Ședințe de judecată: Mai | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Imobil restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Acțiune în restituirea contravalorii investițiilor efectuate de către unitatea deținătoare. Îmbogățire fără just temei.

 

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Îmbogățire fără justă cauză

Index alfabetic : îmbunătățiri

  • imobil restituit în natură
  • unitate deținătoare
  • chiriaș
  • actio de in rem verso

 

Una dintre condiţiile de admisibilitate a actio de in rem verso este subsidiaritatea sa, ceea ce înseamnă că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acţiune, fie contra unui terţ - un eventual garant -, fie contra celui îmbogăţit.

Or, cum dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd numai dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile și cum reclamantul - fosta unitate deținătoare - nu a avut calitatea de chiriaş în imobilul restituit pârâţilor, rezultă că acesta nu are la îndemână o altă acţiune pentru recuperarea pretenţiilor sale, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și reparații capitale efectuate la imobilul retrocedat, fiind, prin urmare, îndeplinită condiția de admisibilitate a subsidiarității acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

 

Secția I civilă, decizia nr. 1482 din 5 octombrie 2017               

                                  

Prin decizia civilă nr. 612/Ap din 4.04.2017, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, în opinie majoritară, a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu UAT Braşov împotriva sentinţei civile nr.104/S/2015 pronunţată de Tribunalului Braşov, Secţia I civilă.

            A admis în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe, şi în consecinţă a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov în contradictoriu  cu pârâţii A. şi B.

            A admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul UAT Braşov, şi în consecinţă a obligat pe pârâţii A. şi B. să plătească reclamantului Consiliul Judeţean Braşov suma de 256.852 euro în echivalent lei, la momentul efectuării plăţii, reprezentând investiţii aduse imobilului situat în Braşov, înscris în CF x6  la A+1, nr. top nou x3/1.

            A păstrat neschimbate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

            A respins cererea de reducere a onorariilor experţilor în apel.

            A admis cererea expertului C. şi a obligat pe reclamantul Consiliul Judeţean Braşov să plătească expertului C. suma de 10.000 lei, contravaloare lucrare de expertiză ordonată în apel, reprezentând onorariu expert.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că obiecţiile formulate de apelantul intervenient în interes propriu UAT Brașov nu se susţin întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001, în temeiul dispoziţiei 12/2009 a Preşedintelui Consiliului Judeţean a fost intabulat dreptul de  proprietate  în CF x9 nr. top x3/1- lot 1, conform celor de sub B2.3 în baza actului nr.10692 CF. Din această perspectivă, intrat în circuitul civil, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, cererea de constatare a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, respectiv cea de rectificare a menţiunilor de CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al  pârâţilor A. şi B.  fiind corect respinsă de către prima  instanţă.

            Corect  a apreciat tribunalul că se impun cu putere de lucru judecat considerentele deciziei nr. 147/Ap din 23.10.2012, iar faţă de art. 30 alin.(1) din Legea nr. 7/1996 nu se poate constata existenţa unei alte situaţii decât cea rezultată din evidenţele de CF, cererea de rectificare a cărţii  funciare şi înscriere a dreptului de proprietate în favoarea Judeţului Braşov fiind temeinic şi  legal respinsă.

            Criticile formulate de către apelantul reclamant Consiliul Judeţean Braşov se susţin în  parte.

Astfel, dacă Legea nr. 10/2001 permite aplicarea în completarea dispoziţiilor sale a normelor de drept comun, în materia îmbogăţirii fără justă cauză, încadrarea juridică a cererii, respectiv temeiul de drept, raportat la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză sau a accesiunii imobiliare; prescripţia dreptului material la acţiune; elementele probatorii relativ la buna sau reaua credinţă a  constructorului.

            Admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun promovată de către deţinătorul bunului în contradictoriu cu fostul proprietar, în absenţa unui temei de drept  prevăzut în legea specială nu este exclusă de plano, sub raţionamentul că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie expresă care să reglementeze posibilitatea acordării acestora nu se aplică dreptul comun.

            Practica recentă a ICCJ întemeiată pe interpretarea art.9 şi art.48 din Legea 10/2001, este în sensul inadmisibilităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, sub raţionamentul că atâta timp cât principiul echităţii nu îl îndreptăţeşte pe fostul proprietar la restituirea cheltuielilor efectuate cu reparaţiile aduse imobilului preluat în starea de degradare nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să plătească contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului restituit de către deţinătorii acestuia.

            Practica judiciară în materia admisibilităţii actio de in rem verso, pentru ipoteza  investiţiilor ce au sporit valoarea imobilului realizate de către deţinători la un imobil a cărui  situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este constantă, în litigiul privind cauza Ileana Lazăr c. României (Cererea nr.5647/02) Hotărâre Strasbourg 17 februarie 2009, instanţele naţionale pronunţându-se în sensul admisibilităţii acţiunii şi obligării la plata sumei de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor ce au sporit valoarea imobilului. CEDO a reţinut că faţă de circumstanţele specifice ale speţei, reclamanta nu a suferit o sarcină disproporţionată şi excesivă, prin recunoaşterea investiţiilor  efectuate şi instituirea dreptului de retenţie, nefiind încălcat art.1 din Protocolul nr. 1.

            Din interpretarea art. 41 din Legea nr.10/2001 rezultă că distrugerile şi degradările cauzate  imobilelor cad în sarcina deţinătorilor, iar atâta timp cât deţinătorii sunt ţinuţi la plata acestora este neechitabil ca îmbunătăţirile aduse imobilului restituit de către deţinătorii acestuia să nu poată fi solicitate de la fostul proprietar.

            Totodată, interpretarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.10/2001 este în sensul că restituirea în natură se face prin raportare la starea imobilului la data notificării iar în ipoteza restituirii prin echivalent prin raportare la valoarea imobilului la data cererii de restituire. Concluzia este că valoarea imobilului se raportează la starea acestuia la data cererii de restituire, chiar dacă procedura administrativă sau judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 este finalizată ulterior. Ipoteza îmbunătăţirilor efectuate la imobil de la momentul notificării - 2001 şi până la momentul  finalizării procedurii  judiciare 2009 nu este reglementată de art.9 din Legea nr. 10/2001.

            Asupra imobilului începând cu anul 1991, Muzeul X. deţine un drept de administrare, dat fiind faptul  că acesta este imobil cu o altă destinaţie încă din anul 1955, fiind monument istoric din clasa A.

            Pornind de la natura juridică a dreptului de administrare care este un drept  real  principal  şi care are drept conţinut dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie materială prin raportare la dreptul de folosinţă deţinut de chiriaşi care este de principiu un drept de creanţă, dacă art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, cu atât mai mult  faţă de natura juridică a dreptului de administrare trebuie validat dreptul deţinătorilor de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor care au altă destinaţie cum este şi cazul în speţă. Această cerere nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în art. 997 C.civ., corecta calificare în speţă a acţiunii fiind o actio de in rem verso întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în lipsa unor reglementări cu caracter special.

            Faptul că legea specială reglementează numai situaţia chiriaşilor, nu poate conduce la respingerea pretenţiilor deţinătorilor pentru raţionamentul că legea „nu reglementează şi dreptul unităţii deţinătoare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare si utile”, întrucât s-ar ajunge la o discriminare nejustificată a acestora faţă de chiriaşi.

            Art.48 din Legea nr.10/2001 nu este o normă limitativă, în sensul că ea nu interzice şi altor categorii de deţinători ai imobilelor în litigiu, dreptul de a primi despăgubiri pentru sporul de valoare adus.

            O interpretare dată Legii nr.10/2001 prin care s-ar statua că sub aspectul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor tuturor categoriilor de deţinători, obligaţiile care le incumbă sunt aceleaşi cu ale chiriaşilor, în timp ce drepturile la despăgubiri pentru sporul de valoare sunt recunoscute numai celor din urmă, ar duce la concluzia că norma este discriminatorie.

            Imobilul în litigiu are destinaţia muzeu, sens în care nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ce priveşte plata contravalorii investiţiilor efectuate de către deţinători, aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză instituind obligaţia de restituire şi pentru ipoteza  accesiunii imobiliare reglementate de art. 494 C.civ.

            Dispoziţiile art.494 C.civ. sunt în sensul că, în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situaţie în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri.

            Pentru investiţiile realizate la imobil ulterior momentului octombrie 2005, dată la care a fost transmisă de către Prefectura Braşov la Consiliul Judeţean Braşov completarea notificării în temeiul Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile dispoziţiile art.494 C.civ., constructorul este de rea-credinţă iar obligaţia de acordare a investiţiilor este afectată de condiţia pur potestativă, întrucât proprietarul nu a intrat în posesia  imobilului şi nu şi-a manifestat dreptul de a păstra lucrările.

            Pentru intervalul 11.12.2001 şi până la 10.10.2005, când s-a luat la cunoştinţă de notificare, reclamantul Consiliul Judeţean Braşov este constructor de bună-credinţă întrucât a  avut convingerea fermă, dar eronată, că imobilul este proprietatea sa.

            Nu sunt excluse lucrările de investiţii efectuate la un imobil proprietatea altei persoane de la aplicabilitatea art. 494 C.civ., clarificări în acest sens fiind aduse de art.578 alin.(3) noul Cod civil potrivit cu care lucrările adăugate sunt lucrări care nu au existenţă de sine-stătătoare (exemplul etajului adăugat la o construcţie existentă), dispoziţii care înlocuiesc acele dispoziţii din art.494 Cod civil 1864 care se refereau la constructorul de bună-credinţă (alin. 3 teza finală).

             Nu se susţin criticile întemeiate pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât „în cazul prevăzut de art. 494 C.civ. (corespondentul art.581 şi art.582 NCC), prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubire a autorului lucrării începe să curgă de la data la care a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de repararea lui, moment care în practică coincide, de regulă, cu data la care proprietarul terenului invocă accesiunea ori solicită predarea imobilului". Ori, data la care reclamantul a cunoscut prejudiciul şi pe cel care răspunde de repararea lui este data de 14.01.2009 moment la care a fost emisă dispoziţia 12 iar acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată la data de 15.06.2011, fără a  fi încălcat termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958 . 

            În ceea ce priveşte caracterul lucrărilor efectuate în intervalul 11.12.2001 – 10.10.2005, în raporturile cu un constructor de bună-credinţă, pârâţii sunt ţinuţi să înapoieze  valoarea materialelor şi preţul muncii, sau să plătească o sumă de bani egală cu acea creştere a valorii fondului, însă limitele investirii instanţei, cu respectarea principiului disponibilităţii şi în raport de care au fost fixate obiectivele raportului de expertiză administrat în cauză au vizat exclusiv stabilirea  investiţiilor aduse imobilului situat în Braşov înscris în CF x6 la A+1, nr. top nou x3/1, prin aceasta înţelegându-se contravaloarea materialelor şi preţul muncii, astfel cum au fost ele cuantificate în răspunsul la obiecţiunea nr.2- lista 5, din care au  fost înlăturate cheltuielile efectuate cu relocarea chiriaşilor din imobil, rezultând o valoare totală de 256.852 euro.

            Pronunţându-se asupra cererii de acordare a investiţiilor, Curtea nu încalcă art.294 alin.(1) C.pr.civ., în sensul că este schimbată cauza şi obiectul cererii reconvenţionale, întrucât în baza rolului activ instanţa este chemată să dea pretenţiilor reclamantului calificarea juridică corectă în temeiul art.129 alin. (4) C.pr.civ. Ori, învestirea instanţei a vizat stabilirea nivelului valoric al intervenţiilor efectuate asupra monumentului de arhitectură, care a determinat modificarea  substanţei acestuia iar instanţa a calificat cererea ca fiind o actio de in rem verso, Codul civil la 1864, art.494 făcând aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, fiind instituită obligaţia de restituire întrucât are loc o mărire a patrimoniului pârâţilor A. şi B. pe seama patrimoniului reclamantului Consiliul Judeţean Braşov.

            Dispoziţiile Legii nr. 422/2001 obligă unitatea deţinătoare să execute paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentului istoric, iar pentru ipoteza în care obiect al notificării de restituire este un monument istoric, atunci regimul juridic  al acestui monument istoric este cel prevăzut de Legea nr. 422/2001 şi nu de Legea nr. 10/2001. Rezultă că prin armonizarea dispoziţiilor celor două legi speciale, unitatea deţinătoare ţinută la lucrări de investiţii asupra imobilului monument istoric notificat are dreptul la contravaloarea investiţiilor efectuate la imobil, cât timp art. 9 din Legea nr. 10/2001 stabileşte doar plafonul de  valoare al imobilului la data cererii de restituire.

            Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul Consiliul Judeţean Braşov, intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov şi pârâţii A. şi B.

            1. Criticile formulate de către reclamant şi intervenientă sunt identice și vizează următoarele aspecte:

            Instanţa de apel a obligat pârâţii la plata sumei de 256.852 euro în echivalent în lei la momentul plăţii, pentru perioada 11.12.2001 – 10.10.2005, când s-a luat cunoştinţă de notificare.

            Nu există nicio dovadă din care să rezulte că notificarea pârâţilor a ajuns la Consiliul Judeţean Braşov la 18.10.2005.

În realitate, notificarea a ajuns la această parte la 18.10.2006, astfel încât trebuie acordată contravaloarea investiţiilor în perioada 11.12.2001 – 18.10.2006.

2. Pârâţii A. şi B. au formulat două recursuri – cel înregistrat la 6.06.2017 vizând atât decizia civilă nr. 612/Ap din 4.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, cât şi „încheierile prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă” – prin care au formulat următoarele critici:

În condițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., instanța de apel a nesocotit prevederile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., schimbând direct în apel cauza cererii apelanţilor.

Astfel, instanţa de apel a admis direct în apel încadrarea pretenţiilor apelanţilor în cadrul accesiunii imobiliare şi a admis cererea de intervenţie accesorie, deşi UAT Judeţul Braşov, în calitate de intervenient accesoriu în interesul reclamantului, nu a formulat apel;

Admiterea cererii de intervenţie accesorie este inadmisibilă. Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă, în pofida faptului că UAT Judeţul Braşov nu a formulat apel împotriva hotărârii de respingere a cererii de intervenţie accesorie;

Instanţa a arătat, pentru prima dată în apel, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ce priveşte plata contravalorii investiţiilor efectuate de către deţinători, aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză instituind obligaţia de restituire şi pentru ipoteza accesiunii imobiliare reglementate de art. 494 C.civ. Or, accesiunea imobiliară artificială nu a fost invocată în cauză.

Pe de altă parte, lucrările invocate de către reclamanţi au fost realizate asupra unui imobil construcţie, în timp ce accesiunea este specifică situaţiei în care construcţia a fost înglobată în terenul aparţinând altei persoane.

Jurisprudenţa a decis că domeniul de aplicare al art. 494 C.civ. cuprinde numai situaţiile în care un terţ ridică pe terenul altuia construcţii noi, iar nu şi pe cele în care lucrările efectuate reprezintă reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilului;

Decizia este nelegală în raport cu prevederile art. 997 C.civ., care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză ce dă dreptul la despăgubiri doar pentru sporul de valoare adus patrimoniului persoanei de la care se solicită.

Sumele la care a obligat instanţa reprezintă investiţiile aduse imobilului în litigiu, ceea ce nu este echivalent cu sporul de valoare adus imobilului;

Instanţa de apel a dispus plata unor sume de bani exprimate în valută, în condiţiile în care nimeni nu a avut asemenea pretenţii;

Faţă de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cererea privind recuperarea investiţiilor formulată potrivit dreptului comun este inadmisibilă, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această lege nu conţine vreo dispoziţie expresă care să reglementeze posibilitatea completării ei cu norme de drept comun.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie care nu prevede posibilitatea deţinătorilor de imobile, alţii decât chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse acestora în perioada în care le-au deţinut.

Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 9 şi art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că numai chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile.

În aceste condiţii, este inadmisibilă aplicarea unor norme de drept comun cu privire la aspecte pe care legea specială nu le reglementează în mod expres.

În plus, în cauză nu este aplicabilă hotărârea din cauza Ileana c. României, din 17 februarie 2009, pentru că această hotărâre se raportează la o stare de drept mult anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001;

Dreptul la acţiune s-a prescris.

Dacă s-ar considera că acţiunea se întemeiază pe îmbogăţirea fără justă cauză, cel mai târziu moment la care sărăcitul a putut cunoaşte persoana al cărei patrimoniu s-a mărit, coincide cu momentul notificării de către pârâţi în vederea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, în 2001.

Chiar dacă s-ar avea în vedere că apelanţii au luat cunoştinţă de existenţa notificării abia în anul 2005, dreptul material la acţiune tot ar fi prescris raportat la data formulării cererii reconvenţionale.

Şi dacă s-ar considera că acţiunea se întemeiază pe accesiunea imobiliară, faţă de faptul că pârâţii au notificat imobilul în vederea restituirii în natură, la data introducerii cererii era prescris dreptul material la acţiune pentru orice lucrare de consolidare sau reparaţii capitale efectuate în perioada 1991 – 20 iunie 2008. În aceste condiţii, s-ar putea pune în discuţie strict lucrările efectuate după data de 20 iunie 2008, cu 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată;

Investiţiile au fost realizate cu rea-credinţă;

Consiliul Judeţean nu are capacitate procesuală de folosinţă, faţă de art. 5 din O.G. nr. 53/2002, respectiv art. 20 alin. (1), art. 21, art. 24, art. 87 şi art. 102 din Legea nr. 215/2001;

Decizia instanţei de apel, astfel cum a fost completată, precum şi încheierile premergătoare prin care au fost majorate onorariile experţilor sunt nelegale în raport cu prevederile art. 213 alin. (2) C.proc.civ.

Instanţa de apel a majorat onorariul expertului D. cu suma de 11.800 lei fără a pune în discuţia părţilor această majorare şi fără a ţine seama că raportul de expertiză efectuat de cei 3 experţi nu se bazează pe o cercetare proprie efectuată la faţa locului. Singura operaţiune efectuată de experţi a fost aceea de actualizare a valorii de la 31.12.2013 la 31.12.2015 şi de grupare a cheltuielilor a cheltuielilor pe diverse categorii şi perioade.

Recursurile pârâţilor sunt întemeiate, în sensul următoarelor considerente:

Prin cererea reconvenţională depusă la 15.06.2011, pârâtul  Consiliul Judeţean Braşov a solicitat, pentru ipoteza restituirii în natură a imobilului în litigiu, să fie obligaţi reclamanţii A. şi B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale.

Urmare a precizării făcute de către pârâtul-reclamant prin concluziile scrise, în sensul că pretenţiile sale au drept temei îmbogăţirea fără justă cauză, prima instanţă a respins cererea considerând că, întrucât nu s-au solicitat despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ci valoarea investiţiilor efectuate, îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi reţinută în cauză.

Instanţa de apel, la rândul său, a considerat, în mod corect, că raportul juridic dintre părţi este guvernat de principiul îmbogăţirii fără justă cauză, dar ulterior a determinat sumele de bani la care i-a obligat pe reclamanţii-pârâţi supunând acest raport juridic cerinţelor art. 494 C.civ.

Procedând în modul sus-arătat, instanţa superioară de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, sub două aspecte.

În primul rând, faptul că în doctrina juridică, după ce se spune că în vechiul Cod civil nu exista un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii de sine stătător, se arată că pot fi găsite texte care fac aplicarea acestui principiu – cum este, de exemplu, şi art. 494 C.civ., care permite constructorului pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, să fie indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia -, nu înseamnă că îmbogăţirea fără justă cauză şi textele respective pot coexista.

Aceasta deoarece, chiar una dintre condiţiile de admisibilitate a actio de in rem verso este subsidiaritatea sa. Drept urmare, aplicarea particulară a principiului îmbogăţirii fără justă cauză se regăseşte în alte texte ale Codului civil numai ca suport al ideii că este instituită o obligaţie de restituire ori de câte ori are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Însă suprapunerea cerinţelor pentru stabilirea obligaţiei  de restituire se limitează doar la acest aspect.

Dispoziţiile art. 494 alin. (1) C.civ., conform cu care, dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice, nu sunt incidente în cauză.

Noţiunea de „lucrare”, folosită în acest text, trebuie să fie înţeleasă în sensul de lucrare nouă, pentru că numai astfel poate avea autonomie în raport cu fondul pe care a fost făcută şi ar putea fi ridicată de pe teren.             În schimb, simplele îmbunătăţiri fac doar corp comun cu o lucrare preexistentă, motiv pentru care dacă există o construcţie la care se fac reparaţii sau îmbunătăţiri, situaţia juridică a acestora iese din sfera de aplicare a art. 494 C.civ., urmând să fie tranşată după regulile îmbogăţirii fără justă cauză.

Aceasta din urmă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- să se producă mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unui avantaj oarecare, apreciabil în bani, respectiv micşorarea, sărăcirea altui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi celui dintâi.

În speţă nu se contestă faptul că pârâtul a săvârşit lucrări la imobilul restituit pârâţilor, ci natura acestor lucrări şi admisibilitatea obligării reclamanţilor la acoperirea pagubei suferite de către pârât;

- să existe o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, astfel încât sărăcirea să fie cauza îmbogăţirii.

Cum, în speţă, prin faptul efectuării de lucrări la imobilul reclamanţilor trecerea valorii din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâţilor s-a făcut în mod direct, cauzalitatea este directă, fiind îndeplinită şi această cerinţă;

- absenţa unei cauze legitime de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Astfel, nu orice deplasare de valoare dintr-un patrimoniu în altul este subiect de restituire, pentru că ea trebuie să fie una „fără cauză”, în sensul că nu există un temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt. Or, acest fundament care ar justifica îmbogăţirea sau sărăcirea lipseşte în speţă, de vreme ce reclamantul nu a acţionat în executarea unei obligaţii pe care ar fi avut-o faţă de pârâţi;

- absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite, ceea ce înseamnă caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Subsidiaritatea acţiunii de in rem verso semnifică faptul că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acţiune, fie contra unui terţ – un eventual garant -, fie contra celui îmbogăţit.

Deşi cererea reconvenţională ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în cadrul unui proces pornit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că judecata ei trebuia să aibă loc în acelaşi cadru procesual. Or, ea nu putea fi soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce art. 48 alin. (1) prevede numai dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile. Însă reclamantul nu a avut calitatea de chiriaş în imobilul restituit pârâţilor.

Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 9 şi art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că această lege nu se aplică celor care nu au calitatea de chiriaşi.

Aşadar, susţinerea pârâţilor în sensul că litigiul trebuia judecat potrivit regulilor acestei legi nu poate fi primită. În orice caz, este cu atât mai surprinzătoare poziţia actuală a pârâţilor cu cât la termenul din 22.09.2015, când s-a pus în discuţie recalificarea căii de atac exercitate de reclamant şi intervenient, apărătorul acestora a susţinut că litigiul nu este unul formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Încheierea nu a fost atacată, rămânând irevocabilă şi sub acest aspect.

Pe de altă parte, litigiul nu poate fi soluţionat în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care nu conţine niciun text care să reglementeze rezolvarea pretenţiilor reclamantului. Faptul că, în temeiul art. 6 din lege „paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi. În cazul în care un monument istoric nu are proprietar cunoscut, obligaţiile decurgând din prezenta lege revin autorităţii administraţiei publice locale din unitatea administrativă pe al cărei teritoriu este situat monumentul istoric sau autorităţilor administraţiei publice centrale” nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce indică numai persoana care trebuie să facă lucrările enunţate.

În aceste condiţii, cum nu există o altă acţiune pentru recuperarea pretenţiilor reclamantului, este îndeplinită şi ultima condiţie de admisibilitate a acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

O a doua eroare săvârşită de instanţa de apel o constituie schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel.

Cauza cererii, temeiul juridic al pretenţiilor Consiliului Judeţean Braşov trebuia să fie determinată prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii.

În speţă, temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie efectuarea de lucrări la imobilul restituit pârâţilor şi intenţia de a recupera valoarea acestor lucrări. În egală măsură, aparţine cauzei cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept al cererii, textul de lege care poate fi invocat pentru restituire.

Constatând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, şi faptul că atunci când legea specială „tace” asupra unui aspect pe care nu îl reglementează ea se completează cu norma generală, în măsura în care acesta din urmă nu contravine scopului pentru care a fost edictată cea dintâi, instanţa de apel trebuia să arate că, prin modul în care a procedat prima instanţă – care s-a limitat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C.pr.civ., să susţină că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi reţinut întrucât aceasta dă dreptul la despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, pe când reclamantul a cerut valoarea investiţiilor efectuate - nu s-a analizat fondul pretenţiilor reclamantului.

Drept urmare, faţă de solicitarea făcută prin cererea de apel, în condiţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C.pr.civ., instanţa de apel trebuia să fi anulat sentinţa şi să fi trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă.

Neprocedând în acest mod, şi făcând direct în apel aplicarea prevederilor art. 494 C.civ., instanţa de apel a procedat greşit, prin schimbarea acelui element al cauzei care este temeiul de drept în raport cu care au fost analizate pretenţiile de restituire.

Faţă de cele ce preced, urmare a nesocotirii prevederilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Critica privind prescripţia dreptului la acţiune nu este întemeiată.

Acţiunea de restituire este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, iar conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

În speţă, data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este data la care a emis dispoziţia de restituire nr. 12 din 14.01.2009. Cum cererea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză a fost depusă la 15.06.2011, motivul de recurs nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs ce are ca obiect „încheierile prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă”, în temeiul art. 213 alin. (2) C.pr.civ., de vreme ce nu pârâţii au fost obligaţi la plata onorariului de expert. În consecinţă, nu justifică nici un interes procesual în formularea acestei critici.

În fine, critica legată de lipsa calităţii procesuale a Consiliului Judeţean Braşov nu poate fi primită. Această parte a avut calitatea de pârâtă în contestaţia formulată de A. şi B., iar această poziţie procesuală i-a permis să acţioneze potrivit art. 119 C.pr.civ.

Cât priveşte recursurile exercitate de către reclamant şi intervenient, Înalta Curte constată că vizează numai aspecte privitoare la situaţia de fapt, motiv pentru care vor fi anulate în temeiul art. 306 C.pr.civ.

Astfel, momentul la care ar fi ajuns la reclamant notificarea formulată de către pârâţi este o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate săvârşi instanţa de recurs.

Pe de altă parte, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză distincţia între constructorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă nu mai operează, astfel încât să mai intereseze, din această perspectivă, data la care notificarea formulată a ajuns la Consiliul Judeţean Braşov.

În plus, momentul înregistrării notificării la Consiliul Judeţean Braşov nu prezintă relevanţă nici pentru determinarea începutului cursului prescripţiei dreptului la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

           Având în vedere cele mai sus reţinute, precum şi faptul că nu se poate face aplicarea art. 297 alin. (1) teza a II-a C.pr.civ. pentru că numai apelanta a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 312 alin. (3) C.pr.civ. recursurile pârâţilor au fost admise, decizia nr. 612/Ap din 4.04.2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a fost casată, a fost admis apelul declarat de Consiliul Județean Brașov și UAT Brașov împotriva sentinţei civile nr. 104/S din 2.06.2015 a Tribunalului Braşov, Secţia I civilă și a fost anulată sentința, fiind trimisă cauza spre judecată în primă instanţă la aceeaşi curte de apel.  Au fost respinse recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva „încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă”.

Cu ocazia rejudecării se va ţine cont de faptul că, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului.

De aceea, cu ocazia rejudecării urmează să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant şi sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenţionale, faţă de limitele obligaţiei de restituire pe care o are proprietarul fondului.            

Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ţinând seama de dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Faţă de faptul că hotărârea din apel a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare în primă instanţă, critica privitoare la nelegalitatea admiterii intervenţiei accesorii nu a mai fost analizată, fiind lipsită de interes.