Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 220/RC/2019

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 36/P/2017 din data de 3 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, printre altele, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la pedeapsa de: 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce se va executa potrivit disp. art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) din C. pen.

În baza art. 91 şi 92 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a obligat inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Oradea sau Bibliotecii Judeţene Bihor, pe o perioadă de 80 de zile.

În baza art. 94 alin. (2) din C. pen. a dispus ca supravegherea executării măsurilor şi obligaţiilor stabilite în sarcina inculpatului A. să se efectueze de Serviciul de Probaţiune Bihor, care va sesiza instanţa de judecată în cazurile prevăzute de art. 94 alin. (4) din C. pen.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 19 şi art. 25 din C. proc. pen. a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă, Statul Român prin ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.352.356,96 RON în favoarea acesteia, reprezentând prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Restul pretenţiilor civile au fost respinse ca nefondate.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5), art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată faţă de inculpatul B..

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 20 din Legea nr. 78/2000, a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului B., dispusă prin ordonanţa din data de 16aprilie 2015

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare faţă de stat.

În baza art. 274 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare reţinute în sarcina inculpatului B. au rămas în sarcina statului.

În baza art. 407 alin. (2) din C. proc. pen., după rămânerea definitivă, un exemplar al prezentei sentinţe se comunică Serviciului de Probaţiune Bihor.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. raportat la art. 272 alin. (2) din C. proc. pen. a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a sumei de 300 RON, cu titlu de onorariu, avocatului desemnat din oficiu C., conform delegaţiei pentru asistenţă judiciară din oficiu nr. 2925 din 11 mai 2015.

Prin Decizia penală nr. 265 din 25 mai 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile părţii civile Statul Român prin ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, a persoanei interesate D. şi a inculpatului A. împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 3 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 pct. 2, lit. a) din C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 3 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bihor şi a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând cauza:

A impus inculpatului A. ca, în baza art. 93 alin. (2), lit. b) din C. pen., să frecventeze un program de reintegrare social derulat de către Serviciul de Probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat pe apelanţii A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, A. şi D. la câte 1.000 RON fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare în apel, în favoarea statului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., reţinându-se în sarcina acestora că în calitate de inspectori vamali în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 6 iunie 2010, în sensul de a nu aplica amenda de 20.000 RON agentului economic SC E. SRL Oradea şi de a nu confisca de la acesta suma de 1.352.356,96 RON, reprezentând contravaloarea motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010, fără a deţine atestat eliberat de autorităţile fiscale teritoriale, cauzând o pagubă bugetului de stat în valoare de 1.372.356,96 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru SC E. SRL Oradea.

Din certificatul de deces aflat la dosarul Tribunalului Bihor,a rezultat că inculpatul B. a decedat la data de 15 octombrie 2016, astfel că soluţia instanţei de fond de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este legală.

Solicitarea persoanei interesate apelante D., în sensul de a se dispune achitarea inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., este nefondată.

Astfel, potrivit art. 18 din C. proc. pen. suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţa a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală.

S-a menţionat că, din aceste prevederi legale rezultă că doar persoana care are calitatea de suspect sau inculpat poate să ceară continuarea procesului penal.

Or, în speţa de faţă intervenind decesul inculpatului B., soţia acestuia, D. nu avea calitatea cerută de lege pentru a solicita continuarea procesului penal.

Ca atare, prima instanţă în mod legal a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B., ca urmare a decesului, aceasta neavând posibilitatea să analizeze temeinicia acuzaţiei aduse acestui inculpat decedat.

Cu privire la solicitarea inculpatului A. de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece aceasta a interpretat în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi că hotărârea atacată este nemotivată, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi primită.

Astfel, Curtea a reţinut că interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză nu poate reprezenta un motiv pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, această critică putând fi analizată doar de către instanţa de control judiciar. Instanţa ierarhic superioară nu poate impune primei instanţe să reţină o altă stare de fapt decât cea care potrivit convingerii sale rezultă din probele administrate în cauză.

Referitor la critica nemotivării soluţiei instanţei de fond, Curtea a constatat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a prevederilor art. 6 din Curţii Europene a Drepturilor Omului, în situaţia în care hotărârea instanţei de fond nu este motivată corespunzător, instanţa de control judiciar este obligată să suplinească lipsurile acesteia, iar nu să desfiinţeze şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe.

Cu privire la inculpatul A., Curtea a constatat că acesta se face vinovat de comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa, aspect care rezultă din probele administrate în cauză, respectiv:

- Ordin de misiune nr. 301 din 17 mai 2010, potrivit căruia s-a dispus efectuarea de către inculpaţi a unui control inopinat - supraveghere fiscală privind respectarea Legii nr. 571/2003, pe linia comercializării uleiurilor uzate la SC E. SRL Oradea şi SC F. SRL.

- Raportul de misiune nr. x din 17 mai 2010 din care rezultă că s-a început şi nefinalizat controlul la SC E. SRL şi că nu s-a efectuat controlul la SC F. SRL.

- Proces-verbal din data de 17 mai 2010 întocmit de către inculpaţi, care au constatat că SC E. SRL efectuează activităţi de livrare angro de motorină către societăţi comerciale din ţară, activitate pentru care ar fi trebuit să deţină atestat angro, eliberat de către autorităţile fiscale teritoriale, potrivit OMF nr. 1378 din 2009. S-a constatat, totodată, că din documentele financiar-contabile rezultă că societatea a livrat numai în cursul lunii aprilie 2010 cantitatea de 176.352 litri. S-a mai constatat că pentru stocurile de motorină şi mişcările acesteia, societatea nu conduce evidenţe operative bazate pe fişa de magazie sau programe informatice de gestiune.

În acelaşi proces-verbal, la rubrica "Prevederi legale încălcate", inculpaţii au consemnat "art. 20669 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificată; art. 41 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 82/1991, republicată a contabilităţii", iar rubrica "Consecinţe"a rămas necompletată.

- Notă explicativă dată de G., director economic din cadrul SC E. SRL Oradea, potrivit căruia "Nu am efectuat vânzări de motorină către terţi în perioada menţionată. Precizăm că suntem în curs de autorizare ca vânzător en-gros conform O.U.G.. 39/2010 şi am sistat vânzarea de motorină.".

- Ordin de misiune nr. 362 din 16 iunie 2010, potrivit căruia s-a dispus continuarea controlului la SC E. SRL Oradea.

- Raportul de misiune nr. x/16 iunie 2010 din care rezultă că s-a întocmit procesul-verbal de control nr. x/16 iunie 2010, în prezenţa directorului economic G., în lipsa directorului general al SC E. SRL Oradea, H., urmând să se solicite o consultare cu conducerea DJAOV Bihor şi DJAOV Cluj.

- Proces-verbal nr. x din 16 iunie 2010 şi anexă întocmit de către inculpaţi, potrivit căruia "Societatea comercializează produsul motorină, produs menţionat la art. 175, alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, în schimbul transporturilor rutiere efectuate de clienţi.

Potrivit prevederilor art. 32, pct. 12, alin. (9) din O.U.G. nr. 34/2009, publicată în M.O. nr. 249 din 14 aprilie 2009, societatea avea obligaţia să se înregistreze la autoritatea fiscală teritorială conform procedurii şi cu îndeplinirea condiţiilor stabilite prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1378 din 24 august 2009, publicat în M.O. nr. 585 din 24 august 2009, în termen de 90 zile de la publicarea acestuia în Monitorul Oficial, adică până la data de 23 noiembrie 2009.

Până la data controlului societatea nu a îndeplinit obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală teritorială şi nu a îndeplinit procedura şi condiţiile stabilite prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1378/2009 şi a comercializat în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010 motorină în valoare totală de 1.352.356,96 RON, aşa cum a rezultat din situaţia anexa nr. 1 la prezentul proces-verbal, din care face parte integrantă.

Potrivit art. 32, pct. 12, alin. (12) din O.U.G. nr. 34/2009, "desfăşurarea activităţii de comercializare de către operatorii economici prevăzut la alin. (9) care nu îndeplinesc procedura şi condiţiile stabilite prin Ordinul 1378/2009, după termenul stabilit la alin. (9), constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă ..., confiscarea sumelor rezultate din vânzarea şi oprirea activităţii de comercializare a produselor pe o perioadă de 1 - 3 luni".

Art. 20669 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal modificată de H.G. nr. 1620/2009 art. I, F, Titlul VII "Accize şi alte taxe speciale", pct. 10 precizează că operatorii economici care intenţionează să comercializeze în sistem angro produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant şi gaz petrolier lichefiat - sunt obligaţi să se înregistreze la autoritatea competentă conform procedurii şi cu îndeplinirea condiţiilor stabilite prin ordin al Preşedintelui A.N.A.F.", iar la alin. (7) al aceluiaşi articol este stipulat că "desfăşurarea activităţii de comercializare de către operatorii economici prevăzuţi la alin. (4)…care nu respectă obligaţiile menţionate la alin. (4)…constituie contravenţie se sancţionează potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală.

Potrivit art. II alin. (3) din H.G. nr. 1620/2009, prevederile pct. 10, 13 şi 14 de la lit. F) a art. I se aplică începând cu data de 01 aprilie 2010.

O.U.G. nr. 39/21 aprilie 2010 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 02/2003 privind Codul de procedură fiscală la art. I pct. 27 precizează:

"la art. 220, după alin. (21) se introduce un nou alineat, alin. (22) cu următorul cuprins:

"Fapta prevăzută la art. 20669 alin. (7) din Codul fiscal se sancţionează cu amendă de la 20.000 la 50.000 RON, confiscarea sumelor rezultate din vânzare şi revocarea atestatului".

- Proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 17 iunie 2010/86, nr. x, în care s-a reţinut comercializarea de motorină fără atestat en-gros şi s-a aplicat sancţiunea avertismentului.

- Notă explicativă dată de H., director în cadrul SC E. SRL Oradea, care a arătat că "Obiectul de activitate al societăţii este transport mărfuri efectuat cu mijloace proprii şi ale altor sociale comerciale cărora le punem la dispoziţie şi semiremorca. Totodată la predarea mărfii (de transportat) şi a remorcii punem la dispoziţia transportatorului motorina necesară efectuării transportului. La sfârşitul lunii calendaristice se efectuează compensarea operaţiunilor reciproce prin emiterea de facturi. Nu am considerat că este o activitate de comercializare angro. Luna mai şi luna curentă nu s-au mai derulat, astfel de operaţiuni. Pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de Ord. Preşedintelui ANAF 1378/2009, în luna ianuarie am achitat o pompă de motorină nouă care să permită sistem de gestiune electronică, făcând toate demersurile pentru întocmirea dosarului de solicitare a atestatului de comercializare angro, care azi se află în stadiu de finalizare.".

- Adresa nr. x din 21 iulie 2010 emisă de către DJAOV Bihor din care rezultă că s-a respins solicitarea SC E. SRL privind obţinerea atestatelor de comercializare şi depozitare în sistem engro produse energetice, prin deciziile nr. 99 şi 100 ambele din data de 20 iulie 2010.

- Decizia nr. 90/1 din 30 iunie 2010 emisă de către directorul executiv al DJAOV Bihor, I., văzând activitatea necorespunzătoare desfăşurată în perioada mai - iunie 2010 de către lucrătorul vamal B. a dispus înfiinţarea unei comisii de activitate a acestuia.

- Proces-verbal din data de 27 iulie 2010 încheiat ca urmare a reverificării activităţii desfăşurate de inculpatul B. în perioada 1 mai 2010 - 30 iunie 2010.

- Declaraţii martor I., directorul executiv al DJAOV Bihor, J. (dosar urmărire penală, dosar instanţă de fond, dosar instanţă de fond, dosar apel), inspector vamal principal, K., controlor vamal, L., inspector vamal superior, M., inspector vamal/economist, N., inspector vamal/economist, declaraţiile martorei H., director SC E. SRL, din care rezultă aspecte privind activitatea de control efectuată de către inculpaţi la SC E. SRL.

- Fişa postului inculpatului A. .

- Declaraţiile inculpatului B. potrivit cărora în lipsa atestatului agentul economic care comercializa produse energetice săvârşea contravenţie, că în contextul în care s-a aplicat avertisment nu se mai putea confisca contravaloarea produselor energetice comercializate, că s-a aplicat avertisment, apreciind împreună cu coinculpatul A., că fapta nu prezintă un grad de pericol social ridicat, fără consecinţe fiscale, că nu i-a fost aplicată SC E. SRL amenda între 20.000 - 50.000 RON, întrucât societatea a solicitat acordarea atestatului, că nu s-a dispus confiscarea sumei de 1.352.356,96 RON datorită lipsei consecinţelor fiscale, onestitatea societăţii, gradul de conformare voluntară a acesteia la plata impozitelor şi taxelor.

- Declaraţiile inculpatului A. potrivit cărora neavând cunoştinţe în domeniul fiscal s-a bazat pe constatările coinculpatului B., că s-a constatat că societatea nu deţinea atestat de comercializare produse energetice, că nu s-a dispus confiscarea sumei de 1.352.356,96 RON, întrucât s-a aplicat doar avertisment, aceasta fiind proporţională cu fapta agentului economic, că s-a aplicat avertisment, deoarece societatea nu a comercializat efectiv motorină, ci doar a compensat anumite prestări de servicii ale altor agenţi economici, apoi societatea nu avea datorii către bugetul statului şi nu era suspectată de evaziune fiscală, criterii care au dus la aprecierea că fapta prezintă un grad de pericol social redus.

S-a mai reţinut că, din probele administrate în prezenta cauză a rezultat că prima instanţă în mod corect a reţinut starea de fapt, respectiv că, inculpatul A., inspector vamal în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, de a-şi îndeplini în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 16 iunie 2010, în sensul de a nu aplica sancţiunea complementară a confiscării sumei de 1.352.356,96 RON de la agentul economic SC E. SRL Oradea, reprezentând contravaloarea motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010, fără a deţine atestat eliberat de autorităţile fiscale teritoriale, cauzând o pagubă bugetului de stat în valoare de 1.352.356,96 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru SC E. SRL Oradea.

În rechizitoriu s-a mai reţinut în sarcina acestui inculpat că şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 16 iunie 2010, în sensul de a nu aplica, pe lângă pedeapsa complementară a confiscării motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010, amenda de 20.000 RON, agentului economic SC E. SRL Oradea.

Cu privire la această acuzaţie, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a apreciat că inculpatul A. avea posibilitatea potrivit legii să aplice agentului economic fie amenda contravenţională, fie sancţiunea avertismentului.

În acest sens sunt prevederile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora, avertismentul se poate aplica şi în cazul actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Apărarea inculpatului A., în sensul, că în situaţia în care se aplică agentului economic sancţiunea avertismentului, nu se mai aplică şi sancţiunea complementară a confiscării, s-a apreciat că este nefondată.

Este adevărat că potrivit art. 5 alin. (6) din O.G. nr. 2/2001 sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, însă acest act normativ nu prevede, ca în cazul sancţiunii contravenţionale principale a avertismentului, că aceasta se poate aplica chiar dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

În această situaţie, Curtea a apreciat că în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei prevede şi sancţiunea complementară pentru contravenţia comisă, agentul constatator este obligat să aplice această sancţiune.

Or, potrivit O.U.G. nr. 39 din 21 aprilie 2010, pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la art. I pct. 27 se prevede că, la art. 220, după alin. (21) se introduce un nou alineat, alin. (2)/2 cu următorul cuprins:

"Fapta prevăzută la art. 20669 alin. (7) din C. fisc. se sancţionează cu amendă de la 20.000 la 50.000 RON, confiscarea sumelor rezultate din vânzare şi revocarea atestatului."

Ca atare, s-a apreciat că inculpatul A. avea obligaţia legală să dispună confiscarea de la SC E. SRL Oradea a sumei de 1.352.356,96 RON, reprezentând suma rezultată din vânzarea motorinei.

Prin urmare, prima instanţă în mod corect a reţinut că inculpatul A., aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv în timpul controlului desfăşurat la SC E. SRL Oradea, a întocmit în mod defectuos procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei pentru fapta săvârşită de SC E. SRL Oradea, în sensul, că nu a aplicat sancţiunea complementară a confiscării, cu toate că aceasta era obligatorie potrivit legii, cauzând în acest fel o pagubă bugetului de stat în cuantum de 1.352.356,96 RON.

De asemenea, s-a apreciat că necunoaşterea dispoziţiilor legale fiscale, invocată de către inculpatul A. cu ocazia audierii sale, nu îl exonerează pe acesta de răspundere penală, în condiţiile în care acesta avea obligaţia în calitate de inspector fiscal să cunoască dispoziţiile legale în materie.

Cu privire la apărarea inculpatului A. că SC E. SRL Oradea nu a comis contravenţia prevăzută de art. 20669 alin. (7) din C. fisc. , deoarece acest agent economic nu a comercializat motorina, ci a compensat valoarea acesteia cu valoarea transportului efectuate de către alţi transportatori, Curtea a apreciat, de asemenea, că şi aceasta este nefondată.

În acest sens s-a reţinut că prin operaţiunea de comercializare se înţelege punerea în vânzare a unui bun, ceea ce a avut loc între SC E. SRL Oradea şi transportatori, chiar dacă între ei a existat o înţelegere de compensare a valorii motorinei şi a transporturilor efectuate. Chiar acest inculpat a reţinut în Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x din 17 iunie 2010/86, nr. x, că SC E. SRL Oradea a comercializat motorină fără atestat en-gros.

Prin urmare, Curtea a constatat că inculpatul A. şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, prin aceea că a încălcat în mod evident dispoziţiile unei legi, respectiv a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fiind, astfel respectată Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2006, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă în mod judicios a încadrat fapta inculpatului A., inspector vamal în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, de a-şi îndeplini în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 16 iunie 2010, în sensul de a nu aplica sancţiunea complementară a confiscării sumei de 1.352.356,96 RON de la agentul economic SC E. SRL Oradea, reprezentând contravaloarea motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010, fără a deţine atestat eliberat de autorităţile fiscale teritoriale, cauzând o pagubă bugetului de stat în valoare de 1.352.356,96 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru SC E. SRL Oradea, în prevederile art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. - infracţiunea de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este noul C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse faţă de dispoziţiile cuprinse în vechiul C. pen.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului A., prima instanţă în mod judicios a dat eficienţă criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen., reţinându-se în acest sens nivelul de educaţie al inculpatului, acesta fiind o persoană cu studii superioare, persoană care până la momentul săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina sa a avut o conduită corespunzătoare în societate, vârsta, starea de sănătate şi situaţia familială şi socială a inculpatului, ultimele împrejurări fiind de natură a justifica neexecutarea pedepsei aplicate în regim privativ de libertate.

De asemenea, raportat la natura şi gravitatea faptei, la cuantumul ridicat al prejudiciului cauzat bugetului de stat, aplicarea pedepselor complementare şi accesorii de către prima instanţă este justificată. Mai mult, aplicarea unor astfel de pedepse este obligatorie potrivit art. 297 alin. (1) teza finală din C. pen.

Cu privire la apelul declarat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, prin care a solicitat să se dispună în temeiul art. 93 alin. (2) C. pen. stabilirea uneia sau a mai multor obligaţii în sarcina inculpatului A., respectiv să urmeze un curs de pregătire şcolară, de pregătire profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de Serviciul de Probaţiune, Curtea îl va admite pentru următoarele considerente:

S-a menţionat că, potrivit art. 93 alin. (2) din C. pen. în situaţia în care instanţa dispune ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie suspendată sub supraveghere, este obligată să impună condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

Or, prima instanţă nu a impus inculpatului niciuna dintre obligaţiile de mai sus, motiv pentru care, Curtea a constatat că hotărârea atacată este nelegală sub acest aspect, şi a impus inculpatului A. ca în baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. să frecventeze un program de reintegrare social derulat de către Serviciul de Probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Apelul declarat de către partea civilă Statul Român prin ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 1.372.356,96 RON la care se adaugă dobânda legală de la data naşterii datoriei (17 iunie 2010) până la data plăţii efective, s-a apreciat că este nefondat.

După cum s-a arătat cu ocazia argumentării laturii penale a cauzei, inculpatul A. nu poate fi acuzat că nu a aplicat agentului economic SC E. SRL Oradea amenda contravenţională în cuantum de 20.000 RON, motiv pentru care acest inculpat nu poate fi obligat la plata acestei sume către partea civilă, acesta fiind obligat de prima instanţă în mod legal doar la plata valorii motorinei comercializate.

Solicitarea aceleiaşi părţi civile ca această sumă să fie plătită de către inculpaţii A. şi B. s-a reţinut că nu poate fi primită în condiţiile în care pe parcursul prezentului proces penal inculpatul B. a decedat. În această situaţie, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată împotriva inculpatului decedat rămâne nesoluţionată, cum, de altfel, în mod corect a dispus prima instanţă.

Cu privire la solicitarea părţii civile de acordarea a dobânzilor legale, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că nu se poate datora dobândă la suma pe care inculpatul nu o datorează, astfel cum s-a arătat mai sus.

Cu privire la solicitarea persoanei interesate apelante D. de ridicare a sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului B., dispusă prin ordonanţa din data de 16 aprilie 2015, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a menţinut această măsură, în acest sens fiind incidente dispoziţiile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin.

Faţă de cele de mai sus, Curtea, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile părţii civile Statul Român prin ANAF - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, a persoanei interesate D. şi a inculpatului A. împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 3 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 pct. 2, lit. a) din C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinţei penale nr. 36/03 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost desfiinţată în parte hotărârea atacată şi rejudecând cauza:

S-a impus inculpatului A. ca în baza art. 93 alin. (2), lit. b) din C. pen. să frecventeze un program de reintegrare social derulat de către Serviciul de Probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. au fost obligaţi apelanţii A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, A. şi D. la câte 1.000 RON fiecare reprezentând cheltuieli judiciare în apel, în favoarea statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 265/A/2018 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată la data de: 13 martie 2019, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea; 14 martie 2019- numitei D. în calitate de soţie a inculpatului B. (decedat); 29 martie 2019 - Statului Român prin ANAF, Direcţia generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

La 21 martie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea a depus concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12 aprilie 2019, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie la data de 9 mai 2019.

La data de 6 mai 2019 magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. a întocmit şi depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 265 din 25 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat A.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 265 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori), precum şi semnătura apărătorului ales al inculpatului care a exercitat calea de atac.

Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, în esenţă, a menţionat că elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatului A., în speţă îndeplinirea actului de control într-un mod defectuos, prin încălcarea legii, nu subzistă, prin raportare la următoarele considerente:

- Conform normelor legale în vigoare (O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 207/2015), precum şi doctrinei şi practicii judiciare, agentul constatator are posibilitatea de a alege şi stabili dacă se impune sau nu aplicarea sancţiunii complementare raportat la gradul de pericol social şi la consecinţele faptei;

- Raportat la comportamentul contribuabilului, la elementele circumstanţiale ale aşa zisei contravenţii de comercializare a combustibililor fără atestat de înregistrare, a apreciat că aplicarea sancţiunii complementare a confiscării veniturilor era mult exagerată, dispunerea acelui mijloc punitiv, fiind în directă contradicţie cu sancţiunea avertismentului aplicată;

- Activitatea de compensare realizată de SC E. SRL cu subcontractării săi nu se subscrie unei activităţi de comerţ, combustibilul fiind utilizat în interesul propriu al societăţii;

- Nu există un prejudiciu real produs bugetului de stat, întrucât actul normativ prin care se impunea confiscarea veniturilor a fost ulterior abrogat, fiind astfel necesar să se facă aplicarea legii contravenţionale mai favorabile;

- Modalitatea de lucru a contribuabilului nu a fost disimulată, din contră SC E. SRL a solicitat lămuriri cu privire la procedura legală de urmat, solicitări la care a primit o serie de răspunsuri neclare şi evazive;

- Atestatul necesar conform Ordinului preşedintelui ANAF nr. 1378/2009 nu impunea nicio obligaţie fiscală în plus în sarcina societăţii, acesta îndeplinind doar un rol formal, de a avea o evidenţă a societăţilor care comercializau produse accizabile, fiind doar o formalitate birocratică.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivul de casaţie încadrându-se în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie formulat de inculpatul A..

În consecinţă, prin încheierea din data de 09 mai 2019, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 265/A/2018 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării recursului în casaţie formulat de inculpatul A., fixându-se termen la data de 6 iunie 2019 pentru când au fost citate părţile, cu asigurarea apărării pentru recurentul-inculpat A..

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

În speţă, recurentul A. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând, în esenţă, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât atribuţiile pretins încălcate sunt reglementate de acte normative secundare, iar nu primare, aşa cum s-a statuat în Decizia nr. 405/2016 a instanţei de contencios constituţional.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), printre altele, în baza art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la pedeapsa de: 3 (trei) ani închisoare, reţinându-se, în esenţă, că acesta, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv în timpul controlului desfăşurat la SC E. SRL Oradea, a întocmit în mod defectuos procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei pentru fapta săvârşită de SC E. SRL Oradea, în sensul, că nu a aplicat sancţiunea complementară a confiscării, cu toate că aceasta era obligatorie potrivit legii, cauzând în acest fel o pagubă bugetului de stat în cuantum de 1.352.356,96 RON.

Având în vedere că, potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă fapta, astfel cum a fost reţinută de către instanţele inferioare, întruneşte, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului public de a nu îndeplini un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori de a-l îndeplini în mod defectuos, în cadrul şi în limitele atribuţiilor de serviciu, fiind necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, iar între fapta funcţionarului public şi rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate. În plus, dispoziţiile art. 309 din C. pen. reglementează situaţia în care acţiunea sau inacţiunea mai sus menţionată a avut consecinţe deosebit de grave, acestea fiind reglementate de prevederile art. 183 din C. pen.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În acest context, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă ale Guvernului, în situaţia neîntrunirii acestei exigenţe conduita funcţionarului, neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Prin urmare, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale, invocată de recurent, s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidenţă, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârşită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, decizia menţionată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 4 din C. pen. În acelaşi sens, cu referire la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanţei supreme în considerentele Deciziilor nr. 18/2016 şi nr. 6/2017.

În aceste condiţii, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârile atacate, din actele dosarului şi din Rechizitoriul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, rezultă că recurentului inculpat A. i s-a imputat încălcarea dispoziţiilor prev. de art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora, avertismentul se poate aplica şi în cazul actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Apărarea inculpatului A., în sensul, că în situaţia în care se aplică agentului economic sancţiunea avertismentului, nu se mai aplică şi sancţiunea complementară a confiscării, este nefondată.

Totodată, din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentului inculpat A. i s-a imputat şi încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Este adevărat că potrivit art. 5 alin. (6) din O.G. nr. 2/2001 sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, însă acest act normativ nu prevede, ca în cazul sancţiunii contravenţionale principale a avertismentului, că aceasta se poate aplica chiar dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă fără dubii că în calitate de inspector vamal în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia controlului efectuat la data de 6 iunie 2010, în sensul de a nu aplica amenda de 20.000 RON agentului economic SC E. SRL Oradea şi de a nu confisca de la acesta suma de 1.352.356,96 RON, reprezentând contravaloarea motorinei comercializate în perioada 23 noiembrie 2009 - 31 martie 2010, fără a deţine atestat eliberat de autorităţile fiscale teritoriale, cauzând o pagubă bugetului de stat în valoare de 1.372.356,96 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru SC E. SRL Oradea.

Aşadar, în prezenta cauză, fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), vizează încălcări ale legislaţiei primare (art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001şi O.G. nr. 92/2003), rezultând că recurentului inculpat A. i s-a imputat încălcarea dispoziţiilor primare, acestea fiind, cu precădere, menţionate în rechizitoriu şi în hotărârile atacate, aşa cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că, atât în rechizitoriu, cât şi în hotărârile pronunţate de instanţele inferioare se fac trimiteri şi la legislaţia secundară nu este de natură a justifica concluzia incidenţei deciziei invocate şi, corespunzător, soluţia achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislaţia primară (legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă) sunt prevăzute obligaţii/îndatoriri fundamentale, de esenţă pentru unele domenii de activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, care revin funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora şi, respectiv, pentru anumite categorii de funcţionari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcţionar/funcţie intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fişa postului, etc.). De altfel, în elaborarea legislaţiei se utilizează frecvent metoda prevederii în chiar legea, ordonanţa ori ordonanţa de urgenţă respectivă, a unui text care stabileşte expres obligaţia emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislaţii secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligaţiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale.

Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea inculpatului A. a avut în vedere săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs în casaţie, fapta comisă, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. Prin urmare, se constată că dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzaţia de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, iar nu doar a unor acte normative secundare.

Deşi la acest termen de judecată, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului A. a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, întrucât normele juridice primare a căror încălcare i se impută sunt reglementate într-o ordonanţa de urgenţă, care nu reprezintă legislaţie primară, Înalta Curte arată, pe de o parte, că aspectele nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care, potrivit considerentelor cuprinse în Decizia nr. 405/2016 a instanţei de contencios constituţional cu privire la sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuţiilor de serviciu, ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă) nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Pe de altă parte, în actualul stadiu procesual, nu mai pot fi primite criticile invocate cu caracter de noutate, întrucât acestea nu au fost cuprinse în motivele scrise de recurs, iar admiterea în principiu a căii extraordinare de atac a vizat doar chestiunile analizate anterior.

Cu privire la celelalte critici ce au fost pe larg detaliate în practicaua prezentei, Înalta Curte constată că acestea exced cadrului procesual actual, având în vedere că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile cazurilor prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul A. întruneşte toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 265/A/2018 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi, având în vedere culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îi va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 160 RON, urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 265/A/2018 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 iunie 2019.

Procesat de GGC -LM