivă din fapte de comerț ori contracte și obligații ale unui comerciant, iar, pe de altă parte, calitatea de comerciant nu conferă, prin ea însăși și în mod automat, caracter comercial litigiului.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluția instanței de apel nu răspunde tuturor motivelor de apel și nu conține o expunere completă a argumentelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, rezumându-se în esență, la citarea pe trei pagini a considerentelor Sentinței civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanța, fără a arăta în concret, temeiul de drept și de fapt, pentru care acestea se opun cu putere de lucru judecat, fără a trece prin propriul filtru argumentele de apel pe fondul pricinii și fără a remarca aspectele vădit contradictoriii ale acestei motivări.

Recurenta-pârâtă arată că Sentința civilă nr. 1135/2011, care a soluționat excepția de nelegalitate și ale cărei considerente instanța de apel le citează și le însușește în totalitate, conchide, pe de o parte, că nu poate fi reținută în sarcina sa nici încălcarea C. civ., în ceea ce privește servitutea de vedere, nici încălcarea Ordinului MS nr. 536/1997, în ceea ce privește dreptul de însorire, nici a obligației de a solicita acordul reclamanților, însă, pe de altă parte, nu poate fi reținută nici lipsa unei vătămări a drepturilor și intereselor reclamanților.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că în mod vădit contradictoriu, deși se reține că nu a încălcat textele de lege invocate de reclamanți în acțiune, se arată că nu se poate reține nici că aceștia nu ar fi fost vătămați, însă nu se indică în concret care anume drepturi și interese ar fi fost vătămate.

Se susține că instanța de apel își însușește cvasitotal și aprioric această motivare contradictorie și, sub pretextul autorității de lucru judecat, nu mai face o proprie analiză a motivelor de critică, inclusiv a celor privind această contradictorialitate, iar, pe fond, instanța de apel nu justifică de ce a dat preferință considerentului că "nu poate fi reținută lipsa unei vătămări a drepturilor și intereselor reclamanților " și nu considerentelor potrivit cărora pârâta nu a încălcat nici C. civ., nici OMS nr. 536/1997 și nici obligația de a solicita acordul reclamanților.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu răspunde mai multor motive de apel, care țin de caracterul devolutiv al acestuia, enumerându-le pe cele considerate mai importante.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului continuității completului de judecată.

În acest context, se arată că instanța de apel ignoră faptul că după repunerea pe rol, dosarul a fost judecat de către un alt magistrat decât cel anterior, cu încălcarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 304/2004 precum și ale art. 95 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Astfel, se susține că magistratul în cauză a continuat să activeze la instanța fondului și după repunerea cauzei pe rol, motiv pentru care, acesta trebuia să intre în componența completului care a soluționat pricina pe fond, iar împrejurarea că dosarul a fost distribuit după repunerea pe rol tot la completul purtând numărul 3, însă la care activa un alt magistrat, magistratul inițial făcând parte dintr-un complet ce purta alt număr, nu este de natură a respecta textele evocate anterior, ci dimpotrivă.

Se mai arată că interpretarea instanței de apel golește de conținut principiul continuității completului de judecată, care nu se referă la judecarea dosarului de către un complet care pur formal sau accidental primește același număr, ci la persoana magistratului care intră în compunerea completului, și în raport de care trebuie analizată continuitatea.

Totodată, susține că o critică distinctă, dar față de care instanța de apel nu se pronunță, privește maniera în care a fost soluționată sesizarea pârâtei privind încălcarea principiului continuității în fața instanței fondului, aceasta fiind respinsă direct de noul magistrat învestit cu soluționarea dosarului, deși, fiind un incident procedural care vizează un caz special de incompatibilitate, potrivit art. 98 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, trebuia soluționat de completul cu numărul imediat următor.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă susține încălcarea principiilor dreptului la apărare, oralității, contradictorialității și disponibilității, subliniind că instanța de apel argumentează respingerea acestor motive de apel, cu considerentul că drepturile procedurale se exercită în limita bunei-credințe, insinuând indirect și fără nicio probă, că pârâta a fost de rea credință, deși a demonstrat că apărătorul ales a formulat pentru termenul de judecată din 6 februarie 2014 o cerere de amânare ale cărei motive au fost dovedite, dar instanța fondului a decis în mod intempestiv și nejustificat să declare închisă cercetarea judecătorească, fără a pune în discuția contradictorie a părților toate aspectele.

Se mai arată că instanța de apel ignoră faptul că sentința a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității întrucât, prin cererea introductivă de instanță, intimații-reclamanți au invocat obturarea ferestrelor și privarea lor de lumină naturală, iar instanța de fond dar și cea de apel, se raportează la o pretinsă servitute de bună vedere, precum și la o servitute de însorire, motiv pentru care recurenta-pârâtă apreciază că este incident și art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta mai susține că instanța de apel reține ca argument al soluției sale, faptul că pârâta nu se legitimează cu un drept în fața reclamanților, în condițiile în care, conform principiului disponibilității și al rolului activ, instanța era obligată în realitate să verifice dacă reclamanții, sunt cei care se legitimează cu un drept în fața pârâtei și dacă au un interes legitim. Menționează, totodată, că interesul manifestat de intimații-reclamanți nu este unul legitim, recurenta fiind acea care își protejează un drept legitim, întrucât admiterea excepției de nelegalitate a autorizației de construire, nu echivalează cu edificarea unei construcții în absența unei autorizații.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că prevederile art. 611 - 614 C. civ. 1864 sunt aplicate greșit de către instanțele de fond și de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că servitutea de vedere consacrată de textele citate, instituie o protecție împotriva vederii pe care unul din vecini ar putea să o aibă asupra terenului celuilalt vecin prin practicarea unor ferestre sau deschideri pe linia de hotar sau la o distanță mai mică de 1,9 m de acesta. Instituția vederii în proprietatea vecinului, reglementată de art. 611 - 614 C. civ. 1864, creează un drept în favoarea sa, prin care intimații-reclamanți trebuie să își limiteze dreptul de proprietate și să își facă ferestre de vedere la o distanță de cel puțin 1,9 m între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină.

Se mai arată că această situație de fapt și de drept a fost reținută de instanța de fond, și confirmată de către instanța apel, în mod diametral opus față de textele citate, în condițiile în care așa zisa servitute de vedere operează de fapt în favoarea pârâtei, care este acuzată că obturează cu peretele tocmai ferestrele edificate cu încălcarea distanței impuse de lege.

Recurenta-pârâtă susține în sinteză că, în cauză, se poate reține o încălcare a art. 611 - 614 C. civ. 1864, însă de către intimații-reclamanți și nu de către recurentă, aceștia fiind cei care au deschis în mod nelegal, cu încălcarea acestor dispoziții mai multe ferestre de vedere pe linia de hotar dintre cele două proprietăți și în raport de care invocă pretinsa încălcare a servituții de bună vedere de către pârâtă.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că în mod eronat se reține de către instanța de fond și nu se îndepărtează explicit de către instanța de apel pretinsa încălcare a art. 2 teza I din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 536/1997 preluat de către art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014. În acest context, precizează că în fața Curții de Apel a fost administrată o expertiză tehnică întocmită de către expert I., care a cuprins și un studiu de însorire și că încăperile supuse studiului au ferestre și pe fațada de vest, care beneficiază de însorire, situație în raport de care nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014.

Într-o ultimă critică privind motivul de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864 care reprezintă temeiul juridic al puterii de lucru judecat.

În acest context, se arată că instanța de apel reține în mod greșit puterea de lucru judecat a considerentelor Sentinței nr. 1135 din 22 iunie 2011, ignorând faptul că prin Decizia nr. 1283 din 3 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. x/118/2010, a fost înlocuită implicit motivarea Sentinței nr. 1135 din 22 iunie 2011, iar motivul pentru care s-a admis excepția de nelegalitate a autorizației a fost depășirea POT-ului.

Susține că anularea autorizației de construire prin aceste hotărâri nu poate conduce la aplicarea puterii de lucru judecat, întrucât motivul de anulare al acestei autorizații, este cu totul altul decât motivul pentru care reclamanții din prezenta cauză, solicită desființarea construcției sale.

Recurenta-pârâtă subliniază că excepția puterii de lucru judecat este limitată de prevederile art. 4 alin. (4) (alin. (3) în actuala numerotare) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și că acest act normativ trebuia să aibă prioritate fată de norma generală, respectiv C. civ. și C. proc. civ., iar singura consecință trebuia să fie ignorarea actului administrativ considerat nelegal și nu o totală însușire a excepției de lucru judecat.

În argumentarea motivului de recurs circumscris art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că declararea ca nelegală a unei autorizații de construcții, după încheierea lucrărilor și recepția acesteia nu înseamnă că s-a construit fără autorizație, din contră, în opinia recurentei, la momentul construirii pârâta a fost de bună-credință iar instanța apreciază în mod greșit că anularea autorizației o lipsește de legitimitatea apărării drepturilor sale. În acest context, susține recurenta-pârâtă, interpretând per a contrario, dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța trebuie să facă o analiză proprie a împrejurărilor de fapt și de drept cu privire la situația care a făcut obiectul respectivei autorizații.

În final, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel trebuia să analizeze în mod obiectiv și raportul dintre dreptul pretins încălcat și modalitatea de înlăturare a încălcării, subliniind că întotdeauna instanța trebuie să asigure un just echilibru între o vătămare și soluția prescrisă pentru îndepărtarea sau compensarea acesteia; demolarea unei construcții, este o soluție extremă, care trebuie aplicată exclusiv în cazul în care nu există altă variantă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită, în principal admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare direct instanței de fond competente, respectiv judecătoriei, în temeiul art. 313 teza a III-a C. proc. civ., și, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel decât Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 313 teza a II-a C. proc. civ.

Arată că înțelege să justifice solicitarea subsidiară față de împrejurarea că la nivelul Curții de Apel Constanța nu se poate asigura o judecată dreaptă și echitabilă, cât mai ales prin vădita inegalitate de tratament juridic la care a fost supusă de aceeași curte de apel în soluționarea excepției de nelegalitate a autorizației de construire a intimaților-reclamanți.

În acest context, menționează că instanțele din Constanța s-au declarat pur și simplu necompetente să analizeze criticile aduse pe calea excepției de nelegalitate autorizației de construire a intimaților-reclamanți, pretinzând că aceste critici nu pot fi cercetate decât pe calea unei acțiuni în anulare. Mult mai grav, se arată, este faptul că din completul Curții de Apel Constanța care a respins cu această motivare excepția de nelegalitate a autorizației de construire a intimaților-reclamanți, făceau parte și doi magistrați care anterior au admis excepția de nelegalitate a autorizației de construire a recurentei-pârâte.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Analizând recursul declarat de pârâta SC C. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Critica recurentei încadrată în pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. conform căreia competența de soluționare a prezentei cauze se stabilește potrivit art. 1 C. proc. civ., este nefondată, după cum este și critica care vizează ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 4 C. com.

Criteriul determinant în stabilirea competenței materiale sau de atribuțiune a instanțelor judecătorești îl constituie obiectul, respectiv natura litigiului și uneori și valoarea acestuia așa cum rezultă din dispozițiile cuprinse în C. proc. civ. Titlul I - Competența după materie.

În cauză, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtei SC C. SRL la ridicarea construcțiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanților. În speță, se solicită desființarea unei construcții realizate de către comerciant, care se află în patrimoniul acestuia și care deservește activitatea pe care o desfășoară, circumscriindu-se astfel unei operațiuni comerciale. Fiind vorba despre obligații ale comerciantului în legătură cu demolarea unei construcții ce face parte din fondul de comerț, cauza are natura juridică a unui litigiu comercial.

Astfel, se constată că litigiul supus judecății este un litigiu comercial, dedus din prevederile art. 4 C. com. și art. 56 din același cod, calitatea de comerciant profesionist a uneia din părți fiind esențială în calificarea unei operațiuni privitoare la imobile ca fiind comercială sau civilă.

Din menționatele dispoziții legale, reiese că, pe lângă faptele de comerț obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârșește, C. com. reglementează și faptele de comerț subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le săvârșește. Faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (art. 56 C. com.).

Din perspectiva criticilor formulate, se reține că instanța de apel în mod corect a reținut că față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) Vechiul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanței, ținând cont de natura comercială și de caracterul neevaluabil al litigiului, este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea normelor de competență materială de către instanța de fond și că hotărârea dispusă în ce privește competența în cererea de ordonanță președințială nu are autoritate de lucru judecat în acest litigiu.

Prin urmare, în raport de considerentele arătate, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., precum și cel circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva art. 4 C. com. sunt privite ca neîntemeiate, instanța de apel făcând o legală și temeinică interpretare a dispozițiile legale incidente.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunțat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale, respectiv (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale și (2) să se fi pricinuit părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleași dispoziții prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrarie în cazul nulităților prevăzute expres de lege.

De precizat că dispozițiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel, sub incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității, oralității sau contradictorialității.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea principiului continuității completului de judecată în fața instanței de fond, nepronunțarea instanței de apel asupra manierei în care a fost soluționată sesizarea pârâtei privind încălcarea acestui principiu, susținând că fiind vorba de un caz special de incompatibilitate la prima instanță, trebuia soluționat de completul cu numărul imediat următor, potrivit art. 98 din Regulamentul de ordine interioară, precum și încălcarea principiilor dreptului la apărare, oralității, contradictorialității și disponibilități.

În ceea ce privește încălcarea principiului continuității completului de judecată, se reține că, potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004, republicată, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Principiul continuității presupune că aceeași judecători vor face parte din completul de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (în cauză, în primă instanță), până la dezînvestirea prin pronunțarea soluției în cauză. Excepțiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice. Schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorului), a unor măsuri pentru buna desfășurare și administrare a justiției (conexarea, litispendența), dar și a unor cauze administrative, cum ar fi concediul judecătorului.

În cauză, se constată că există situația de excepție a schimbării completului de judecată din motive administrative, hotărârea fiind pronunțată în sensul celor de mai sus, întrucât principiul continuității nu exclude înlocuirea judecătorilor pe parcursul soluționării cauzei, din motive obiective.

Faptul că, în speță, pe parcursul judecării cauzei în fața primei instanțe, a fost modificată, din motive obiective, compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, întrucât judecătorul care a intrat inițial în compunerea completului se afla în concediu pentru creșterea copilului, iar ulterior acesta și-a reluat activitatea intrând în componența unui alt complet, nu este de natură să ducă la afectarea principiului continuității, astfel că, în mod corect, a reținut instanța de apel că nu a fost încălcată nicio dispoziție procedurală cu caracter imperativ și că nu suntem în prezența unui caz de incompatibilitate a judecătorului.

Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu se pronunță în legătură cu maniera în care a fost soluționată sesizarea pârâtei privind încălcarea principiului continuității în fața primei instanțe, nu poate fi primită, atâta timp cât instanța de apel a motivat critica privind încălcarea principiului continuității cu argumente de sinteză pe aspectul situației obiective reținute, statuând că nu a fost încălcată nicio dispoziție procedurală cu caracter imperativ.

Totodată, se reține că instanța de apel, în mod corect, a considerat neîntemeiată critica privind încălcarea principiului dreptului la apărare, al oralității și contradictorialității, atâta vreme cât dreptul la apărare nu este unul absolut, fiind necesar a fi exercitat cu bună credință. Faptul că la termenul acordat niciunul dintre avocații pârâtei nu s-a prezentat și nici nu s-au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toți apărătorii angajați, impune concluzia că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a art. 156 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, în mod legal și temeinic, s-a reținut că nu a fost încălcat principiul contradictorialității, câtă vreme nu s-a invocat vreo excepție în lipsa apelantei, iar aceasta nu fost împiedicată să-și exprime poziția.

În raport de cele anterior arătate, critica recurentei în sensul că instanța de apel argumentează respingerea motivelor de apel referitoare la încălcarea principiilor enunțate cu motivarea că drepturile procedurale se exercită în limita bunei-credințe, nu poate fi primită. Și aceasta întrucât motivarea instanței de apel relevă condițiile unor norme dispozitive ce permit instanței de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligația acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei nu i s-a produs o vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica privind încălcarea principiului disponibilității din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se constată a fi nefondată.

Și aceasta întrucât, atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au pronunțat în limitele învestirii, în raport de voința reală a reclamanților și scopul urmărit prin promovarea acțiunii (desființarea unei construcții), față de limitele în care apelanta-pârâtă a înțeles să învestească instanța de prim control judiciar și să-și argumenteze susținerile, dar și de apărările formulate în cauză, așa încât motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță având în vedere că nu poate fi reținută împrejurarea că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut.

De altfel, invocând acest motiv de recurs, recurenta îl asociază, în realitate, nemulțumirii sale cu privire la raționamentul logico-juridic al instanței, ceea ce nu poate atrage incidența în speță a pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că recurenta invocă lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, dar și motivarea contradictorie.

În ceea ce privește ipoteza referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină decizia atacată, recurenta a invocat faptul că instanța de apel a lăsat neanalizate anumite critici prezentate în cererea de apel și nu a efectuat o analiză proprie a argumentelor de apel pe fondul cauzei.

Unul dintre motivele de apel asupra căruia recurenta pretinde că instanța de apel nu a răspuns este acela potrivit cu care excepția autorității de lucru judecat nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.

Verificând decizia recurată sub acest aspect rezultă că instanța de apel a analizat această critică, reținând că instanța de fond a dat posibilitatea pârâtei să-și prezinte în scris concluziile cu privire la fondul litigiului în raport de obiectul cererii și de apărările formulate de părți, inclusiv cele din dosarul privind soluționarea excepției de nelegalitate.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a motivat că în cauză au existat dezbateri și în legătură cu efectele care decurg din hotărârea pronunțată în soluționarea excepției de nelegalitate, iar efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre se impune în cauza dedusă judecății.

Un alt motiv de apel asupra căruia recurenta susține că instanța de prim control judiciar nu a răspuns se referă la faptul că în considerente a fost preluată motivarea care se regăsește în Sentința civilă nr. 1135 din 22 iunie 2011, deși motivarea a fost înlocuită prin decizia pronunțată în recurs, iar motivul pentru care s-a admis excepția de nelegalitate a fost depășirea POT-ului.

Totodată, a susținut că instanța de fond trebuia să se limiteze la Sentința civilă nr. 1135/CA din 22 iunie 2011, exclusiv din perspectiva art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și să soluționeze cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Cu titlu prealabil este de evidențiat că prin Sentința civilă nr. 1135 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și Primarul Municipiului Constanța și, pe cale de consecință, s-a constatat nelegalitatea autorizației de construire din 24 iunie 2009, emisă de Primarul Municipiului Constanța.

Recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1135 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1283 din 3 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Instanța de prim control judiciar a reținut în considerentele deciziei pronunțate puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat decurgând din hotărârile pronunțate cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate rezultă că instanța de apel a justificat astfel motivul pentru care statuările din Sentința civilă nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/2011 se regăsesc în fundamentarea hotărârii pronunțate în cauza dedusă judecății.

Sub acest aspect, instanța supremă, în complinirea motivării deciziei atacate reține că, în cauza civilă având ca obiect verificarea autorizației de construire, soluționată prin pronunțarea Sentinței civile nr. 1135/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/2011, instanțele au analizat circumstanțele factuale și juridice în care recurenta pârâtă a edificat construcția a cărei demolare se solicită în cauza dedusă judecății, stabilindu-se că autorizația de construire este nelegală.

Totodată s-a stabilit că s-au nesocotit prevederile art. 612 C. civ. de la 1864.

Cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate a autorizației de construire s-a analizat dacă, în edificarea construcției, s-au respectat limitele legale impuse prin autorizația de construire, stabilindu-se că pârâta nu a respectat coordonatele impuse prin autorizația de construire și că edificarea construcției în imediata vecinătate a imobilului reclamanților încalcă distanța legală care trebuie să existe între zidurile vecine, prevăzută de art. 612 C. civ.

S-a mai reținut că situația creată prin edificarea corpului de construcție nou, în imediata vecinătate cu imobilul proprietatea reclamanților, conferă acestora calitatea de persoane vătămate în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Aceste concluzii se desprind din considerentele Deciziei civile nr. 1283 din 3 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Constanța care înlătură inadvertențele și anumite aspecte contradictorii din cuprinsul Sentinței civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanța.

Pentru aceste argumente nu poate fi reținută susținerea pârâtei potrivit căreia prin Decizia civilă nr. 1283/2011 pronunțată de Curtea de apel s-au schimbat considerentele hotărârii ce a făcut obiectul recursului în sensul că s-ar fi reținut doar depășirea POT-ului.

Cele statuate prin Sentința civilă nr. 1135 din 22 iunie 2011 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283 din 3 noiembrie 2011 au intrat în puterea lucrului judecat, având, între părțile litigante, valoarea unei prezumții absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată ori repusă în discuție în cauza dedusă judecății, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1864.

Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns criticii referitoare la faptul că intimații-reclamanți sunt cei care au deschis, în mod nelegal, cu încălcarea art. 611 - 614 C. civ. de la 1864, mai multe ferestre pe linia de hotar dintre cele două proprietăți și în raport de care invocă pretinsa încălcare a servituții de vedere.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a analizat acest aspect, reținând că pârâta a invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construire pentru imobilul proprietatea reclamanților, iar această excepție a fost soluționată în favoarea reclamanților, în sensul respingerii acesteia prin Sentința civilă nr. 1051/2015 a Tribunalului Constanța.

Reținând puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1135/2011 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/2011 a Curții de Apel Constanța rezultă că instanța de apel a răspuns și motivului de apel prin care pârâta a susținut că nu a încălcat domeniul public.

Cât privește neanalizarea criticii referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, este real că instanța de apel a omis să se refere și la această critică. În complinirea motivării deciziei de apel, instanța supremă reține că pârâta SC C. SRL este partea căzută în pretenții și trebuie să plătească, în temeiul art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată justificate prin înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Constanța, reprezentând taxa judiciară de timbru de 10 lei, timbru judiciar de 0,3 lei și onorariu de avocat în sumă totală de 22.515,64 lei (8.278 + 14.237,64).

Celelalte critici ale recurentei vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei expuneri complete a argumentelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea și cât se motivează pentru care anume considerente a luat în considerare probele administrate, decizia este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină.

În ceea ce privește critica referitoare la motivarea contradictorie, recurenta-pârâtă redă aspecte din considerentele Sentinței civile nr. 1135/2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, hotărâre care nu face obiectul recursului dedus judecății.

Este adevărat că instanța de apel a redat în cuprinsul deciziei atacate considerentele din cuprinsul Sentinței civile nr. 1135/2011. Instanța de apel reține atât puterea de lucru judecat a celor statuate prin Sentința civilă nr. 1135/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/2011, în privința hotărârilor care justifică și explicitează motivele care au dus la constatarea nelegalității autorizației de construire, dar și proba cu expertiza administrată în apel.

Pe de altă parte, Decizia civilă nr. 1283/CA/2011 pronunțată de Curtea de apel în soluționarea recursului împotriva Sentinței civile nr. 1135/2011 înlătură implicit inadvertențele care se regăsesc în cuprinsul acestei hotărâri și evidențiază prevederile legale încălcate, prin edificarea noului corp de clădire, care se impun în cauza dedusă judecății cu putere de lucru judecat.

Decizia pronunțată de instanța de apel nu conține considerente contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci argumentele reținute în fundamentarea hotărârii converg spre concluzia că noua construcție obturează ferestrele de la parter și etajul 1, care sunt de vedere și de lumină astfel că prin ridicarea construcției în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanți în exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reține că în speța de față nu se contestă niciun act juridic care să atragă incidența acestui text de lege, obiectul cauzei fiind reprezentat de o acțiune având ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtei SC C. SRL la ridicarea construcțiilor edificate în mod ilegal în imediata vecinătate a imobilului proprietatea reclamanților.

Referirile instanței de apel la autorizația de construire s-a efectuat prin raportare la statuările din Sentința civilă nr. 1135/2011 și Decizia civilă nr. 1283/2011, prin care s-a analizat excepția de nelegalitate a autorizației de construire.

Așadar, în cauză nu se verifică incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Literatura juridică a stabilit că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii presupune că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente sau la încălcarea acestora.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, art. 611 - 614 C. civ. și art. 1200 alin. (4) din același cod fiind aplicate și interpretate în mod corect de instanța de apel.

În argumentarea criticii privind încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1200 alin. (4) C. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a reținut în mod greșit puterea de lucru judecat a considerentelor Sentinței nr. 1135 din 22 iunie 2011, ignorând faptul că prin decizia pronunțată în recurs nr. 1283 din 3 noiembrie 2011, a fost înlocuită motivarea sentinței instanței de fond, fără a indica însă în concret în ce sens s-au modificat considerentele reținute de prima instanță prin decizia pronunțată în recurs.

Înalta Curte reține că, analiza celor două hotărâri anterior amintite, pronunțate în contencios administrativ, în fond și recurs, cu privire la excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr. 1392 din 24 iunie 2009 relevă că, prin decizia pronunțată în calea extraordinară de atac, instanța de recurs a analizat criticile recurentei SC C. SRL.

Contrar reținerilor recurentei-pârâte, se constată că nu există o schimbare a considerentelor sentinței instanței de fond prin care a fost admisă excepția de nelegalitate, ci, dimpotrivă, considerentele din decizia pronunțată în recurs confirmă statuările din hotărârea instanței de fond, pe care de altfel o menține, considerente care sunt de natură să înlăture inadvertențele în ceea ce privește concluziile referitoare la servitutea de lumină și de vedere.

Sub acest aspect, Decizia nr. 1283/CA din 3 noiembrie 2011 pronunțată în recurs de instanța de contencios administrativ stabilește fără echivoc faptul că prin construcția edificată "Între imobilul proprietatea intimaților reclamanți și construcția nouă edificată de recurenta pârâtă ce este situată în imediata vecinătate cu imobilul de tip D+P+2E al intimaților și în dreptul fațadei posterioare al acestuia, este de numai 27 cm la colțul exterior și de circa 10 cm spre colțul interior. Distanța legală dintre zidul pe care se deschid vederile din corpul de construcție al părților reclamante și proprietatea vecină nu trebuie să fie mai mic de 190 cm (vezi art. 612 C. civ.)." Așadar, statuarea din decizia pronunțată în recurs în sensul că s-a încălcat art. 612 C. civ. este de natură să înlăture inadvertențele sentinței primei instanțe prin care a fost admisă excepția de nelegalitate.

Concluzia care se desprinde din considerentele deciziei pronunțate în recurs asupra excepției de nelegalitate este aceea că s-a încălcat art. 612 C. civ. și că intimații sunt persoane vătămate, statuări care se impun, astfel în prezenta cauză, cu putere de lucru judecat în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ.

Potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., "Sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat."

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Având în vedere faptul că anterior s-a reținut de către o instanță chestiunea referitoare la încălcarea servituții de vedere și lumină, precum și vătămarea reclamanților prin încălcarea dreptului lor de vedere și lumină, Înalta Curte constată că operează efectul pozitiv al lucrului judecat conform art. 1200 pct. 4 C. civ., nemaiputându-se stabili în acțiunea de față contrariul a ceea ce s-a stabilit între părți prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

O altă soluție ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva principiului potrivit căruia o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu poate, în baza dreptului de acces la justiție să fie repusă în discuție, statul fiind obligat să garanteze faptul că soluția obținută în urma litigiului rămâne certă, întrucât în caz contrar întreaga procedură judiciară ar rămâne inutilă.

Raportat la aceste considerente, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prezumției legale absolute a puterii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., reținând în mod legal și temeinic că hotărârile pronunțate de instanțele de contencios administrativ au putere de lucru judecat cu privire la soluțiile pronunțate dar și la apărările formulate de părți, acestea fiind câștigate procesului. De asemenea, în mod corect s-a reținut că autorizația de construcție, a cărei nelegalitate s-a constatat irevocabil, nu mai poate fi opusă reclamanților în cauza pendinte, astfel că pârâta nu se mai legitimează cu un drept față de reclamanți, construcția sa fiind nelegală.

Excepția puterii de lucru judecat nu poate fi limitată la prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum propune recurenta. Înlăturarea autorizației de construire ca act constatat nelegal nu se poate realiza în mod automat, fără a observa considerentele instanței de contencios administrativ care au condus la constatarea nelegalității autorizației de construire. Aceasta, deoarece, aspectele reținute cu ocazia verificării legalității actului administrativ sunt comune cu cele invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și reprezintă cauza acțiunii în litigiul principal.

Textul art. 611 - 613 C. civ. limitează exercițiul dreptului de proprietate prin obligarea proprietarilor fondurilor limitrofe de a nu deschide ferestre, balcoane, etc. la o distanță mai mică de 1,9 metri, dacă vederea este directă asupra fondului vecin sau de 0,6 metri, când vederea este oblică asupra acestuia, astfel că prin faptul că pârâta a construit nelegal o extindere la construcția pe care o cumpărase inițial, reclamanții sunt prejudiciați prin încălcarea dreptului lor de vedere și lumină.

Prin urmare, se constată că, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând aceste dispoziții a statuat în mod corect că noua construcție obturează ferestrele de la parter și etajul 1, care sunt de vedere și de lumină, iar prin ridicarea construcției în mod nelegal pârâta îi împiedică pe reclamanți în exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Recurenta-pârâtă critică reținerea eronată de către instanța de fond a pretinsei încălcări a art. 2 teza I din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 536/1997 preluat de către art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 și neîndepărtarea explicită de către instanța de apel a acestui aspect.

În argumentarea acestei critici se precizează că în fața instanței de apel a fost administrată o expertiză tehnică întocmită de către expert I., care a cuprins și un studiu de însorire și că încăperile supuse studiului au ferestre și pe fațada de vest, care beneficiază de însorire, situație în raport de care nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 3 alin. (l) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin invocarea unei pretinse încălcări ale dispozițiilor textelor de lege amintite, recurenta-pârâtă tinde la o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate, aspecte care nu pot constitui obiect de analiză în această etapă procesuală, drept pentru care critica urmează a fi înlăturată. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă SC C. SRL la plata către intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 9.520 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 54/2016 din 3 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă SC C. SRL la plata sumei de 9.520 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A. și B..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CL