Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 445/2018

Şedinţa din camera de consiliu de la 14 februarie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 ianuarie 2017 sub nr. x/2/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Societatea C. SA, a solicitat instanţei să dispună următoarele: 1) în măsura în care nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra certificatelor verzi cu seriile indicate în factura din 15 martie 2016 (certificate verzi vândute către D. SA în baza ofertei de cumpărare) sau în măsura în care transferul se poate anula pentru nerespectarea condiţiei legale a unei plăţi efective, obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea către reclamantă a certificatelor verzi menţionate, cu condiţia ca acestea să aibă o perioadă de valabilitate rămasă, la momentul restituirii, cel puţin egală cu perioada de valabilitate pe care o aveau la momentul emiterii facturii sus menţionate; 2) în măsura în care nu este posibilă restituirea în condiţiile de mai sus, obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea contravalorii cu TVA a acestor certificate verzi, în cuantum de 148.970,95 de lei.

În fapt, în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a încheiat contractul din 10 martie 2016 în baza căruia a vândut un număr de 1.172 de certificate verzi, valoarea totală a contractului cu TVA fiind de 186.213,70 de lei; în baza art. 9 alin. (2) şi (12) din contract şi a art. 6.2.4 din Procedura aprobată prin avizul ANRE nr. 8 din 22 ianuarie 2014, reclamanta a fost constrânsă să confirme încasarea care consta doar în predarea biletelor la ordin, nu şi în onorarea efectivă a acestora; din întreaga sumă de plată a fost onorată doar suma de 37.242,74 de lei, rămânând un rest de plată de 148.970,96 de lei; ca urmare a admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei în privinţa D., nu au mai putut fi efectuate plăţi; pentru restul de plată de 148.970,96 de lei nu s-a îndeplinit condiţia prevăzută de art. 1488 alin. (3) din C. civ., astfel încât certificatele verzi corespunzătoare acestei sume, vândute de către reclamantă, au fost transferate de către C. în mod nelegal, în prezent D. beneficiind şi de aceste certificate şi de preţul corespunzător, preţ care nu a fost achitat în mod efectiv reclamantei. În cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtelor: fapta ilicită şi vinovăţia pârâtelor reiese din exercitarea defectuoasă a atribuţiilor legale ale acestora, acestea permiţând terţului D. să participe la licitaţii de cumpărare a certificatelor verzi cu contracte care prevăd că plata se face cu instrumente de plată (bilet la ordin) şi se consideră încasată la momentul predării acestora către vânzător, fără a reflecta condiţia prevăzută de art. 1488 alin. (3) din C. civ.; reclamantei i-a fost produs un prejudiciu, în cuantum de 148.970,96 de lei, reprezentând contravaloarea a 80% dintre cele 1.172 de certificate verzi vândute către D. procent pentru care aceasta din urmă nu a onorat biletele la ordin.

În drept, reclamanta a invocat art. 8 teza a II-a, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) şi lit. c), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1357 şi urm. art. 1382 şi art. 1488 alin. (3) din C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.959 din 18 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost motivată şi întemeiată în drept, din punct de vedere material (substanţial), pe dispoziţiile art. 1357 şi urm., art. 1382 şi art. 1488 alin. (3) din C. civ., dispoziţii care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Chiar dacă, din punct de vedere procedural, reclamanta a invocat ca temeiuri de drept dispoziţiile art. 8 teza a II-a, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) şi lit. c), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, argumentele invocate de reclamantă nu vizează caracterul nejustificat al refuzului pârâtelor de soluţionare favorabilă a cererii de reparare a prejudiciului, ci condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel fiind, în raport de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa a reţinut că reclamanta a dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, deci un raport de drept civil şi nu un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Prin raportare la valoarea obiectului cererii (148.970,96 de lei) şi la sediile pârâtelor (una având un sediul în Bucureşti sectorul 2, iar cealaltă în Bucureşti sectorul 3), instanţa a apreciat că judecarea cauzei este de competenţa materială şi teritorială a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) şi art. 112 alin. (1) raportat la art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti la data de 04 octombrie 2017.

Prin Sentinţa nr. 12.187 din 14 noiembrie 2017, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, la rândul său, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a decide astfel, instanţa Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a reţinut următoarele:

Reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată art. 8 teza a II-a, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) şi lit. c), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1357 şi urm. art. 1382 şi art. 1488 alin. (3) din C. civ., precizând expres că formulează "acţiune în contencios administrativ", îndreptată împotriva "refuzului nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii", reiterând aceste susţineri de fiecare dată când s-a pus în discuţie competenţa materială a instanţei în soluţionarea acţiunii.

Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a motivat că nu poate proceda la schimbarea cauzei acţiunii, având doar posibilitatea de a pune în discuţie calificarea acţiunii, însă, în situaţia în care partea îşi menţine susţinerile privind temeiul acţiunii, se impune a se da curs principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aprecierile reclamantei - în sensul că în speţă ar exista sau nu un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri ce i-ar fi pricinuit o pagubă, în sensul că pârâtele ar fi sau nu autorităţi administrative - se impun a fi analizate în raport de prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care, în mod firesc, se completează cu dispoziţiile art. 1357 şi următoarele în ceea ce priveşte repararea prejudiciului la care se face referire la art. 8 din Legea nr. 554/2004 reclamanta susţinând că "răspunderea civilă delictuală este doar cadrul general al temeiului de drept material invocat".

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, competenta de soluţionare a acţiunii reclamantei, pentru considerentele care succed.

Prioritar, trebuie reţinut că, în considerarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, instanţa nu e ţinută în stabilirea competenţei de temeiul juridic, invocat formal de parte, ci determinarea competenţei urmează a se face după calificarea acţiunii deduse judecăţii în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

În speţă, cauza acţiunii reclamantei asupra căreia instanţa a fost chemată să se pronunţe - prin cauza acţiunii înţelegându-se scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze - este aceea de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună repararea prejudiciului pretins a-i fi fost cauzat reclamantei ca urmare a neexercitării atribuţiilor legale, în mod corespunzător, de către pârâte, în principal, în natură (prin restituirea către reclamantă a certificatelor verzi cu seriile indicate în factura din 15 martie 2016 - certificate verzi vândute către D. SA în baza ofertei de cumpărare), iar în subsidiar prin echivalent (prin obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea contravalorii cu TVA a acestor certificate verzi, în cuantum de 148.970,95 de lei). Susţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtelor, reclamanta a invocat în drept atât dispoziţiile art. 1357 şi urm., art. 1382 şi art. 1488 alin. (3) din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi dispoziţiile art. 8 teza a II-a, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) şi lit. c), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se considera vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ (actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice) sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri (faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004) se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

"Contenciosul administrativ" este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Conform art. 8 alin. (1) teza a II-a, din lege, "se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cei care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Potrivit art. 18 alin. (1) din aceiaşi lege, "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă" iar potrivit alin. (3), "În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi rezultă că repararea pagubei în condiţiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ tipic - art. 8 alin. (1) teza I-a sau asimilat - art. 8 alin. (1) teza a II-a.

Aşadar, instanţele de contencios administrativ sunt competente să judece doar litigiile care întrunesc două particularităţi: 1) una dintre părţi este o autoritate publică şi 2) conflictul are la bază un act administrativ tipic (actul administrativ unilateral) sau asimilat (refuzul nejustificat al autorităţii publice de soluţionare a unei cereri privind un act administrativ sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative sau nesoluţionarea cererii în termenul prevăzut de lege).

Astfel, concluzia care se impune este aceea că, de competenţa instanţelor de contencios administrativ, nu sunt toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.

Împrejurarea că fapta ilicită imputată pârâtelor ar consta în nerespectarea unor dispoziţii de drept administrativ şi că pârâtele sunt autorităţi publice nu este de natură a conduce la o altă concluzie, determinarea instanţei competente trebuind să fie făcută în funcţie de obiectul şi de cauza acţiunii, nu în funcţie de calitatea părţilor.

În speţă, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluţionată acţiunea reclamantei este configurat de dreptul comun, competentă material fiind nu instanţa de contencios administrativ ci instanţa Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, raportat la valoarea obiectului cererii (148.970,96 de lei) şi la sediile pârâtelor, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) şi art. 112 alin. (1) raportat la art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Societatea C. SA, având ca obiect "acţiune în răspundere civilă delictuală'" în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Societatea C. SA, având ca obiect "acţiune în răspundere civilă delictuală", în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - ED