Ședințe de judecată: Decembrie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Neglijenţă în serviciu. Medic. Lipsa tipicităţii obiective

 

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu     

Indice alfabetic: Drept penal

- neglijenţă în serviciu

                           

C. pen., art. 298

 

În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 518/2017, încălcarea unei atribuţii de serviciu a medicului, care nu este prevăzută expres în legislaţia primară, nu întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 298 C. pen. Dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (potrivit cărora acordarea asistenței medicale publice de urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățeanului) şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 46/2003 (conform cărora pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale), prin caracterul lor general, nu pot fi interpretate în sensul că reglementează în legislaţia primară îndatorirea de serviciu a medicului de gardă de a dispune efectuarea unei radiografii sau internarea, a cărei încălcare ar putea determina incidenţa art. 298 C. pen.  

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 46/RC din 12 februarie 2019

 

Prin sentința penală nr. 42 din 28 martie 2018 pronunțată de Judecătoria Târgu Secuiesc, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (1), (2), (3) şi (4) lit. c) C. pen., a condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii de 37.500 lei (rezultată prin stabilirea unui număr de 250 zile-amendă, respectiv a cuantumului de 150 lei corespunzător unei zile-amendă), pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 298 C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 19, art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 şi art. 1381 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B. și inculpatul a fost obligat la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale către această parte civilă.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., prin decizia nr. 492/Ap din 10 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 42 din 28 martie 2018 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, care a fost desființată sub aspectul individualizării judiciare a amenzii aplicate inculpatului și sub aspectul cuantumului daunelor morale pe care acesta a fost obligat să le plătească.

Rejudecând în aceste limite, instanța de apel a redus pedeapsa amenzii aplicate inculpatului A. la suma de 8.000 lei (200 de zile-amendă penală în cuantum de 40 lei fiecare) și a redus cuantumul daunelor morale pe care inculpatul a fost obligat să le plătească părții civile B. la suma de 8.000 lei.

Împotriva deciziei penale menționate a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din 13 noiembrie 2018, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 492/Ap din 10 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, cauza fiind trimisă completului, în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie.

Soluționând în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. recursul în casație formulat de condamnatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, în principal, pentru următoarele considerente:

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.

Sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege.”

Drept urmare, verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în casaţie implică analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, respectiv dacă se realizează o corespondență deplină între fapta comisă şi tiparul de incriminare corespunzător infracțiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Având în vedere că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, deci care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate şi conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În speță, inculpatul A. a fost condamnat pentru infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută în art. 298 C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului A. s-a reținut, în esență, că în calitate de medic chirurg la Secţia chirurgie a Spitalului municipal C., a consultat în mod superficial pe numitul B. care, la datele de 22 septembrie 2015 şi 23 septembrie 2015, s-a prezentat la camera de gardă în vederea tratării pentru o plagă înjunghiată, cu consecinţa agravării stării de sănătate a acestuia.

De asemenea, s-a reținut că inculpatul și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu care erau prevăzute de lege (în conformitate cu Deciziile Curții Constituționale nr. 518/2017, respectiv nr. 405/2016), iar prin aceasta a cauzat o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale părții civile B., respectiv atingerea adusă dreptului victimei de a beneficia de asistență medicală și tratament corespunzător și afectarea și agravarea stării de sănătate a acesteia.

Astfel, s-a stabilit că inculpatul nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu prevăzute în dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și pe cele din art. 2 din Legea nr. 46/2003, care sunt reluate în mod amănunțit în Codul de etică al Colegiului Medicilor (art. 8), în Ordinul ministrului sănătății emis în aplicarea Legii nr. 46/2003, dar și în fișa postului inculpatului și care au fost aduse la cunoștință acestuia.

Instanța de apel a mai reținut că obligația legală care îi revenea inculpatului este prevăzută în art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și în art. 2 din Legea nr. 46/2003 - aceea că acordarea asistenței medicale de urgență este o datorie pentru medici și un drept pentru cetățean.

De asemenea, instanța de apel reține că inculpatul este acuzat de neîndeplinirea unei obligații de diligență de mijloace, obligație înscrisă și în Codul de etică al medicilor. În acest sens, instanța de apel reține încălcarea art. 8 din Codul de etică al medicilor, care prevede obligația pentru un medic de a depune toate diligențele, astfel încât pacientul să beneficieze de maximum de garanții și, în raport de condițiile concrete, starea sa de sănătate să nu aibă de suferit, respectiv încălcarea art. 2 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 46/2003 care prevede dreptul pacientului de a beneficia de servicii medicale de cea mai înaltă calitate, precizând că aceste dispoziții se regăsesc şi în art. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.

Potrivit art. 298 C. pen., infracţiunea de neglijență în serviciu constă în „încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Prin Decizia nr. 518/2017 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 765 din 26 septembrie 2017), a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (1) C. pen. anterior și ale art. 298 C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinirea prin încălcarea legii.”

Rezultă, așadar, că potrivit normei de incriminare prevăzută în art. 298 C. pen., astfel cum a fost reconfigurată cu efect obligatoriu prin deciziile Curții Constituționale, constituie infracțiunea de neglijență în serviciu doar încălcarea unor atribuții prevăzute prin lege emisă de Parlament ori prin ordonanțe sau prin ordonanțe de urgență emise de Guvern.

În cauza de față, inculpatul A. este acuzat de îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, pe motiv că nu a acordat părții civile o asistență medicală corespunzătoare. Rezultă, așadar, că în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea faptei în varianta normativă a elementului material constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă.

Din această perspectivă, este important de reamintit că instanța de apel a avut în vedere aceeași situație de fapt ca cea expusă în actul de sesizare și în hotărârea primei instanțe și că nu s-a reținut refuzul inculpatului de a asigura asistența medicală, dimpotrivă, s-a reținut că inculpatul l-a examinat pe pacient, i-a suturat plaga și i-a prescris un anumit tratament medicamentos - cu ocazia primei prezentări a pacientului la camera de gardă, respectiv l-a consultat la a doua prezentare la spital.

În realitate, așa cum reiese din hotărârea instanței de apel, actul de conduită concret imputat inculpatului (în sensul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu) constă, de fapt, într-o omisiune, și anume: fie că nu a dispus efectuarea unei investigaţii suplimentare (respectiv o radiografie abdominală pe gol), fie că nu a reținut bolnavul sub observaţie în stare de internare.

Procedând la analiza dispozițiilor invocate prin decizia atacată, ca temei al obligației corelative nerespectate de către inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data comiterii faptei): „Acordarea asistenței medicale publice de urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățeanului. Aceasta va include și misiunile de salvare aeriană și navală.”

Conform art. 2 din Legea nr. 46/2003 (în forma în vigoare la data comiterii faptei): „Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.”

Potrivit art. 8 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România: „Obligația diligenței de mijloace - Medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său și va depune toată diligența pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanții în raport de condițiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.”

Cât priveşte „art. 2 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 46/2003”, astfel cum au fost reţinute aceste dispoziţii prin decizia atacată, se constată că un asemenea ordin nu există. La data comiterii faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, era în vigoare Ordinul nr. 386/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 (publicat în M. Of. nr. 356 din 22 aprilie 2004), completat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 673/2015 (publicat în  M. Of. nr. 384 din 2 iunie 2015).

În conformitate cu art. 2 din acest ordin: „Respectarea prevederilor prezentului ordin este obligatorie pentru toţi furnizorii de servicii de sănătate din România.”

Normele de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 din 7 aprilie 2004, aprobate prin respectivul ordin, prevăd la art. 2: „(1) Unităţile trebuie să asigure accesul egal al pacienţilor la îngrijiri medicale, fără discriminare pe bază de rasă, sex, vârstă, apartenenţă etnică, origine naţională, religie, opţiune politică sau antipatie personală. (2) Fiecare unitate trebuie să cuprindă în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare prevederi referitoare la obligaţia personalului angajat privind dreptul pacienţilor la respect ca persoane umane.” Verificând întreg conținutul acestor norme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la art. 3 se prevede: „Unitățile trebuie să utilizeze toate mijloacele și resursele disponibile pentru asigurarea unui înalt nivel calitativ al îngrijirilor medicale.”

În fișa postului medicului A., astfel cum a reţinut instanţa de apel, se prevede faptul că: răspunde pentru corectitudinea diagnosticului şi pentru calitatea tratamentului prescris; este responsabil pentru calitatea serviciilor medicale oferite pacienţilor; în cazuri de urgență, folosește investigații paraclinice din ambulatoriu.

Față de cele expuse, se constată că atribuția concretă stabilită în sarcina medicului, cu privire la care se reține comiterea infracțiunii, nu este prevăzută expres de lege, dar nici în unele din actele cu putere normativă inferioară legii, reținute de către instanțe în hotărârile atacate, respectiv Ordinele ministrului sănătății emise în aplicarea Legii nr. 46/2003.

Cât privește obligațiile din fișa postului, în special, obligația medicului de gardă de a folosi investigații paraclinice, trebuie precizat că prin hotărârea atacată s-a reținut că „este adevărat că potrivit actului de avizare de la Institutul de Medicină Legală de la Târgu Mureș, respectiv, potrivit opiniei profesorului doctor D., nu există un protocol de efectuare a investigațiilor paraclinice pentru o asemenea leziune precum cea prezentată de către partea civilă.”

Din perspectiva condiției de tipicitate a elementului material al infracțiunii de neglijenţă în serviciu constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că trebuie identificată obligația de serviciu care a fost încălcată, implicit, dispoziția legală care prevede conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de către inculpat, în raport de care comportamentul acestuia a fost considerat a fi o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.

Suplimentar, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 518/2017, atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se afla inculpatul şi pe care acesta a încălcat-o trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României.

Or, examinând dispozițiile legale invocate în hotărârea definitivă de condamnare, rezultă că acea conduită imputată inculpatului - respectiv obligația de a dispune efectuarea unei radiografii sau internarea bolnavului, nu este prescrisă de lege, o atare obligație nefiind stabilită de art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și nici de art. 2 din Legea nr. 46/2003.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, în sarcina inculpatului nu s-a reținut că a refuzat acordarea asistenței medicale, ci că, într-un anumit context factual, nu a asigurat o asistență medicală adecvată. Însă, caracterul defectuos al îndeplinirii atribuției de serviciu nu poate fi stabilit în afara unei prescripții normative clare, previzibile, neechivoce. În absența unei dispoziții legale, imputarea omisiunii de a dispune investigații suplimentare sau internarea părții civile nu poate constitui temei al răspunderii penale, fiind consecința unei aprecieri arbitrare.

Față de cele reținute, se constată că dispozițiile din Legea nr. 95/2006 și Legea nr. 46/2003, invocate a fi încălcate de către inculpat, sunt prea generale și că actul de conduită imputat inculpatului nu este prevăzut de lege, ci, cel mult, de acte cu putere inferioară legii, care nu se încadrează în categoria actelor normative care pot constitui temei al răspunderii penale pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, astfel cum au fost stabilite prin Decizia nr. 518/2017 cu referire la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale.

În considerentele acestei decizii, făcând trimitere la Deciziile anterioare nr. 405/2016 și nr. 392/2017 referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, instanţa de contencios constituțional a stabilit cu claritate care este sensul sintagmei „îndeplineşte prin încălcarea legii”, ce intră în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de neglijență în serviciu: „ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului]” (paragraful 36 din Decizia nr. 518/2017).

În lumina celor statuate prin deciziile Curții Constituționale, neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului), și nu prin acte de nivel inferior (hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului).

În speță, atribuţiile de serviciu ale inculpatului nu sunt reglementate în mod expres prin lege. Dispozițiile legale invocate - art. 98 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, art. 2 din Legea nr. 46/2003 - nu prevăd actul de conduită imputat inculpatului A., ci reglementează cadrul general de desfășurare a activității în domeniul sănătății, prin precizarea unor drepturi ale pacientului. Drept urmare, nu pot fi interpretate în niciun caz în sensul impunerii în sarcina medicului a obligaţiei de serviciu constând în efectuarea/dispunerea unei investigații suplimentare sau a internării pacientului.

Aceste dispoziții legale nu prevăd conduita cu privire la care s-a reținut omisiunea inculpatului și, implicit, conduita față de care a fost stabilită îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, așa încât nu răspund condiției de predictibilitate statuată prin deciziile Curții Constituționale, ca cerință obligatorie pentru atragerea răspunderii penale.

Plecând de la premisa că adoptarea unor acte de reglementare secundară vine să detalieze legislația primară și nu se poate realiza decât în limitele și potrivit legislației primare care le ordonă, se constată că prevederile din Codul deontologic și din ordinul ministrului sănătății nu pot adăuga la lege și nu pot suplini lipsa de precizie a acesteia (cu atât mai puțin, fișa postului, care emană de la angajator).

Lipsa prevederii în lege a îndatoririi de serviciu, chiar în condițiile existenței unor prevederi în acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului, face ca acuzația adusă inculpatului să nu îndeplinească condițiile de tipicitate ale infracţiunii de neglijență în serviciu.

În sensul argumentelor expuse, deosebit de relevante sunt următoarele constatări ale instanței de contencios constituțional, menționate în Decizia nr. 518/2017:

- legiuitorului îi revine obligația ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare și aplicare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuției de serviciu, le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă (paragraf 31);

- privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele în acte normative cu caracter special. Curtea a reținut că, întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea a reținut că, chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale (paragraf 32);

- persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificație penală (paragraf 34);

- raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei „neîndeplinirii” unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată (paragraf 34);

- raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de neglijență în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară (paragraf 35);

- neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă (paragraf 35);

- în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situația ca, în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu, elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal (paragraf 37);

- în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte (paragraf 37).

În concluzie, îndeplinirea defectuoasă de către inculpatul A. a unei atribuţii de serviciu impusă prin Codul deontologic sau prin fișa postului nu are semnificaţie penală, impunându-se achitarea acestuia sub aspectul comiterii infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Fapta reținută în sarcina inculpatului nu corespunde condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute în art. 298 C. pen., putând constitui temei al răspunderii civile sau al răspunderii disciplinare, fără să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

De altfel, chiar prin deciziile Curții Constituționale sus-menționate s-a stabilit că „incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual” (paragraful 42 din Decizia nr. 518/2017).

În final, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, deși obiectul judecății în prezenta cauză l-a constituit o infracțiune de serviciu și nu una dintre cele care vizează viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, se impune a constata că fapta inculpatului nu corespunde nici tiparului de incriminare al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen., deoarece lipsește urmarea prevăzută de lege, respectiv producerea consecințelor indicate în art. 194 alin. (1) C. pen., și anume: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; d) avortul.

Cât privește punerea în primejdie a vieţii persoanei, se constată că prin hotărârea atacată s-a stabilit, pe baza actelor medico-legale, că aceasta nu se datorează faptei inculpatului, așa încât nu există raport de cauzalitate între fapta reținută și acest rezultat (avizul comisiei superioare medico-legale a indicat faptul că atitudinea medicului chirurg nu a modificat evoluția medicală a cazului și că punerea în primejdie a vieții se datorează plăgii înjunghiate; mai mult, așa cum s-a reținut în decizia atacată, comisia de avizare a primului raport de expertiză medico-legală a opinat că prin întârzierea stabilirii la consultaţiile iniţiale a diagnosticului de plagă înjunghiată penetrantă - perforantă nu s-a adus un prejudiciu persoanei vătămate, iar intervenţia chirurgicală era oricum obligatorie pentru tratarea leziunii traumatice iniţiale).

Pentru toate aceste considerente, constatând că fapta inculpatului, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) și alin. (3) C. proc. pen., a admis recursul în casaţie formulat de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 492/Ap din 10 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, a desfiinţat în totalitate decizia penală menţionată şi sentința penală nr. 42 din 28 martie 2018 pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc şi, rejudecând:

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe condamnatul A. pentru infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută în art. 298 C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă B.