Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Cameră preliminară. Măsuri de supraveghere tehnică

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- cameră preliminară

- măsuri de supraveghere tehnică

 

                       C. proc. pen., art. 142, art. 281

Deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2016 şi nr. 302/2017

 

Actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă, din perspectiva dispoziţiilor art. 97 C. proc. pen., procedee probatorii, care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, ce constituie mijloc de probă şi, prin urmare, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, organele care pot participa la realizarea acestor acte sunt exclusiv organele de urmărire penală. În raport cu dispoziţiile art. 285 C. proc. pen. - potrivit cărora urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată - actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă acte de urmărire penală.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 s-a realizat o schimbare a regimului juridic al nulităţii generate de încălcarea dispoziţiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, în sensul incidenţei nulităţii absolute, iar nu a nulităţii relative. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului”, care nu au calitatea de organe judiciare, nu determină numai o încălcare a competenţei materiale sau a competenţei funcţionale a organelor de urmărire penală, ci o încălcare a competenţei generale a organelor statului, care se valorifică prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017.

 

I.C.C.J., Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea din 21 martie 2018

 

Prin încheierea penală nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A. şi B.

S-a constatat că inculpaţii C. şi D., partea civilă E. şi persoana vătămată F. nu au invocat cereri sau excepţii.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat regularitatea rechizitoriului emis la data de 2 octombrie 2017, în dosarul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B., C. şi D., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

S-a dispus începerea judecăţii, primul termen de judecată urmând a fi stabilit după rămânerea definitivă a prezentei încheieri.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen., încheierea s-a dispus a se comunica, de îndată, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţilor, părţii civile şi persoanei vătămate.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, în baza art. 347 C. proc. pen., au formulat contestaţii inculpaţii A. şi B., criticând încheierea judecătorului de cameră preliminară pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, fiind reiterate, în esenţă, aspectele invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară.

Prin motivele de contestaţie prezentate în scris, inculpații A. şi B., în temeiul art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (2) C. proc. pen., au solicitat admiterea contestațiilor formulate, desființarea încheierii penale nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară și, rejudecând, admiterea cererilor și excepțiilor invocate.

Examinând actele dosarului şi încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu sub aspectul cazurilor de nulitate absolută, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, între altele, următoarele:

Obiectul procedurii de cameră preliminară este descris explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 C. proc. pen. care statuează neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce ţin, în mod esenţial, de legalitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea probelor în sine şi implică identificarea dispoziţiilor legale pertinente aplicabile în cauză, examinarea conformităţii probelor şi actelor de urmărire penală cu exigenţele acelor dispoziţii şi, doar în cazurile expres prevăzute de lege, de aplicare corespunzătoare a sancţiunilor prevăzute în art. 281-282 C. proc. pen.

Sfera controlului exercitat în camera preliminară, în privinţa legalităţii sesizării, vizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 328 C. proc. pen. referitoare la conţinutul rechizitoriului, fiind necesar ca acesta să cuprindă menţiunile privind data emiterii şi denumirea parchetului, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la persoana inculpaților, faptele reţinute şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, dispoziţia de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare şi semnătura celui care l-a întocmit, precum și menţiunea verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

În cazul în care, prin rechizitoriu, s-au dispus atât soluţii de trimitere în judecată, cât şi soluţii de netrimitere în judecată (clasare), verificarea legalităţii actului de sesizare a instanţei se va raporta doar la soluţiile de trimitere în judecată; soluţiile de netrimitere în judecată pot fi verificate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de judecătorul de cameră preliminară doar în cadrul competenţelor derivate, numai în ipoteza formulării unei plângeri (potrivit procedurii prevăzute în art. 340 şi art. 341 C. proc. pen.).

Limitele verificării legalităţii sesizării sunt impuse de dispoziţiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen. care se referă la „neregularităţi ale actului de sesizare”, precum şi de dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. care prevăd sancţiunea restituirii cauzei la parchet când „rechizitoriul este neregulamentar întocmit”, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut în art. 345 alin. (3) C. proc. pen. şi aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

În Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale a României, s-a relevat că, în contextul separării funcţiilor judiciare, instituţia camerei preliminare este echivalentă unei noi faze a procesului penal; ea nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, iar activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, neantamând şi nedispunând cu privire la elementele esenţiale: faptă, persoană şi vinovăţie.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că judecătorul de cameră preliminară nu verifică temeinicia ori aparenţa de temeinicie a probelor sau a trimiterii în judecată şi nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea ori suficienţa probelor administrate în acuzare sau legalitatea şi temeinicia încadrării juridice a acuzaţiei, acestea fiind aspecte de fond ale cauzei penale.

Referitor la măsurile de supraveghere tehnică, precum şi activităţile specifice de culegere de informaţii ce se regăsesc în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

  a. În primul rând, privitor la activităţile autorizate prin mandatul de securitate naţională nr. Y., a căror nulitate este invocată de către inculpata A., facem precizarea că acestea nu sunt măsuri de supraveghere tehnică dispuse conform C. proc. pen., ci activităţi de culegere de informaţii autorizate de judecători anume desemnaţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Este adevărat că unele dintre acestea sunt similare măsurilor de supraveghere reglementate în dispoziţiile art. 138-146 C. proc. pen., însă nu trebuie confundate cu acestea.

Activităţile de culegere de informaţii sunt autorizate şi puse în executare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României şi nu potrivit dispoziţiilor C. proc. pen.

Potrivit acestei legi (art. 8 alin. 1), activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.

Conform art. 9 din aceeaşi lege, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate. Activitatea de informaţii a acestor organe se desfăşoară în conformitate cu prevederile acestei legi şi este controlată de Parlament. Cum Direcţia generală de informaţii şi protecţie internă era structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfăşura astfel de activităţi de informaţii (după cum vom arăta în continuare), tragem concluzia că activitatea de culegere de informaţii realizată de către DIPI/SIPI în baza Legii nr. 51/1991 este conformă acestei legi, precum şi legii de organizare a acestei structuri (O. U. G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative).

Aşadar, aceste activităţi de culegere de informaţii au fost realizate în conformitate cu legea care le reglementează, urmând ca instanţa învestită să soluţioneze în fond cauza să stabilească care este valoarea probatorie a acestor informaţii.

b. În al doilea rând, referitor la motivele contestaţiilor formulate de inculpaţii A. şi B., privitor la nulitatea măsurilor de supraveghere dispuse în cauză, conform dispoziţiilor art. 138-146 C. proc. pen., distingem în funcţie de criticile formulate următoarele situaţii:

b.1. Astfel, referitor la critica inculpatei A., privitoare la nulitatea actului de autorizare a măsurilor de supraveghere, respectiv încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 şi nr. 2 din 12 ianuarie 2016, precum şi încheierea nr. 5 din 4 mai 2017 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Suceava, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată.

Din actele dosarului, rezultă că a fost respectată procedura prevăzută în dispoziţiile art. 138-146 C. proc. pen. în care este reglementată procedura autorizării şi a prelungirii acestor măsuri, argumentele prezentate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond fiind însuşite întru totul de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sub acest aspect, se constată că judecătorul de drepturi şi libertăţi competent, în raport de calitatea de magistrat procuror deţinută de inculpata A., a autorizat şi prelungit ulterior prin încheiere măsurile de supraveghere prevăzute în C. proc. pen. la solicitarea organului de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Botoşani. Faptul că referatul cu propunerea de autorizare/ prelungire a măsurilor de supraveghere, precum şi încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi nu sunt corespunzător motivate, în opinia inculpatei contestatoare, nu poate în niciun caz să atragă nulitatea acestora şi, drept consecinţă, a mijloacelor de probă obţinute în baza acestora.

b.2. În ceea ce priveşte criticile formulate de către cei doi contestatori referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierii nr. 18 din 16 decembrie 2015 şi prelungite prin încheierea nr. 3 din 12 ianuarie 2016 şi încheierea nr. 7 din 12 februarie 2016, judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele motive:

  Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că prin încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Suceava a autorizat, printre altele, interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă de către A. şi C., măsură prelungită prin încheierile din 12 ianuarie 2016 şi respectiv 12 februarie 2016, ambele pronunţate de către acelaşi judecător de drepturi şi libertăţi.

Totodată, din actele dosarului reiese că, prin adresele nr. X. din 16 decembrie 2015, 12 ianuarie 2016 şi 12 februarie 2016, Procurorul Şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Botoşani a solicitat Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Botoşani punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierilor amintite. De asemenea, mai rezultă că mandatul de supraveghere tehnică din 12 ianuarie 2016 emis de Curtea de Apel Suceava a fost înaintat de către procurorul şef al aceluiaşi serviciu către Serviciul Român de Informaţii pentru a fi pus în executare.

De asemenea, trebuie reamintit că în dispoziţiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen. se prevedea că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori alte organe specializate ale statului.

Prin Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), s-a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională. Prin această decizie s-a constatat că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică (paragraful 47).

Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. proc. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) C. proc. pen. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. proc. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Ulterior, prin O. U. G. nr. 6/2016, a fost modificat art. 142 alin. (1) C. proc. pen., în sensul stabilit de Curtea Constituţională prin decizia amintită, eliminând din cuprinsul acestuia sintagma „ori alte organe specializate ale statului.”

Privitor la competenţa Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Botoşani de a efectua acte de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Târgu-Mureş, consideră că lucrătorii acestui serviciu nu aveau o astfel de competenţă, nefăcând parte din categoria lucrătorilor specializaţi ai poliţiei în sensul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în dispoziţiile art. 10 din O. U. G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, se prevedea că Direcţia generală de informaţii şi protecţie internă este structura specializată a ministerului care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Prin O. U. G. nr. 76/2016 a fost reorganizată această direcţie, prevăzându-se chiar în primul articol al acestui act normativ că Direcţia Generală de Protecţie Internă este structură specializată cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu personalitate juridică, care desfăşoară activităţi de identificare, contracarare şi înlăturare a ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc la adresa informaţiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional şi capacităţii operaţionale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice.

De altfel, în art. 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României se prevede că Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate. Activitatea de informaţii a acestor organe se desfăşoară în conformitate cu prevederile prezentei legi şi este controlată de Parlament.

Aşadar, rezultă cu claritatea că lucrătorii DIPI/SIPI ori SRI, la momentul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, nu intrau în categoria organelor de cercetare penală sau a lucrătorilor specializaţi ai poliţiei (care pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară), enumeraţi în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. proc. pen., putând fi incluşi doar în categoria altor organe specializate ale statului, prevăzută în acelaşi articol, în forma anterioară deciziei Curţii Constituţionale amintite.

În ceea ce-i priveşte pe lucrătorii Serviciului Român de Informaţii, desemnaţi să pună în executare mandatul din 12 ianuarie 2016, este evident, faţă de dispoziţiile amintite mai sus, că nu pot fi incluşi decât în categoria „altor organe specializate ale statului” la care se refereau dispoziţiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen., înainte de modificarea survenită prin O. U. G. nr. 6/2016.

Sub acest aspect, nu este lipsit de importanţă să menţionăm că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, procurorul de caz a dispus prin ordonanţa din 11 martie 2016 încetarea imediată a măsurilor de supraveghere autorizate prin mandatul de supraveghere tehnică din 12 ianuarie 2016 emis de Curtea de Apel Suceava.

Privitor la calificare din punct de vedere juridic a actelor de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, din perspectiva dispoziţiilor art. 97 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acestea reprezintă procedee probatorii, probele fiind convorbirile purtate de către persoanele în cauză, iar procesele-verbale de redare a acestor convorbiri reprezentând mijloacele de probă. În legătură cu acestea, Curtea Constituţională (în decizia amintită) a statuat că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. proc. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate, constituie un mijloc de probă. Totodată, în aceeaşi decizie s-a reţinut că actele îndeplinite de organele prevăzute în art. 142 alin. (1) teza a doua C. proc. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate în art. 55 alin. (1) C. proc. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 285 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Or, faţă de aceste dispoziţii, este evident că punerea în executarea măsurilor de supraveghere reprezintă acte de urmărire penală, şi nu doar activităţii de sprijin tehnic. Acestea din urmă erau reglementate în dispoziţiile art. 142 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., care se refereau la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

Tot în legătură cu aceste acte trebuie amintit că, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. a) şi d) C. proc. pen., urmărirea penală în prezenta cauză trebuia să fie efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror, în acest sens fiind şi prevederile art. 324 alin. (1) C. proc. pen. Însă, conform dispoziţiilor art. 324 alin. (3) C. proc. pen., în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.

În prezenta cauză, constatăm că nu există ordonanţe ale procurorului de caz pentru delegarea lucrătorilor SIPI ori SRI în vedere punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierilor amintite. Există însă numai ordonanţe de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară în vederea transcrierii convorbirilor telefonice interceptate în baza acestor mandate. De altfel, procurorul de caz nici nu avea posibilitatea legală să delege alte organe decât cele de cercetare penală să efectueze acte de urmărire penală.

Ulterior însă, procurorul de caz a emis ordonanţă de delegare a ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Tehnic, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică din 4 mai 2017 emis de Curtea de Apel Suceava.

Aşadar, punerea în executare a acestor mandate de supraveghere tehnică a fost realizată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. a) şi d) C. proc. pen. şi art. 324 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Revenind la Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituţională a conchis în sensul că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

Cât priveşte incidenţa acestei decizii a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dezacord cu judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Târgu-Mureş, consideră că este aplicabilă în cauza de faţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că aceasta este singura concluzie care se impune ţinând cont de argumentele prezentate chiar de Curtea Constituţională în cuprinsul acestei decizii. Astfel, se arată că privitor la efectele deciziei (paragraful 51), Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României.

În ceea ce priveşte sancţiunea care intervine în cazul încălcării normelor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 281 şi art. 282 C. proc. pen., aceasta ar fi fost, la momentul punerii în executare a respectivelor măsuri de supraveghere, nulitatea relativă, regimul acesteia fiind reglementat în dispoziţiile art. 282 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale însă (publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

Curtea Constituţională a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane (caracteristică nulităţilor relative) exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Având în vedere că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în sensul celor stabilite în Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că aceste dispoziţii nu mai pot fi aplicate în forma avută înainte de declararea acestora ca neconstituţionale. Totodată, nu se poate considera că dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. au fost abrogate în întregime şi drept urmare nu mai pot fi aplicate deloc, întrucât nu acest lucru s-a statuat prin decizia amintită.

Ceea ce s-a realizat prin această decizie a fost schimbarea regimului juridic al nulităţii ce decurge din încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa după calitatea persoanei sau după materie a organelor de urmărire penală, din relativă, în absolută. Aceasta conduce la concluzia, în primul rând, că vătămarea suferită este prezumată, nemaifiind necesară dovedirea acesteia.

De altfel, având în vedere faza în care se află prezenta cauza, aspectele privitoare la termenul până la care poate fi invocată nulitatea nu prezintă importanţă, aceasta, indiferent dacă este relativă sau absolută, putând fi invocată în faza camerei preliminare.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, emise în baza încheierilor amintite mai sus, de către lucrătorii Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Botoşani şi Serviciului Român de Informaţii, ce s-a materializat în interceptarea convorbirilor, atrage nulitatea absolută a acestora, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017. Aceasta deoarece actele au fost îndeplinite de către un organ care nu avea calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare ori organ de cercetare penală special.

Procedându-se în această modalitate, nu se poate pune problema doar a încălcării competenţei după materie, respectiv funcţională, întrucât această chestiune s-ar putea pune numai dacă necompetenţa ar viza organele judiciare. Cum lucrătorii Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Botoşani şi Serviciului Român de Informaţii nu aveau calitatea de organe judiciare, realizarea actelor menţionate s-a efectuat cu încălcarea competenţei generale a organelor statului. Bineînţeles că această încălcare va fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât o astfel de încălcare a competenţei organelor statului atrage cu atât mai mult nulitatea absolută a actelor astfel realizate.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să constate nulitatea actelor de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, emise în baza încheierilor amintite, de către lucrătorii Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Botoşani şi Serviciului Român de Informaţii şi, în consecinţă, şi a proceselor-verbale de redare a acestora, fiind realizate cu încălcarea normelor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestațiile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A desfiinţat, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând:

A constatat nulitatea interceptărilor convorbirilor telefonice din 24 decembrie 2015, 4 ianuarie 2016, 5 ianuarie 2016, 9 ianuarie 2016, 13 ianuarie 2016, 1 februarie 2016, 4 februarie 2016, 5 februarie 2016, 15 februarie 2016, 16 februarie 2016, 18 februarie 2016, 19 februarie 2016, 20 februarie 2016, 21 februarie 2016, 22 februarie 2016, 23 februarie 2016, 24 februarie 2016, 29 februarie 2016, 1 martie 2016, 2 martie 2016, 3 martie 2016, 4 martie 2016, 6 martie 2016, 7 martie 2016, 9 martie 2016, 10 martie 2016, 11 martie 2016 autorizate prin încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 şi prelungite prin încheierea nr. 3 din 12 ianuarie 2016 şi încheierea nr. 7 din 12 februarie 2016 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Suceava, precum şi a proceselor-verbale de redare a acestor convorbiri.

A exclus din materialul probator procesele-verbale de redare a convorbirilor mai sus menţionate.

A dispus eliminarea mijloacelor de probă a căror nulitate a fost constatată.

În temeiul art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (3) C. proc. pen., a comunicat procurorului copie a prezentei încheieri, cu menţiunea de a comunica în 5 zile de la comunicarea prezentei încheieri dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor ori solicită restituirea cauzei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.