Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Recurs incident. Caracter accesoriu în raport cu recursul principal

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul incident

Index alfabetic : recurs principal

  • cheltuieli de judecată

                                                                              C.proc.civ., art. 472, art. 474, art. 491

 

Recursul incident exercitat în condițiile art. 472 și 474 C.proc.civ. – la care trimit în mod expres prevederile art. 491 din cod – are caracter accesoriu în raport de recursul principal, în sensul că, prin declararea recursului principal există riscul pentru partea care a câștigat procesul, în tot sau în parte, de a i se înrăutăți situația prin eventuala admitere a recursului principal.

Prin urmare, cum intervenientul a declarat recurs principal numai în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, iar reclamantul a formulat recurs incident prin care a criticat atât soluția de respingere a apelului său cât și pe cea privind cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, recursul incident este admisibil doar în limitele criticilor din recursul principal, neputând fi primite motivele referitoare la soluția de respingere ca nefondat a apelului reclamantului. Aceasta, întrucât riscul unei soluții defavorabile există doar în privinţa dispoziției vizând cheltuielile de judecată, criticate prin recursul principal. Dacă acesta din urmă ar fi admis, casarea deciziei recurate, pe temeiul art. 497 C.proc.civ., ar fi una parțială, conducând la rejudecare exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, nu și cu privire la apelul însuși.

 

Secția I civilă, decizia nr. 1399 din 20 aprilie 2018      

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 06.06.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, precum şi în temeiul art. 43 din Legea nr. 129/1992, republicată, a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând obligarea acestuia la anularea Depozitului naţional reglementar nr. f20110297 depus de S.C. B. pentru desenele şi modelele industriale anexate cererii de depozit, cu autor C., precum şi a certificatului de înregistrare a modelelor nr. 019904.

           Prin sentinţa civilă nr. 407 din 03.04.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de  reclamanta  S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi cu intervenienta SC B. SRL, a anulat certificatul de înregistrare nr. 019904 în privinţa modelelor nr. 7, 9, 23, 24 şi 25 şi a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată. 

Prin decizia civilă nr. 849/A din 09.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei civile apelate și a obligat apelanta la 26.084 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 24 alin. (4) din H.G. nr. 211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, examinarea noutăţii şi a caracterului individual se face prin compararea impresiei globale redate prin combinaţia dintre principalele caracteristici (linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine) cu materialul opus, cel mai apropiat de desenul sau modelul examinat.

Cum motivele de anulare şi cele de opoziţie sunt aceleaşi [cele prevăzute de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 129/1992] se impune concluzia că este necesară specificarea menţiunilor de la art. 23 lit. b) şi d) din regulament inclusiv în cererea de anulare a înregistrării, astfel că solicitările apelantei de modificare, pe parcursul judecării apelului, a materialului opus în cadrul verificării efectuate de experţi, are semnificaţia unei cereri noi în apel, nepermisă de art. 478 alin. (1) C.proc.civ. În aplicarea regulii prevăzută de textul menţionat, legea stabileşte că în faţa instanţei de apel părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în faţa primei instanţe sau arătate în cererea de apel sau întâmpinare. Dar şi motivele sau mijloacele de apărare invocate prin cererea de apel sau întâmpinare nu pot viza, desigur, decât aspecte ce ţin de judecata în prima instanţă şi de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta.

Concluziile raportului de expertiză efectuate în apel (după încuviinţarea obiecţiunilor, în care experţii au procedat la compararea desenelor din certificatul de înregistrare cu cele pe care reclamanta le-a indicat în primă instanţă), au evidenţiat că nu există trăsături caracteristice semnificative care să producă impresia globală de identitate între desene.

Pe de altă parte, chiar reţinând anteriorităţile puse la dispoziţia experţilor în apel, analizate în prima variantă de raport, se observă că doar desenul 13.1 înregistrat de intimată a fost identificat ca identic cu un model din catalogul B. 2005. Dar, catalogul B. 2005 nu este indicat în acţiune ca anterioritate, mai mult, desenul 13 nu este precizat ca obiect al cererii de anulare a înregistrării.

Deşi solicită anularea în tot a certificatului de înregistrare cu nr. 010994, reclamanta indică desenele pretins identice cu cele din documentele distructive de noutate ca fiind cele cu numerele 23, 25, 26, 27, 28, 29, 4, 5, 6, 1, 2, 31, 32, 33, 34, 26, 7, 9. Întrucât desenul cu numărul 13 nu se numără printre acestea, verificarea valabilităţii înregistrării acestuia în calea de atac presupune depăşirea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, în raport de art. 479 alin. (1) C.proc.civ. Chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, apelul rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea verifică legalitatea şi temeinicia acesteia.

În speţă, nu a fost probată existenţa documentelor care conţin desene pretins anterioare, documente menţionate în cererea de chemare în judecată, astfel că, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de aducerea la cunoştinţa publică a acestora.

Aşadar, nu s-a făcut dovada motivelor de anulare prevăzute de art. 42 din Legea nr. 129/1992, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 şi 7 din Legea nr. 129/1992 pentru înregistrarea desenelor.

În baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., apelanta, ca parte care a pierdut, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, onorariul experţilor judiciari, onorariul expertului parte al intimaţilor şi taxa de timbru aferentă cererii de recuzare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta B. SRL, iar reclamanta A. SRL a formulat recurs incident.

Recursul declarat de intervenienta B. SRL a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, intervenienta a susţinut, în esenţă, că, în privinţa cazului prevăzut de mod greşit, instanţa de apel nu a argumentat şi motivat hotărârea sa privind reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentă, singurul temei de drept invocat fiind art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că textele de lege nu fac distincţia între etapele procesuale şi cheltuielile de judecată, recurenta solicitând acordarea cheltuielilor de judecată aferente întregului ciclu procesual, orice altă interpretare conducând la încălcarea dreptului la apărare al părţilor, drept cu valoare de principiu, prevăzut de art. 13 C.proc.civ.

Recursul incident declarat de reclamanta A. SRL a fost încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 23 lit. b) şi d) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 129/1992, cât şi ale dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi art. 4 C.proc.civ., fiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motivat de faptul că nu există nicio prevedere legală care să limiteze materialul probator la înscrisurile depuse la dosar la momentul chemării în judecată, existând posibilitatea completării materialului probator, ca urmare a accesului la documente relevante de existenţa cărora recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, se consideră că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel modalitatea în

care s-au acordat cheltuielile de judecată, în condiţiile în care cererea de acordare a cheltuielilor aferente fondului era tardivă, în raport de art. 452 C.proc.civ., întrucât intervenienta nu a solicitat cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, precum şi faptul că aceste cheltuieli puteau fi compensate, iar instanţa de apel nu a dispus reducerea acestora proporţional cu activitatea depusă de fiecare avocat în parte.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, reținându-se, conform art. 486 alin. (3) C.proc.civ., următoarele:

Elementele cererilor: cererea de recurs formulată de intervenienta B. SRL a fost motivată, motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.; cererea de recurs incident formulată de reclamanta A. SRL a fost motivată, motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

S-a mai reținut că recursul formulat de intervenienta B. SRL a fost declarat la data de 20.04.2017 (conform datei de pe plicul poştal, aflată la dosarul din recurs), decizia recurată a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 20.03.2017, termenul de declarare a recursului, de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 485 alin. (1) C.proc.civ. şi calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., s-a împlinit pe data de 20.04.2017.

Recursul incident formulat de reclamanta A. SRL a fost depus odată cu întâmpinarea la recursul principal la data de 14.06.2017

Recursul principal declarat de intervenienta B. SRL a fost comunicat recurentei-reclamante la data de 15.05.2017; în speţă, termenul de declarare a recursului incident, ce se depune odată cu întâmpinarea la recursul principal, este de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. XVII alin. (3) coroborat cu art. XVII alin. (4) raportat la art. XVI alin. (1), calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., s-a împlinit pe data de 15.06.2017.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C.proc.civ., s-au constatat următoarele:

Recursul formulat de intervenienta B. SRL a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ. Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Recursul incident formulat de reclamanta A. SRL a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ. Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

              Prin încheierea din 23.02.2018, Î.C.C.J. a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. SRL și de intervenienta SC B. SRL împotriva deciziei nr.849/A din 9.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă  și s-a acordat termen de judecată la data de 20.04.2018. S-a reținut că urmează a se discuta, în raport și de finalitatea apărării de fond formulate, asupra admisibilității recursului incident din perspectiva enunțată de recurenta intervenientă.

 La termenul de judecată din data de 20.04.2018, instanța de recurs a pus în discuție eventuala calificare juridică a recursului reclamantei ca recurs principal, cu consecința neîndeplinirii condițiilor în ceea ce priveşte instanţa la care se depune şi termenul de declarare a acestuia ori posibilitatea analizării de către instanţă a recursului incident în limitele în care acesta are legătură cu recursul principal și, deci, este admisibil, respectiv doar la critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate în apel.

  Cu titlu prealabil, în contextul conturat prin dezbaterile din ședința publică din data de 20.04.2018, Înalta Curte urmează a analiza recursul incident numai în limitele criticilor ce fac obiect al recursului principal, declarat de intervenienta SC B. SRL, critici ce vizează cheltuielile de judecată, fiind inadmisibile motivele de recurs referitoare la soluția de respingere ca nefondat a apelului reclamantului, pentru următoarele considerente:

 Recursul incident exercitat în condițiile art. 472 și 474 C.proc.civ. – la care trimit în mod expres prevederile art. 491 C.proc.civ. – are caracter accesoriu în raport de recursul principal, în sensul că, prin declararea recursului principal, există riscul pentru partea care a câștigat procesul, în tot sau în parte, de a i se înrăutăți situația prin eventuala admitere a recursului principal și are, astfel, interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii recurate. Caracterul accesoriu este accentuat de dispozițiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ., din care rezultă dependenţa soluţiei date recursului incident de soluţia dată de instanţă recursului principal.

Așadar, recursul incident este admisibil numai în măsura existenței riscului schimbării soluției date în apel într-un sens favorabil recurentului principal, prin aderarea la recurs urmărindu-se împiedicarea adoptării unei asemenea soluții în calea extraordinară de atac. Recursul incident nu este deschis în absența acestui risc sau, dacă a fost exercitat, rămâne fără efect atunci când riscul nu mai există, față nesoluționarea în fond a recursului principal.

În cauză, se reține că, prin decizia recurată, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, cu obligarea apelantului – reclamant la cheltuieli de judecată într-un cuantum mai mic decât cel solicitat de către intimatul–intervenient.

Reclamantul nu a declarat recurs principal împotriva soluției de respingere a apelului său, ci recurs incident, prin care a criticat atât dispoziția de respingere a apelului, cât și dispoziția privind cheltuielile de judecată, urmărind, dacă nu înlăturarea acestora, cel puțin diminuarea cuantumului stabilit în sarcina sa. În schimb, intervenientul a declarat recurs principal, nemulțumit fiind de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.

Față de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al recursului incident, se constată că riscul unei soluții defavorabile există doar în privinţa soluției vizând cheltuielile de judecată, criticate prin recursul principal. Dacă acesta din urmă ar fi admis, casarea deciziei recurate, pe temeiul art. 497 C.proc.civ., ar fi una parțială, conducând la rejudecare exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, nu și cu privire la apelul însuși.

În aceste condiții, urmează a se constata că recursul incident este admisibil, însă doar în limitele criticilor din recurs principal, astfel încât nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la soluția de respingere ca nefondat a apelului reclamantului și nu vor fi cercetate.

            Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

Prin motivele de recurs invocate de recurentul principal, motive ce se regăsesc şi în cuprinsul memoriului de recurs incident, recurentele critică decizia nr. 849/A din 9.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti prin prisma incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ. în ceea ce privește aplicarea și interpretarea art. 453 C.proc.civ.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Se susține de către recurenta intervenientă că instanţa de apel nu a argumentat în fapt și în drept soluţia cu privire la reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de către intervenienta SC B. SRL, ci doar a menţionat că s-a raportat la dispoziţiile art. 451 alin. (1) C.proc.civ., fiind incident astfel motivul reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. Arată că intervenienta a făcut dovada tuturor cheltuielilor de judecată făcute în prezenta cauză, care nu a fost iniţiată de către aceasta.

Recurenta S.C. A. S.R.L. invocă aceeași critică de nelegalitate, însă în contextul nemotivării hotărârii cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

Susținerile recurentelor nu sunt fondate, în motivarea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată instanța reține incidența art.453 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, și a arătat în ce constau cheltuielile de judecată și care sunt înscrisurile ce le atestă.

Așadar, contrar susținerilor recurentei – interveniente, instanța de apel nu a redus cheltuielile de judecată solicitate, în aplicarea art. 453 alin. (2) din cod, ci a acordat sumele de bani dovedite a fi fost efectuate prin înscrisurile menționate în mod expres în decizie.

Reevaluarea constatărilor de fapt referitoare la dovada cheltuielilor de judecată nu este posibilă în această fază procesuală, iar eventualele greșeli de calcul nu pot fi invocate pe calea recursului, ci doar prin procedura prevăzută de art. 442 C.proc.civ., conform art. 445 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ambele recurente susţin că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată. Prin recursul incident s-a arătat că aceste cheltuieli puteau fi compensate, iar instanța de apel nu a dispus reducerea cheltuielilor constând în onorariile de avocat,

efectuate de către recurenta – intervenientă.

Aceste motive de recurs ce vizează exclusiv cuantumul și modul de acordare a cheltuielilor de judecată de instanța de fond și de cea de apel nu pot fi primite. Critica de nelegalitate reglementată de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. are în vedere încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel.

              Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art.451 C.proc.civ.,  instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este „vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”,art. 451 alin. (2) C.proc.civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, și anume că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanţă de judecată.

  Însă, operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de instanța de fond și cea de apel presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, atât cele care vizează compensarea, cât și cele care vizează cuantumul acestora, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte țin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

 Cum aceste critici invocate nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 C.proc.civ., cele două recursuri declarate de intervenienta SC B. SRL şi de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 849/A din 9.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au fost respinse în baza art. 496 alin. (1) C.proc.civ.