Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 949/2017

Şedinţa publică din 6 iunie 2017

Decizia nr. 949/2017

Prin cererea adresată Judecătoriei Vatra Dornei la data de 25 mai 2010 și înregistrată sub nr. x/334/2010, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., Catrinari, reprezentată prin președinte D., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța: I. să se constate că următoarele bunuri aparțin patrimonial C.: clădire biserică situată în com. Panaci, sat Catrinari, județul Suceava ; paraclis; clopotniță și complex monahal; terenul aferent clădirilor; teren agricol în suprafață de aprox. 9 ha; anexe gospodărești; odoare și veștminte bisericești, cărți de ritual, icoane și toate bunurile mobile descrise în lista anexă a acțiunii (listă de inventar); II: să se constate că reclamanta a dobândit în temeiul legii dreptul de proprietate asupra bunurilor descrise la pct. I; III. să se dispună înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate privind bunurile imobile.

În motivare, a arătat, în esență, că în urma cererii formulată de D. și soția acestuia, reclamanta și-a dat acordul în vederea edificării unui locaș de cult în satul Catrinari, pe un teren aparținând rudelor acestora. În vederea edificării au fost emise avize de către reclamantă la data de 19 septembrie 2006, conform adreselor pentru eliberarea autorizației de construcție, C. fisc. De la data emiterii avizelor și până în prezent, au fost edificate o biserică, un paraclis, un complex monahal, clopotniță, anexe gospodărești, au fost achiziționate și primite numeroase bunuri mobile. La data de 7 octombrie 2007 biserica a fost sfințită de către IPS x și PS x.

Se mai arată că, potrivit art. 181 din H.G. nr. 53/2008, o biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea unităților de cult din cadrul eparhiei cu tot terenul și clădirile afectate ei, invocându-se și art. 170 alin. (1), (3), (4) din Statutul C.

În drept, s-a invocat art. 111 C. proc. civ., art. 75 alin. (3), art. 170, art. 181 din H.G. nr. 53/2008, art. 645 C. civ.

La termenul din 28 iunie 2010, reclamanta a formulat o completare la acțiunea introductivă, completând acțiunea cu încă patru capete de cerere, solicitând instanței constatarea nulității absolute a actelor juridice intitulate Contract de dare în plată, încheiat între pârâta B. Catrinari, pe de o parte, și pârâții E., F., G., privind imobilele teren și construcții, înscrise în C.F. Panaci; și să se dispună rectificarea C.F. Panaci, în sensul radierii dreptului de proprietate și a dreptului de superficie înscris pe numele pârâților cu privire la imobile, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților G., H., F., I., E., J. (filele 38-40 dosar fond).

La termenul din 28 septembrie 2010, reclamanta a formulat o nouă precizare la acțiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de reclamant, și a K. Catrinari, precum și introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților D. și L. (fila 155 dosar fond).

Pârâta B. Catrinari a formulat întâmpinare, invocând excepțiile privind netimbrarea acțiunii, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și excepția lipsei coparticipării procesuale pasive, iar pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată (filele 156-164 dosar fond).

Prin concluziile depuse de pârâta B. Catrinari, aceasta și-a precizat întâmpinarea formulată, în sensul că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a A., excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei K. Catrinari, excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și L., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Catrinari, și excepția lipsei coparticipării procesuale pasive (filele 201-205 dosar fond).

Prin sentința civilă nr. 245 din 22 februarie 2011, Judecătoria Vatra Dornei a respins excepția netimbrării, invocată de pârâți. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.. A respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. Catrinari prin reprezentant D., G., H., F., I., E., J., D. și L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei K. Catrinari. A respins acțiunea formulată de reclamanta K. Catrinari, în contradictoriu cu pârâții B. Catrinari prin reprezentant D., G., H., F., I., E., J., D. și L., ca nefondată, fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosință. A obligat reclamanții la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtei B. Catrinari.

Împotriva sentinței civile nr. 245 din 22 februarie 2011 a Judecătoriei Vatra Dornei au formulat recurs reclamantele A. și K., precum și pârâții B. Catrinari”, H., G., F., I., E., J.

Prin Decizia nr. 853 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Suceava a respins recursurile declarate de pârâtele B. Catrinari precum și al K. Catrinari împotriva sentinței civile nr. 245 din 22 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei în Dosar nr. x/334/2010, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a casat în parte sentința civilă nr. 245 din 22 februarie 2011 a Judecătoriei Vatra Dornei și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta B. Catrinari, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei și trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare ca instanță de apel.

În motivare, a arătat că dispozițiile art. 2821 C. proc. civ. prevăd că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigiile al căror obiect au o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, iar, prin Decizia nr. 32 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că acțiunile în constatare sunt acțiuni patrimoniale.

Raportat la cele menționate mai sus, apreciază că în mod greșit tribunalul s-a investit cu judecarea unui recurs, în condițiile în care în cauză era dată calea apelului față de împrejurarea că valoarea litigiului este cu mult peste 100.000 lei.

Astfel, toate construcțiile edificate de recurentă și pretinse de reclamantă prin acțiunea în constatare au o valoare de inventar de peste 25 miliarde lei vechi, iar bunurile mobile inventariate sunt în valoare de peste 1,7 miliarde lei vechi.

Chiar și în situația în care s-ar avea în vedere doar cele două valori de la pct. 5 și 7 din acțiune, estimate cu mult sub valoarea lor de către reclamantă, rezultă că au o valoare de 104.417 lei (15.000+89.417), care ar determina calea apelului, fără a mai lua în calcul valoarea celorlalte bunuri, care este substanțială.

Prin întâmpinare, reclamanta A. a invocat excepțiile inadmisibilității recursului raportat la dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului și inadmisibilității recursului raportat la calificarea juridică corectă a acțiunii și față de sesizarea instanței de recurs.

Prin Decizia civilă nr. 120 din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosar nr. x/39/2012, s-au respins, ca nefondate, excepțiile invocate de reclamanta intimată A., prin reprezentanții legali. S-a admis recursul declarat de pârâta B. Catrinari, prin reprezentanții legali, împotriva Deciziei nr. 853 din 24 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă - în Dosarul nr. x/334/2010. A fost casată Decizia civilă nr. 853 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Suceava și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele.

Decizia nr. 32/20008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat că, ori de câte ori, pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că trebuie considerată o acțiune patrimonială, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială sau căile de atac, și acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani.

În speță, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, constatarea existenței unui drept de proprietate asupra unor bunuri materiale, construcții și terenuri, bunuri ce sunt, indiscutabil, evaluabile în bani. Prin completarea la acțiunea introductivă, de la termenul din 28 iunie 2010, reclamanta a mai solicitat constatarea nulității absolute a unui act juridic intitulat contract de dare în plată, acțiune, de asemenea evaluabilă în bani, în conformitate cu decizia în recurs în interesul legii menționată mai-sus. S-a mai solicitat, la acel termen, și rectificare tabulară, în sensul radierii dreptului de proprietate si de superficie cu privire la imobilele care fac obiectul acțiunii . După mai multe dezbateri referitoare la valoarea obiectului cauzei, la termenul de judecată din 30 noiembrie 2010, Judecătoria Vatra - Dornei a avut în vedere la stabilirea acesteia valoarea de inventar a imobilelor din contabilitate, respectiv suma de 2.634.444 lei, valoare precizată la fila 229 dosar primă instanță. Valoarea a fost contestată de către reclamantă, inclusiv în cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată la prima instanță, prilej cu care aceasta a arătat că valoarea de 2.634.444 lei este valoarea patrimoniului asociației și nu patrimoniul K. de la Catrinari.

Reclamanta a precizat, însă, pentru termenul de judecată din 30 noiembrie 2010 (fila 207, 208 dosar judecătorie) că valoarea terenului de la pct. 7 din acțiunea introductivă este de 15.000 lei, iar valoarea bunurilor de la pct. 5 din aceeași cerere este de 89.417 lei.

Doar față de această valoare recunoscută de reclamantă, de peste 100.000 lei, este evident faptul că prezenta cauză este susceptibilă și de calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., drept pentru care recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., referitoare la greșita alcătuire a completului, este întemeiat.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 1 și 312 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a admis recursul și a casat decizia atacată, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, ținând seama de dezlegarea de drept dată de instanța de recurs referitoare la existența căii de atac a apelului în cauză, Tribunalul va avea de analizat, în funcție de valoarea totală a obiectului litigiului, și competența materială a Judecătoriei, de soluționare a prezentei cauze în primă instanță .

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/39/2012 la data de 01 martie 2013.

Prin Decizia nr. 385 din 29 aprilie 2014, Tribunalul Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de B. Suceava ; a respins ca nefondat apelul declarat de K. Catrinari, com Panaci, jud. Suceava. A respins ca nefondat apelul formulat de H., G., F., I., E. prin moștenitori J. și M., D. prin moștenitori L. și L. A admis apelul formulat de A. - Suceava, împotriva sentinței civile nr. 245 din 22 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei în Dosar nr. x/334/2010. A anulat în parte sentința civilă nr. 245 din 22 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei în Dosar nr. x/334/2010 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanței. A menținut celelalte dispoziții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. Catrinari, H., G., F., I., J., M. și L.

Curtea de Apel Suceava prin decizia civilă nr. 444 din 11 noiembrie 2014 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții B. Catrinari, H. și G., F. și I., J., L., și M., împotriva Deciziei civile nr. 385 din 29 aprilie 2014 a Tribunalului Suceava (Dosar nr. x/39/2012). A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata A., ca nefondată.

Pentru a hotărî în acest sens, Curtea de Apel Suceava a reținut următoarele.

Recurenții au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susținând faptul că motivarea deciziei recurate este străină de natura pricinii, natura apărărilor formulate în cauză de pârâți care nu au fost practic verificate. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate dispune modificarea hotărârii când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. O hotărâre este nemotivată dacă instanța nu arată în considerente temeiurile de fapt și de drept pentru care a admis sau respins o cerere. Examinând decizia recurată Curtea constată că aceasta conține motivele de fapt și de drept pentru care instanța a respins apelurile pârâților și a admis apelul reclamantei, argumentându-se de ce se apreciază că reclamanta are calitate procesuală pasivă în cauză și de ce nu se mai poate reanaliza în apel modul de stabilire a taxei de timbru.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii atunci când acestea se distrug și se anihilează reciproc, încât nici unul nu poate fi reținut că sprijină hotărârea, mai precis, în cazul de față dacă în decizia contestată s-ar fi regăsit argumente atât în sprijinul soluției de admitere a apelului pârâților cât și a soluției contrare, de respingere a apelului acestora, fapt care nu rezultă din analiza considerentelor deciziei, indicându-se punctual, concis, logic de ce apreciază instanța de apel, pe baza analizei probelor administrate și cu indicarea textelor de lege aplicabile, că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză și de ce apreciază că problema taxei judiciare de timbru a fost tranșată.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii când a fost pronunțată cu ignorarea obiectului și a cauzei raportului juridic dedus judecății. Obiectul prezentei cauze este constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bisericii situate în sat Panaci, sat Catrinari, județul Suceava, și a altor bunuri imobile și mobile aparținând acestui complex monahal, înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor în cartea funciară, anularea unui contract de dare în plată, radierea dreptului de proprietate și a dreptului de superficie înscrise în cartea funciară de pârâți, iar instanța de apel a motivat de ce apreciază că reclamanta are calitate procesuală,indicând textele din Statutul C. aplicabile. Or, toate aceste motive nu sunt străine de natura și obiectul pricinii.

 Recurenții mai invocă o greșită aplicare a legii de către instanța de apel, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență susținând că ar avea calitate procesuală activă Mănăstirea, dacă aceasta ar fi legal constituită, iar pe de altă parte, că ar putea avea calitate procesuală activă C., dacă se cere constatarea că bunurile menționate aparțin patrimoniului bisericesc, dar nu există în Statutul C. o dispoziție legală care să atribuie reclamantei calitate procesuală pasivă.

În esență, trebuie stabilit cine este proprietarul unei biserici după sfințirea acesteia,și a bunurilor existente în același complex monahal, destinate exercitării cultului, și în acest sens sunt relevante următoarele dispoziții din H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea C.: art. 40 alin. (1) și (2), art. 41 alin. (1), art. 75 alin. (1) și (3), art. 84 alin. (1) și (2), art. 169, art. 170 alin. (1), (2), (3) și (4), art. 172, art. 174, art. 181.

Din aceste texte legale citate rezultă că atât mănăstirea cât și A. sunt unități componente ale C. și au personalitate juridică, însă mănăstirea trebuie înființată cu aprobarea Sfântului Sinod, prin urmare doar din acel moment are personalitate juridică. În cauză s-a stabilit că K. Catrinari nu are personalitate juridică, fapt necontestat prin recurs. În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Statutul C. în sensul că biserica și celelalte bunuri din cadrul K. Catrinari nu au intrat în patrimoniul acesteia din urmă, pentru că atât timp cât nu are personalitate juridică, nu are patrimoniu propriu. Însă biserica construită și celelalte bunuri mobile și imobile destinate exercitării cultului, fiind bunuri sacre, aparțin patrimoniului bisericesc conform art. 170 din Statutul C. Aceste bunuri fiind în jurisdicția teritorială a A., revin acesteia conform art. 172 teza a II-a din Statut.

În consecință, reclamanta justifică calitate procesuală activă atât în ceea ce privește acțiunea în constatare cât și a celorlalte capete de cerere strâns legate de aceasta.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 22 decembrie 2014. Prin sentința civilă nr. 593 din 23 iunie 2015 Judecătoria Vatra Dornei și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Suceava având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză din care rezultă că numai pentru clădirile ce fac parte din ansamblul monahal edificate până la data de 25 mai 2010 este de 2.349.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 3 iulie 2015.

Prin sentința civilă nr. 1692 din 17 noiembrie 2015, Tribunalul Suceava a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B. și a excepției lipsei de interes a pârâților D. și L.. A admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. Catrinari, H., G., F., I., J., L., M. și O. A constatat că C. este proprietara suprafeței de 974 mp teren identic cu p.A1 înscrisă în C.F. Panaci și 79.673 mp identic cu A1 din .F. a com. cad. Panaci; a suprafeței de 1.642 mp teren, înscris în C.F. pe numele pârâților H. și G., cu construcțiile biserică identică cu A1 și clopotniță, identică cu A2; a suprafeței de 13.415 mp cc identic cu A1, din C.F., cu construcțiile administrative și social-culturale C3 (A13) și C4 (A14) și anexe C5 (A15) și C6 (A16), precum și a bunurilor mobile, odoarele și veșmintele bisericești, cărți de ritual, icoane și obiecte prețioase, înscrise în lista de inventariere din 12-16 aprilie 2014 (filele 122-139). A dispus radierea din C.F. a dreptului de proprietate înscris pentru C.F. pe H. și G., precum și a dreptului de superficie pentru construcțiile nr. A1 și A2 din aceeași C.F. A dispus radierea dreptului de proprietate înscris pentru cota de 2/3 din A1 și 2/3 din A13, A14, A15 și A16 înscris pentru E. și Constanța, precum și cota de 1/3 din A și 1/3 din A13, A14, A15 și A16 înscris pentru F. și I. A respins, ca inadmisibilă, cererea de intabulare.

Prin încheierea din 22 decembrie 2015 Tribunalul Suceava a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamanta A. în sensul că a înlăturat din sentința civilă nr. 1692 din 17 noiembrie 2015 dispoziția „Constată că C. este proprietara suprafeței de 974 mp teren identic cu p.A1 înscrisă în C.F. Panaci și 79.673 mp identic cu A1 din C.F. a com. cad. Panaci”.

Prin sentința civilă nr. 1894 din 22 decembrie 2015 Tribunalul Suceava a admis cererea de completare dispozitiv formulată de aceeași reclamantă și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 1692 din 17 noiembrie 2015 a Tribunalului Suceava în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de dare în plată încheiate între B. și pârâții E., F. și G.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. Catrinari, H., G., F., I., J., M. și L.

Prin Decizia nr. 660 din 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Prin întâmpinarea formulată la instanța de fond pârâta B. Catrinari a invocat excepția inadmisibilității acțiunii cu motivarea că reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare. Cu privire la această excepție reclamanta și-a exprimat punctul de vedere prin răspunsul la întâmpinare(fila 179 - 180 dosar fond) fiind respectat principiul contradictorialității procedurii. Este real că prima instanță nu a expus argumentele pentru care a trecut peste această excepție și a pășit la soluționarea pe fond a litigiului. Însă o desființare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare nu se impune pentru acest considerent având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.(forma în vigoare la data sesizării instanței), soluția de desființare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare se impune doar în situația în care instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ceea ce nu este cazul în speță. Mai mult analiza acestei excepții se poate realiza și în apel, care este o cale devolutivă de atac, iar hotărârea pronunță în apel este supusă recursului, astfel încât partea are posibilitatea exercitării unei căi de atac în cazul în care este nemulțumită de soluție, fiind asigurată în această modalitate respectarea pe deplin a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Analizând excepția inadmisibilității acțiunii Curtea reține că, într-adevăr, art. 111 C. proc. civ. de la 1864 prevede că partea care are interes poate formula o cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept cu condiția de a nu avea deschisă calea acțiunii în realizare. În speță reclamanta, care are posesia bunurilor(aspect necontestat în cauză) solicită pârâților(care figurează intabulați în cartea funciară cu imobilele în litigiu) să-i recunoască dreptul de proprietate dobândit în baza legii. Ori, în condițiile în care exercită posesia asupra bunului, este evident că reclamanta nu putea exercita acțiunea în revendicare(care este acțiunea proprietarului neposesor), ca și acțiune în realizare care ar fi dat posibilitatea comparării titlurilor așa cum susțin pârâții apelanți. Ca urmare, excepția invocată nu era dată în cauză, în mod corect procedând instanța la soluționarea pe fond a pricinii.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Catrinari”, Curtea reține că pârâta a invocat în susținerea acestei excepții că o parte din bunuri au fost înstrăinate, pentru aceste bunuri nemaiavând calitatea de proprietari astfel încât nu justifică legitimare procesuală pasivă. Ori, Curtea apreciază că această excepție a fost în mod corect respinsă în condițiile în care reclamanta nu a solicitat doar constatarea dreptului de proprietate(inclusiv pentru o parte dintre bunuri care nu au fost înstrăinate) ci și anularea contractelor de dare în plată în care pârâta apelantă figurează ca parte. Mai mult, acțiunea în constatare vizează recunoașterea de către pârâtă a dreptului de proprietate dobândit în baza legii de către reclamantă, iar în condițiile în care pârâta apelantă a înțeles să uzeze de prerogativele aceluiași drept de proprietate, înstrăinând o parte din bunuri, este evident că justifică legitimare procesuală pasivă chiar și în acțiunea în constatare a dreptului de proprietate cu privire al bunurile înstrăinate.

Analizând criticile ce vizează fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele considerente.

Prima instanță a reținut că la data de 7 octombrie 2007 complexul bisericesc a fost sfințit de doi ierarhi, fiind incidente dispozițiile art. 181 din Statutul C. Este real că la data de 7 octombrie 2007 erau în vigoare dispozițiile Statutului C. adoptat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale și nu cele ale Statutului C. adoptat prin H.G. nr. 53/2008. Însă trebuie menționat că reclamanta, prin notele de concluzii depuse înainte de primul termen la fond a invocat și dispozițiile acestui act normativ. Iar dispozițiile art. 177 din Statutul C. adoptat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale sunt aproape identice cu cele ale art. 181 din Statutul C. adoptat prin H.G. nr. 53/2008 dispunând în felul următor: „O biserică particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile acestui statut, ținându-se bineînțeles seama de actele de fundațiune. Eventualele condiții testamentare contrare acestui statut se vor considera nule”

Este real că dispozițiile art. 170 din Statutul C. adoptat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale prevede că: „Averea fundațiunilor și asociațiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora și se administrează de C. în limita și în condițiunile actelor constitutive și conform dispozițiunilor acestui statut”. Este evident însă că aceste dispoziții au în vedere asociațiile și fundațiile înființate în cadrul C. de vreme ce se referă în continuarea la administrarea bunurilor de către C. Totodată nu trebuie să pierdem din vedere că aceste dispoziții sunt cuprinse în Statutul C., statut care a fost adoptat „pentru a determina modalitățile după care Patriarhia Română își reglementează, conduce și administrează afacerile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești” potrivit art. 206 din Statut. Ori, B. Catrinari” a fost înființată în anul 2007 ca persoană juridică de drept privat, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2000, având ca membri fondatori 4 persoane private. Nu are nici o legătură cu administrarea afacerilor religioase, culturale și epitropești ale C. Fiind o persoană juridică de drept privat care a participat la edificarea unui lăcaș de cult sunt incidente dispozițiile art. 177 din Statutul C. adoptat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale care prevăd că: „O biserică particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile acestui statut.”

Contrar susținerilor apelanților trebuie menționat că prima instanță nu a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în baza avizului dat pentru eliberarea autorizației de construcție ci în temeiul dispozițiilor din Statutul C., constatând că la data de 7 octombrie 2007 a avut loc sfințirea bisericii. Este real că autorizația de construire pentru edificarea unui ansamblu monahal constând în biserică, clopotniță, praznicar, corp administrativ, bucătărie, sală de mese, chilii, lumânărar, paraclis, anexe gospodărești, magazie lemne, centrală termică, locuință asistență socială, drum acces și alee incintă, înființare cimitir, grup sanitar, fântână, parcare, fosă septică, racorduri utilități(energie electrică, canalizare) și troiță pe terenul situat în satul Catrinari, com. Panaci, județul Suceava, a fost eliberată pe numele pârâtei L. la data de 26 ianuarie 2007, însă, așa cum corect a reținut prima instanță, la data de 7 octombrie 2007 a avut loc sfințirea bisericii de către Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților și Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului împreună cu un sobor de preoți și diaconi, la care au participat și ctitorii L. și D. (ce semnează actul de sfințire), imobilul intrând astfel în proprietatea reclamantei. Celelalte aspecte legate de faptul că ansamblul a fost efectuat cu avizul reclamantei și cu contribuția și a altor persoane decât ctitorii inițiali vin să întărească justețea acestei soluții, însă nu sunt faptele în baza cărora s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei.

Trebuie menționat că preotul P. (părintele x) a fost împuternicit inițial să reprezinte interesele B. Catrinari chiar de către ctitorul D. la data de 2 aprilie 2008 (înscris fila 220 dosar apel), iar ulterior acesta este împuternicit de reclamantă să colecteze fonduri și materiale de construcții pentru lucrările de pictură ale bisericii mănăstirii și ale Așezământului de Bătrâni, conform adresei din 2 noiembrie 2009 (fila 221 dosar apel). Simplul fapt că preotul nu era la acel moment angajatul A. nu poate conduce la concluzia că înscrisul a fost întocmit ulterior pro cauza având în vedere că acesta se ocupa deja de treburile mănăstirii în virtutea împuternicirii ctitorilor. Mai mult, acesta putea fi împuternicit să adune donații chiar dacă nu era angajatul A., neexistând vreo dispoziție legală care să condiționeze această investire de încredere de calitatea de angajat. Nici pentru perioada în care a fost desemnat să reprezinte mănăstirea de către ctitor nu s-a făcut dovada existenței unui contract de muncă. Apelanta se contrazice singură în sensul că susține pe de o parte că la data acordării împuternicirii de către A. așezământul de bătrâni nu era edificat, iar pe de altă parte susține că la data venirii preotului la Catrinari (ceea ce se presupune că a avut loc cel puțin începând cu data de 2 aprilie 2008 când i s-a acordat împuternicire de către ctitorul fondator) întregul ansamblu monahal era edificat din fonduri proprii și fără nici un ajutor de la A. Ori, prima instanță nici nu a reținut că edificiul a fost realizat cu fondurile A. ci că s-a realizat și cu contribuția credincioșilor care au donat bani și materiale de construcție. Cât privește data cărții de identitate, instanța nu o consideră relevantă având în vedere că în împuternicirea dată de A. nu se menționează data eliberării actului de identitate și că numărul acesteia este identic cu excepția ultimei cifre cu cea indicată în împuternicirea dată preotului în anul 2008, fiind posibil să fie o eroare de redactare. Împuternicirea dată pentru intabularea în cartea funciară nu prezintă relevanță în prezenta cauză. Așa cum am arătat, imobilul a intrat în proprietatea reclamantei în octombrie 2007, nefiind necesar acordul pârâtei apelante pentru efectuarea lucrărilor ulterioare sau pentru sfințirea oficiată în anul 2010.

De asemenea nu pot fi primite nici criticile privind confuzia pe care prima instanță o face între suprafața de 15.057 mp pe care se află edificat ansamblul monahal și suprafața de 89.417 mp aflată pe un alt amplasament având în vedere că prima instanță a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința atacată și a înlăturat mențiunile privind constatarea dreptului de proprietate pentru suprafețele de 974 mp teren identic cu p. A1 din C.F. a com. cad. Panaci și de 79.673 mp teren identic cu parcela A1 din C.F. a com. cad. Panaci, constatând dreptul de proprietate numai asupra terenului și construcțiilor care alcătuiesc complexul monahal.

Contrar susținerilor apelanților trebuie menționat că nu simplul fapt al stropirii cu apă sfințită a oricărui imobil proprietatea unei persoane private transferă dreptul de proprietate ci în speță, transferul dreptului de proprietate s-a realizat în baza dispozițiilor legale care reglementează că biserica particulară trece după sfințire în proprietatea eparhiei. Ori, în condițiile în care această reglementare era cuprinsă într-un act normativ publicat în M. Of. se prezumă că era cunoscută inclusiv de ctitorii fondatori care au participat la sfințirea bisericii, semnând actul de sfințire, putându-se concluziona că prin aceasta și-au asumat consecința pe care legea o conferă acestui fapt și anume intrarea în patrimoniul eparhiei atât a bisericii cât și a terenului și clădirilor afectate ei.

Cât privește capacitatea de folosință a Mănăstirii și vocația A. de a dobândi bunurile în litigiu, acestea au fost tranșate definitiv prin Decizia nr. 385 din 29 aprilie 2014 a Tribunalului Suceava și prin Decizia nr. 444 din 11 noiembrie 2014 a Curții de Apel Suceava, stabilindu-se că Mănăstirea nu are personalitate juridică însă bunurile revin A. în raport de dispozițiile art. 172 teza a II-a din Statut. Chiar dacă ne raportăm la dispozițiile Statutului aprobat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, constatăm că acesta prevede în mod clar că aceste bunuri trec în patrimoniul eparhiei. În conformitate cu dispozițiile art. 88 din același act normativ: „Eparhiile sunt unități teritoriale bisericești sub conducerea unui episcop, constituite dintr-un număr de parohii, grupate în protopopiate și din mânăstirile aflate pe acel teritoriu.

Eparhiile sunt Episcopii sau Arhiepiscopii, după cum sunt conduse respectiv de către un Episcop sau Arhiepiscop.” În speță vorbim despre o A., respectiv despre A. care are calitatea de reclamantă în prezenta cauză. Apelanta a expus la modul amplu nemulțumirile legate de acțiunile preotului slujitor al bisericii, însă Curtea a reținut că acestea nu fac obiectul prezentului litigiu, prima instanță nefiind investită cu o cerere în acest sens de către pârâta apelantă.

Cât privește soluția primei instanțe de constatare a nulității actelor de dare în plată, Curtea a apreciat că și sub acest aspect criticile apelantei sunt neîntemeiate. În acest sens instanța a avut în vedere că în discuție sunt contractele de dare în plată autentificate din 9 iunie 2010, 1067 din 9 iunie 2010 și din 9 iunie 2010 de B.N.P., R., prin care pârâta apelantă a înstrăinat bunurile în litigiu pârâților intimați E. căsătorit cu J., F. căsătorită cu I. și G. căsătorită cu H., în contul unor pretinse datorii pe care societatea le avea la aceștia. Vorbim practic de o înstrăinare a imobilelor, situație în care, pentru valabilitatea convenției trebuia ca înstrăinătorul să îndeplinească cerința de a fi proprietarul bunului înstrăinat. Însă, așa cum am arătat, de la data de 7 octombrie 2007 biserica împreună cu terenul și cu toate clădirile afectate ei au intrat în proprietate reclamantei, astfel încât, la data încheierii acestor contracte pârâta apelantă nu mai îndeplinea condiția esențială de a fi proprietara bunului înstrăinat. Cum cele trei contracte au fost încheiate la scurt timp după declanșarea prezentului litigiu(litigiul a fost declanșat la data de 25 mai 2010, citația pentru primul termen a fost comunicată pârâtei la data de 2 iunie 2010, iar contractele au fost încheiate la data de 6 iunie 2010) cu scopul stingerii unor pretinse datorii și cu persoane apropiate pârâtei apelante (din moment ce au creditat-o cu sume atât de importante de bani), două dintre acestea fiind chiar membrii asociației, în mod evident cauza acestora a fost ilicită, urmărindu-se eludarea intereselor reclamantei din prezenta cauză. Prin urmare în mod corect s-a dispus anularea contractelor, soluția fiind în acord cu dispozițiile art. 966 C. civ. de la 1864.

Ca urmare, Curtea a constatat că sentința atacată este legală și temeinică sub aspectul criticilor formulate astfel încât, în temeiul art. 296 C. proc. civ. de la 1864 a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. Catrinari și pârâții H., G., F., I., J., M. și L., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâților împotriva sentinței nr. 1692 din 17 noiembrie 2015 a Tribunalului Suceava și de a schimba sentința, cu consecința admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a B. Catrinari, iar, în subsidiar, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii, ca nefondată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1). Soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității este greșită, fiind dată cu încălcarea legii, anume a prev. art. 111 C. proc. civ., critica fiind circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, cu motivarea că, în condițiile în care reclamanta exercită posesia asupra bunurilor în litigiu, este evident că aceasta nu ar fi putut exercita acțiunea în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor) ca acțiune în realizare.

Acest argument nu poate fi primit, reclamanta nedovedind că are posesia bunurilor în litigiu, plus că A. invocă în cauză dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri pe calea acțiunii în constatare pentru C. (privitor la care nu s-a făcut dovada că posedă bunurile în litigiu), simplul fapt că un preot slujește la lăcașul de cult neputând primi semnificația posesiei bunurilor pretins exercitată de către reclamantă.

După cum arată și instanța de apel, reclamanta solicită să se recunoască un drept de proprietate despre care pretinde că a fost dobândit în baza legii. Statuarea instanței de apel privind faptul că reclamanta ar avea posesia bunurilor are caracter speculativ, neexistând nici o dovadă în acest sens administrată în cauză. În plus, analiza posesiei ar fi trebuit să fie tăcută în raport de C. și nu în raport de A.

De vreme ce reclamanta susține că în cauză a fost dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu în temeiul legii, aceasta are deschisă calea acțiunii în realizare - acțiune în revendicare împotriva pârâților, în cadrul căreia să se realizeze examenul comparativ al titlurilor opuse reciproc.

2). Soluția instanței de apel privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Catrinari materializează interpretarea greșită a principiului conform căruia într-un litigiu trebuie să existe identitate între părți și subiectele raportului de drept dedus judecății, concret, între pârât și titularul obligației care intră în conținutul raportului de drept material dedus judecății.

Reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociația să se constate că bunurile indicate în acțiune sunt proprietatea B. Catrinari (care nu are capacitate de folosință, aspect tranșat cu putere de lucru judecat).

După cum a recunoscut și reclamanta în cererea completatoare, pentru majoritatea bunurilor în litigiu asociația nu mai are calitatea de proprietar, întrucât între timp acestea au fost înstrăinate, sens în care nu mai are nici calitate procesuală pasivă în cererea în care se urmărește reglementarea situației lor juridice sub aspectul titularului dreptului de proprietate: este vorba de realitatea imobiliară înscrisă în C.F. pentru H. și G. - terenurile intabulate în această carte funciară și dreptul de superficie pentru construcțiile cu nr. Al și A2 din aceeași C.F.; cota de 2/3 din Al și 2/3 din A13, A14, A15 și A16 înscrisă pentru E. și Constanța, precum și cota de 1/3 din Al și 1/3 din A13, A14, A15 și A16 înscrisă pentru F. și I.

3). Soluția Curții de Apel Suceava privind respingerea apelului declarat împotriva soluției date pe fondul cauzei de către prima instanță este greșită, materializând sub un prim aspect interpretarea și aplicarea greșită a unui act normativ inaplicabil (care a intrat în vigoare și care este ulterior sfințirii bisericii: complexul social-monahal a fost construit în 2006-2007, când era în vigoare Statutul C. adoptat prin Decretul nr. 233/1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale; în plus, „sfințirea" la care face trimitere instanța de apel a avut loc la 07 octombrie 2007, iar Asociația a fost înființată la 09 martie 2007), încălcându-se astfel principiul neretroactivității legii civile, această critică fiind circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1864.

3.1). Statuările instanței de apel referitoare la faptul că disp. art. 177 din Statutul C. adoptat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale ar fi aproape identice cu cele ale art. 181 din Statutul C. adoptat prin H.G. nr. 53/2008 nu au nici o relevanță în cauză, de vreme ce art. 170 din Statutul C. adoptat în 1949 prevedea că: „averea fundațiunilor și asociațiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora și se administrează de Biserică în limita și în condițiunile actelor constitutive și conform dispozițiunilor acestui statut".

Conform Constituției României, art. 15 alin. (2) și C. civ., art. 1: „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă".

Temeiul legal al prezentei acțiuni este Statutul C. adoptat în anul 2008. Temeiul de fapt al prezentei acțiuni este sfințirea din anul 2007.

Se poate observa că la data evenimentului indicat ca fiind translativ de proprietate în favoarea Mănăstirii, în numele căreia acționează A., anume la data sfințirii din anul 2007 (07 octombrie), actul normativ invocat nu era în vigoare, acesta fiind adoptat ulterior, respectiv în anul 2008.

Pe de altă parte, la momentul la care Asociația s-a înființat și a luat hotărârea de a desfășura activități umanitare și cultural-religioase, prin înființarea de cămine de orfani și bătrâni, de centre de studii (istorice, religioase și de relații cu străinii ortodocși de pretutindeni etc.) și de edificare a unui lăcaș de cult - 09 martie 2007, Statutul C., invocat și reținut în cauză, nu era în vigoare, nefiind încă adoptat.

Până la adoptarea actualului Statutului al C. aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008, în vigoare a fost vechiul Statut, votat de Sfântul Sinod al C. la 19-20 octombrie 1948 și recunoscut prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949 al Prezidiului Marii Adunării Naționale.

În vechiul Statut al C., valabil la momentul înființării subscrisei Asociația și al edificării construcțiilor, inclusiv la momentul sfințirii, în partea a IV-a „Despre averea bisericească", la art. 170, se prevedea: „averea fundațiilor și asociațiilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora și se administrează de biserică în limita și-n condițiile actelor constitutive și conform dispozițiunilor acestui statut".

Având în vedere cele de mai sus și principiul neretroactivității legii civile, urmează să se constate, în rejudecare, că acțiunea reclamantei este nefondată.

În ipoteza în care se va trece peste apărarea vizând neretroactivitatea legii civile, este de observat că interpretarea instanței de apel privind art. 170 din Statutul C. adoptat în 1949 este greșită, având în vedere că acest act normativ nu distinge în sensul că prev. art. 170 ar avea în vedere exclusiv asociațiile și fundațiile înființate în cadrul C. Așa fiind, interpretarea instanței de apel adaugă la lege.

În altă ordine de idei, instanța de apel își însușește, greșit, argumentele primei instanțe, referitoare la înlăturarea apărărilor lor relativ la dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, întrucât din probele administrate în cauză ar fi rezultat că întregul complex a fost edificat cu scopul de a deveni lăcaș de cult al ortodoxiei române (ctitori nu sunt doar pârâții, ci și alte persoane care au făcut donații în vederea edificării lăcașului, terenul a fost achiziționat pentru ridicarea bisericii, starețul mănăstirii a fost împuternicit să colecteze fonduri necesare lucrărilor de pictură ale bisericii, actul de sfințire consemnează că achizițiile s-au făcut cu bani proveniți din „pomelnice și donații de credincioși").

Cele reținute referitoare la faptul că prin Actul din 02 noiembrie 2009 starețul mănăstirii, desemnat de A. conform adeverinței din 17 februarie 2009 (fila 99), a fost împuternicit să colecteze fonduri necesare lucrărilor de pictură ale bisericii și ale Așezământului de bătrâni, sunt neconforme cu realitatea.

În plus, instanța de apel a interpretat greșit dispozitivul sentinței civile nr. 242 din 18 februarie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei, arătând că prin această hotărâre s-a constatat dreptul de proprietate al Mănăstirii asupra terenului. Instanța de apel, ca și instanța de fond, face o confuzie între suprafața de 15.057 mp teren fânaț, situată în sat Catrinari, com. Panaci, identică cu parcela nr. 1, corp proprietate înscrisă în C.F. a com. cad. Panaci, ce face obiectul Contractului de donație din 12 martie 2007, pe care este edificat complexul monahal, și suprafața de 89.417 mp teren situat în corn. Panaci, jud. Suceava (identică cu parcelele nou formate 1F, de 9.744 mp teren și 1P, de 79.673 mp teren), care are cu totul alt amplasament decât suprafața de 15.057 mp teren pe care este edificat complexul monahal.

Sentința civilă nr. 242 din 18 februarie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei are ca obiect obținerea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, acțiunea fiind formulată de B. Catrinari, în contradictoriu cu pârâții S. și moștenitorii acesteia, însă nu ne este opozabilă pentru că nu a fost pronunțată în contradictoriu cu noi.

Această sentință este reținută greșit ca justificând pretențiile reclamantei, în sensul că ar fi avut ca obiect constatarea dreptului de proprietate al Mănăstirii asupra terenului și că în 27 iulie 2010 părțile ar fi acceptat intrarea în patrimoniul C. a întregului complex monahal.

Sentința civilă nr. 242 din 18 februarie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei a avut ca obiect suprafața de 79.673 mp, cumpărată de Asociație în 21 decembrie 2009 (dată la care complexul social-monahal era terminat) printr-un contract olograf, fiind vorba de un alt teren, situat în stânga drumului județean DJ174E Păltiniș - Dîrmoxa, al cărui amplasament este diferit față de terenul în suprafață de 15.057 mp pe care subsemnata L. l-am donat Asociației în baza Actului de donație aut. Din 12 martie 2007 de B.N.P., T., teren care este situat în dreapta drumului județean DJ174E Păltiniș - Dîrmoxa. Pe terenul în suprafață de 15.057 mp donat Asociației a fost ridicat și apoi intabulat complexul monahal, care face obiectul solicitării reprezentanților A.

În plus, instanța de apel nu analizează sentința civilă nr. 242 din 18 februarie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei în sensul care rezultă din considerentele acestei hotărâri, și, mai mult, pretinde, fără a face referire la o hotărâre concretă, că prima instanță ar fi dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința atacată și ar fi înlăturat mențiunile referitoare la constatarea dreptului de proprietate pentru suprafețele de 974 mp teren identic cu p. Al din C.F. a com. cad. Panaci și de 79.673 mp teren identic cu parcela Al din C.F. a com. cad. Panaci. Numai că argumentele instanței de fond, însușite de instanța de apel, de vreme ce apelul lor a fost respins, legate de cele două suprafețe și de dobândirea de către Mănăstire a dreptului de proprietate asupra terenului afectat de complexul social-monahal nu au fost înlăturate.

Critica invocată prin apel viza tocmai faptul că prima instanță a interpretat eronat sentința civilă nr. 242 din 18 februarie 2010, ceea ce denotă că instanța de apel nu a răspuns efectiv criticilor lor. Omisiunea de a răspunde tuturor argumentelor invocate de parte materializează lipsa temeiului legal al hotărârii.

Apoi, susținerea că la data de 27 iunie 2010 părțile au acceptat intrarea în patrimoniul C. a întregului complex monahal este preluată dintr-un Act de sfințire a localului pentru B. din Catrinari, com. Panaci, făcut în mod abuziv la 27 iunie 2010, când pe terenul care nu era proprietatea C. un sobor de preoți a sfințit, fără acceptul proprietarilor, un loc pentru ridicarea unui paraclis, în raport de art. 180 alin. (1), (2), (3) și art. 181 și art. 75 alin. (3) din Statutul C.

Actul de sfințire a localului pentru B. din Catrinari, corn. Panaci, consemnează că pe data de 27 iunie 2010 s-a sfințit locul pentru B. - Catrinari de către A. împreună cu un sobor de preoți și diaconi, încât prin acest act complexul monahal a intrat în patrimoniul C. și în cadrul A. împreună cu terenul și clădirile din jurul Bisericii, în raport de art. 180, art. 181 și art. 15 alin. (3) din Statutul C.

Este inadmisibilă interpretarea conform căreia transferul proprietății de la o persoană juridică de drept privată la C. se poate realiza exclusiv printr-un simplu „act de sfințire", care să primească semnificația unui act de dobândire a dreptului de proprietate cu titlu de „lege".

Pe de altă parte, reține instanța de apel că prin faptul că cei doi ctitori L. și D. ar fi semnat „actul de sfințire" din 07 octombrie 2007 imobilul a intrat în proprietatea reclamantei (or, dreptul de proprietate se constată în cauză în raporturile cu Biserica și nu cu A.), un astfel de raționament fiind unul extensiv, ce încalcă prevederile legale, adăugând la acestea, de vreme ce actul de sfințire nu a fost semnat în aprecierea unei astfel de consecințe juridice privind transferul dreptului de proprietate, consecință care oricum nu se putea produce „prin efectul legii", cum stabilește Curtea de Apel Suceava.

În plus, instanța de apel nu se preocupă de consecințele lipsei capacității de folosință a B. Catrinari.

Singura persoană juridică legal constituită care există și care a avut și mai are pentru o parte din bunurile în cauză calitatea de proprietar este pârâtă B. Catrinari.

Întrucât Mănăstirea nu există ca unitate de cult și nici ca persoană juridică, înseamnă că proprietatea bunurilor în litigiu nu are către cine să se transmită. Dacă Mănăstirea nu există, proprietatea bunurilor în litigiu nu poate să aparțină nici reclamantei, pentru că A. nu are în proprietate mănăstiri, ci doar le administrează și pentru că un eventual transfer, conform cu art. 181 sus-amintit, ar fi operat numai în favoarea unităților de cult, adică a Mănăstirii, și nu a eparhiei: „O biserică, imediat după sfințire, trece în proprietatea unităților de cult din cadrul eparhiei."

Pe de altă parte, în anul 2007 s-a înființat pârâtă Asociația, în scopul, printre altele, de a construi un complex social-religios și de a desfășura activități umanitare, cum ar fi înființarea unui cămin de bătrâni și a unui cămin pentru copii orfani și activități cultural-religioase, prin înființarea de centre de studii (istorice, religioase și de relații cu străinii ortodocși de pretutindeni etc.), conform cu obiectul de activitate și cu hotărârile adoptate de Adunarea Generală a Asociației.

Proprietatea bunurilor în litigiu este, deci, în privința bunurilor neînstrăinate până în prezent, a Asociației, nu a A., care nu are în proprietate mănăstiri, ci doar le administrează, plus că un eventual transfer ar fi operat numai în favoarea unităților de cult, adică a Mănăstirii și nu a eparhiei; nici a Mănăstirii, care nu are capacitate de folosință, nici a C., care nu are calitate de reclamantă în cauză, nici nu a mandatat A. să o reprezinte, de vreme ce acțiunea inițial formulată a fost modificată, în sensul că s-a arătat ca pretenția de constatare a dreptului de proprietate vizează Mănăstirea.

3.2). În fine, modalitatea de soluționare a apelului privitor la cererile de constatare a nulității absolute a contractelor de dare în plată este greșită, fiind încălcate prev. art. 967, art. 968 coroborat cu art. 1899 și art. 1169 C. civ., aceste critici fiind circumscrise motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi respins în mod greșit excepția inadmisibilității cererii în constatare, raportată la prevederile art. 111 C. proc. civ., atâta timp cât reclamanta ar fi avut la dispoziție acțiunea în realizare.

În susținerea acestei excepții recurenta pare a fi nemulțumită de faptul că dacă s-ar fi formulat acțiunea în realizare, exemplificată prin acțiunea în revendicare, s-ar fi realizat ”examenul comparativ al titlurilor opuse reciproc”, analiză care nu s-ar realiza în cadrul acțiunii în constatare. Or, această susținere este nereală, întrucât și în cadrul cererii de constatare a existenței dreptului de proprietate, dacă ambele părți invocă propriile titluri, se aplică aceleași reguli ale comparării titlurilor ca și în cazul unei acțiuni în revendicare clasice, deosebirea dintre cele două tipuri de acțiuni ținând de momentul executării hotărârii.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta a mai susținut că ”simplul fapt că un preot slujește la lăcașul de cult” nu poate primi semnificația posesiei bunurilor pretins exercitată de către reclamantă și că analiza posesiei ar fi trebuit făcută față de C. iar nu în raport de reclamantă.

Calitatea procesuală activă a fost stabilită în mod irevocabil în cauză prin Decizia civilă nr. 444/2014 a Curții de Apel Suceava, astfel că analiza posesiei trebuia făcută față de reclamanta A., cu privire la care s-a constatat că are această calitate, așa cum corect a procedat instanța de apel.

În ceea ce privește faptul dacă reclamanta se află în posesia bunurilor ce fac obiectul litigiului, instanța de apel a reținut că acest aspect nu a fost contestat în cauză, iar în recurs recurenta nu a susținut contrariul. Astfel, susținerea recurentei că ”simplul fapt că un preot slujește la lăcașul de cult” nu poate primi semnificația posesiei bunurilor reprezintă o apărare nouă formulată direct în recurs, care nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se critică respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte. În mod corect a reținut instanța de apel că pârâta are calitate procesuală pasivă, pe de o parte, prin raportare la capătul de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de dare în plată în cadrul cărora este parte contractantă, contracte despre care se susține că au fost încheiate în timpul litigiului. Mai mult finalitatea formulării acestor acțiuni este tocmai reintrarea bunurilor în patrimoniul pârâtei ca urmare a repunerii în situația anterioară încheierii acestora, aspect relevant în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă în cadrul cererii de constatare a dreptului de proprietate.

În ceea ce privește motivele de recurs ce vizează fondul litigiului sunt de reținut următoarele.

Referitor la actul normativ aplicabil în raport cu actul de sfințire a complexului monahal de care reclamanta a legat transmiterea dreptului de proprietate, ținând cont că acesta a avut loc la data de 7 octombrie 2007, instanța a reținut că se aplică dispozițiile din Statutul C. aprobat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949, act normativ despre care a reținut că a fost invocat de asemenea în susținerea acțiunii prin notele de concluzii depuse înainte de primul termen de judecată.

Acesta este actul normativ despre care și recurenta susține că ar respecta principiul neretroactivității.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză în temeiul legii, lege care ar fi reprezentată de art. 177 din acest statut potrivit căruia ”O biserică particulară, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și folosința eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și cade sub dispozițiunile acestui statut, ținându-se bineînțeles seama de actele de fundațiune. Eventualele condiții testamentare contrare acestui statut se vor considera nule.”

În apărare, recurenta a invocat printre altele încălcarea dreptului său de proprietate asupra construcțiilor și terenului ce fac obiectul litigiului prin aplicarea acestei norme juridice.

În analiza efectelor pe care le poate produce această normă juridică trebuie pornit de la faptul că este anterioară Constituției de la 1991.

Or, potrivit art. 150 alin. (1) (Conflictul temporal de legi) din Constituția de la 1991, din cadrul titlului VII (Dispoziții tranzitorii și finale), legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții.

Așa cum se reține în doctrină, ”Primul alineat rezolvă conflictul temporal dintre Constituție și toate celelalte acte normative în vigoare la data validării ei, în unicul mod posibil: aplicarea imediată a dispozițiilor constituționale și abrogarea sau modificarea implicită a reglementărilor în vigoare, în măsura în care acestea contravin Constituției. O altă soluție ar fi fost incompatibilă cu principiul supremației legii fundamentale în sistemul juridic normativ”.

În cadrul art. 41 din Constituția de la 1991 a fost consacrat ca drept fundamental dreptul de proprietate privată. Potrivit primei teze a alin. (2) al acestui articol dreptul de proprietate privată este ocrotit în mod egal de lege indiferent de titular.

Potrivit alin. (1) ”dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Dreptul de proprietate este inviolabil. De la regula inviolabilității se poate deroga numai în cazurile strict prevăzute de lege (expropriere sau folosirea subsolului pentru lucrări de interes general, confiscare) (alin. (3)-(8)). Limitele proprietății nu pot fi stabilite decât prin lege.

Regimul proprietății private poate fi reglementat doar prin lege organică, conform art. 41 alin. (1) coroborat cu art. 72 alin. (2) lit. k) din Constituția din 1991.

Aplicând aceste norme constituționale, concluzia este în sensul că această normă juridică din Statutul C. aprobat prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949, care reglementează un mod de transfer al proprietății private care încalcă regula inviolabilității acestui drept, nu mai este în vigoare după adoptarea Constituției de la 1991.

Ca atare, nu poate reprezenta ”legea” care să constituie eventualul temei al dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în cauză, cererea de constatare a dreptului de proprietate și cererile subsecvente fiind astfel neîntemeiate.

Același raționament este valabil și pentru interpretarea art. 169 alin. (2) din același statut, normă potrivit căreia: ”Bunurile sacre sunt cele destinate prin sfințire sau binecuvântare cultului divin. Ele nu pot fi înstrăinate și nici urmărite.”

De altfel, această concluzie este confirmată și de prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007, potrivit cărora ”bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult.”

Astfel, anterior etapei sacralizării, bunul trebuie să fie dobândit cu titlu, conform legilor în vigoare la acest moment.

Referitor la faptul că prima instanță de fond ar fi reținut greșit că prin sentința civilă nr. 242/2010 s-a constatat dreptul de proprietate al mănăstirii asupra terenului, în realitate, potrivit susținerilor recurentei, sentința respectivă, la pronunțarea căreia recurenta nu a fost parte, privind un alt teren, în suprafață de 79.673 mp, situat în stânga drumului județean DJ174E Păltiniș - Dîrmoxa, al cărui amplasament este diferit față de terenul în suprafață de 15.057 mp situat în dreapta drumului județean DJ174E Păltiniș - Dîrmoxa și pe care a fost ridicat complexul monahal, în cauză, sunt de reținut următoarele.

Instanța de apel nu a reținut acest motiv cu motivarea că ”nu pot fi primite nici criticile privind confuzia pe care prima instanță o face între suprafața de 15.057 mp pe care se află edificat ansamblul monahal și suprafața de 89.417 mp aflată pe un alt amplasament având în vedere că prima instanță a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința atacată și a înlăturat mențiunile privind constatarea dreptului de proprietate pentru suprafețele de 974 mp teren identic cu p. A1 din C.F. a com. cad. Panaci și de 79.673 mp teren identic cu parcela A1 din C.F. a com. cad. Panaci, constatând dreptul de proprietate numai asupra terenului și construcțiilor care alcătuiesc complexul monahal.”

Îndreptarea de eroare materială s-a încuviințat la cererea reclamantei care a arătat că și-a restrâns pretențiile doar cu privire la suprafața de 15.057 mp pe care se află edificat ansamblul monahal.

Astfel, în mod implicit, instanța de apel a înlăturat și argumentul primei instanțe de fond referitor la această sentință. De altfel, nici reclamanta nu a susținut că s-ar fi constatat deja dreptul de proprietate privind terenul pe care s-a construit complexul monahal în cauză printr-o altă sentință, temeiul de dobândire invocat fiind tot cel legal.

Având în vedere că este neîntemeiată cererea de constatare a dreptului de proprietate în temeiul legii așa cum a fost invocată de către reclamantă, este inutilă analiza apărării recurentei în sensul că i s-ar aplica art. 170 din Statutul C. aprobat prin Decretul nr. 233/1949 pentru păstrarea dreptului de proprietate în patrimoniul său.

În ceea ce privește motivele de recurs privind capătul de cerere de constatare a nulității contractelor de dare în plată nu se impune analiza acestora decât din perspectiva faptului că reclamanta a invocat ca motiv de nulitate inexistența cauzei prin înstrăinarea bunului altuia. Or, atâta timp cât s-a reținut netemeinicia cererii reclamantei de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul contractelor de dare în plată, nu este îndeplinită premisa analizei acestui motiv de nulitate, fapt ce atrage respingerea și a acestei cereri ca neîntemeiată.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-3 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în tot decizia atacată, va admite apelul, va schimba în parte sentințele nr. 1692 din data de 17 noiembrie 2015 și nr. 1894 din data de 22 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Suceava, va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, radierea drepturilor și constatarea nulității absolute a contractelor de dare în plată, va menține celelalte dispoziții ale sentințelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții B. Catrinari prin reprezentant D., H., G., F., I., J., L. și M. împotriva Deciziei nr. 660 din 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, în Dosarul nr. x/334/2014.

Modifică în tot decizia atacată.

Admite apelul declarat de pârâții B. Catrinari - prin reprezentant D., H., G., F., I., J., L. și M. împotriva sentințelor civile nr. 1692 din 17 noiembrie 2015 și nr. 1894 din data de 22 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Suceava.

Schimbă în parte sentințele nr. 1692 din data de 17 noiembrie 2015 și nr. 1894 din data de 22 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Suceava.

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, radierea drepturilor și constatarea nulității absolute a contractelor de dare în plată, din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. Catrinari, H., G., F., I., J., L., M. și O.

Menține celelalte dispoziții ale sentințelor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iunie 2017.