Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 101/A/2020

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2020

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 (nr. 3388/2018), s-au dispus următoarele:

În baza art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. cu domiciliul procesual ales la Biroul Executorului Judecătoresc A., cu sediul în Bucureşti, str. x, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, pe o perioadă de un an.

Conform dispoziţiilor art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie publică, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 17 iunie 2016).

În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 1 iulie 2016).

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 25 iulie 2016).

Conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale stabilite, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare, în final, aplicându-se inculpatului A. pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, pe o perioadă de un an.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie publică, ca pedeapsă accesorie.

Conform dispoziţiilor art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca executarea pedepsei complementare aplicate inculpatului să înceapă la data rămânerii definitive a sentinţei.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială organizat de Serviciul de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 3 Bucureşti sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 3 Bucureşti.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., s-au admis în parte acţiunile civile formulate de partea civilă B. şi de părţile civile C., D., E., F. şi G., prin reprezentant legal B..

A fost obligat inculpatul la plata către părţile civile B., C., D., E., F. şi G. a sumei de câte 2000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON, la cursul BNR, la data plăţii, reprezentând daune morale.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate şi anume, procesele-verbale din datele de 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, încheiate în Dosarul de executare nr. x/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta H. în contradictoriu cu pârâtul B. şi s-a încuviinţat provizoriu reclamantei să aibă legături personale cu minorii C., D., E., F., G., în sensul că îi poate lua la domiciliul său în primul şi al treilea sfârşit de săptămână din fiecare lună, de vineri, ora 17, până duminică, ora 20 (…) şi 30 zile în vacanţa de vară în luna iulie, începând cu ora 11 din data de 1 iulie 2016 şi până la ora 20 în data de 31 iulie 2016, până la soluţionarea în mod definitiv a Dosarului de divorţ nr. x/2014

La data de 29 martie 2016, martora H., în calitate de creditoare, a formulat cerere de executare silită a dispoziţiilor din titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, formându-se astfel Dosarul de executare nr. x/2016, înregistrat la B.E.J. A.

Prin Încheierea nr. 2912 din 18 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/2016, a fost încuviinţată executarea silită în toate formele de executare prevăzute de lege a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, împotriva debitorului B., persoana vătămată în cauză.

La data de 20 mai 2016, inculpatul A. a emis o somaţie către debitorul B., întemeiată pe dispoziţiile art. 910 alin. (2) C. proc. civ., prin care îi solicita acestuia să permită creditoarei H. să îşi exercite dreptul de a avea legături personale cu minorii, conform programului stabilit de instanţa de judecată prin Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, somaţia fiind comunicată părţii civile B.

Conform art. 910 alin. (2) C. proc. civ., "executorul judecătoresc va trimite părintelui la care se află minorul încheierea de încuviinţare a executării împreună cu o somaţie în care îi va comunica acestuia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executorul judecătoresc în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să îşi exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul potrivit programului stabilit în titlul executoriu", ceea ce arată că inculpatul A. a optat pentru a doua variantă prevăzută de textul de lege menţionat.

La data de 3 iunie 2016, creditoarea H. a adus la cunoştinţa inculpatului A. că s-a prezentat, la aceeaşi dată, la adresa din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, unde locuiesc debitorul B. şi copii săi, cu scopul de a îi lua pe aceştia la domiciliul său, însă debitorul a refuzat să îi încredinţeze copiii, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc luarea măsurilor legale pentru respectarea programului stabilit de către instanţa de judecată.

Potrivit art. 910 alin. (3) C. proc. civ., "dacă debitorul nu se va conforma somaţiei executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanţa de executare pentru a face aplicarea prevederilor art. 906."

Art. 906 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare", însă inculpatul nu s-a conformat acestor dispoziţii legale imperative, care dădeau posibilitatea instanţei de executare să aplice penalităţi pe zi de întârziere debitorului care nu a executat obligaţia de a face, acesta îndeplinindu-şi, în mod defectuos, actele de executare silită în Dosarul nr. x/2016.

La data de 6 iunie 2016, inculpatul A. a emis adrese către Primăria Oraşului Voluntari - Direcţia de Poliţie Locală, respectiv Direcţia de Asistenţă Socială, pentru a delega doi lucrători, respectiv un reprezentant care să-l însoţească la data de 17 iunie 2016, ora 17:00, la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea referitoare la minori, la aceeaşi dată fiind emisă o înştiinţare prin care i se punea în vedere debitorului B. să fie prezent la data de 17 iunie 2016, ora 17:00, la imobilul din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, pentru punerea în executare a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., "executarea se va efectua în prezenţa unui reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta. Prezenţa psihologului nu este necesară dacă reprezentantul direcţiei are această calificare."

Din declaraţiile martorilor I., J. şi K. a rezultat că persoanele care au fost prezente cu ocazia deplasării inculpatului A. la domiciliul debitorului erau angajate ale Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, neavând calitatea şi specializarea cerute imperativ prin dispoziţiile art. 911 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, martora I. ocupa postul de inspector superior în cadrul compartimentului de autoritate tutelară, martora K. pe cel de asistent social, iar martora J. era consilier juridic, toate în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari, posturi care nu îndeplineau cerinţa specializării în domeniul protecţiei copilului, instituită prin art. 911 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, s-a reţinut că inculpatul A. a îndeplinit acte de executare cu nerespectarea dispoziţiilor art. 911 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

De altfel, prin Adresa nr. x din 29 august 2016, Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari a comunicat B.E.J. A. că, pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti referitoare la minori, trebuie să se adreseze Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

La data de 17 iunie 2016, ora 17:00, inculpatul A. s-a deplasat la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori, în prezenţa creditoarei H. şi a două reprezentante din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari (martorele I. şi J.).

În procesul-verbal întocmit la data de 17 iunie 2016 de către inculpat s-a menţionat că partea civilă B. este de acord să permită mamei minorilor să aibă legături personale cu aceştia, în sensul prevăzut în titlul executoriu, inculpatul arătând că, în prezenţa reprezentanţilor Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari, a vorbit, pe rând, cu cei cinci minori, care au spus că vor să meargă cu mama lor, la domiciliul acesteia, iar părinţii minorilor au convenit ca a doua zi, la data de 18 iunie 2017, să meargă împreună la serbarea copiilor şi apoi în parc.

Martora I. a arătat că, atunci când a fost prima oară la domiciliul debitorului B., i-a spus inculpatului că, dacă minorii nu vor să meargă în vizită la mama lor, trebuie să sesizeze judecătoria, pentru a stabili un program de consiliere a copiilor, însă acesta nu i-a răspuns. A precizat martora că, la această primă deplasare, inculpatul i-a întrebat pe minori dacă vor să meargă în vizită la mama lor, C. şi D. spunând că nu vor, iar gemenele, iniţial, au fost de acord, după care, văzând refuzul fraţilor lor, nu au mai vrut nici ele, părinţii convenind să meargă la serbare cu copii pentru a se acomoda cu mama lor.

Declaraţia martorei I. se coroborează cu declaraţia martorei J., aceasta din urmă prezentând aceleaşi aspecte legate de refuzul minorilor, precizând că minorii erau agitaţi şi plângeau.

Şi partea civilă B. a învederat refuzul minorilor de a merge cu mama lor în data de 17 iunie 2016, subliniind neconsemnarea acestuia de către executorul judecătoresc în procesul-verbal încheiat.

Instanţa de fond a reţinut că neconsemnarea refuzului minorilor în procesul-verbal întocmit de inculpatul A. la data de 17 iunie 2016, reprezintă o omisiune făcută cu ştiinţă, martora I. atenţionându-l că refuzul minorilor atrage parcurgerea altei proceduri, consemnările din procesul-verbal fiind parţial corespunzătoare adevărului.

Potrivit art. 913 C. proc. civ., o dată constatat refuzul minorilor, executorul judecătoresc era obligat să îl consemneze în procesul-verbal (ceea ce, în speţă, inculpatul A. nu a făcut), care trebuia comunicat părţilor şi reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, acesta din urmă fiind obligat să sesizeze instanţa competentă de la locul unde se află minorul pentru a dispune un program de consiliere psihologică.

S-a reţinut că omisiunea menţionării în procesul-verbal a refuzului minorilor de a merge în vizită la mama lor a condus la vătămarea intereselor copiilor, prin privarea acestora de procedura instituită de art. 913 C. proc. civ., care, prin programul de consiliere psihologică, ar fi atenuat efectele negative ale procedurii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti.

Instanţa de fond a analizat declaraţiile martorilor L., M. şi N., surorile şi fratele părţii civile B., precum şi ale martorei H., mama minorilor şi fosta soţie a părţii civile B., ţinând seama de subiectivismul acestora.

La data de 24 iunie 2016, creditoarea H. a formulat o cerere către B.E.J. A., arătând că debitorul B. nu şi-a respectat angajamentul din data de 18 iunie 2016, neinformând-o cu privire la ora şi locul serbării şi nici nu le-a permis minorilor să meargă cu ea la domiciliul său, solicitând inculpatului efectuarea de demersuri legale pentru a lua copii la domiciliul său în data de 1 iulie 2016.

În consecinţă, la data de 24 iunie 2016, inculpatul A. a emis adrese către Primăria Oraşului Voluntari - Direcţia de Poliţie Locală, respectiv Direcţia de Asistenţă Socială, pentru a delega doi lucrători, respectiv un reprezentant care să-l însoţească la data de 1 iulie 2016 ora 11:00, la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea referitoare la minori, la aceeaşi dată inculpatul emiţând o înştiinţare către debitor cu acelaşi conţinut.

La data de 1 iulie 2016, ora 11:00, inculpatul A. s-a deplasat la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori.

A fost întocmit un proces-verbal, în care inculpatul a consemnat prezenţa creditoarei H., a doi lucrători din cadrul Poliţiei Locale Voluntari (şef serviciu O., agent P.) şi a două reprezentante din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari (J. şi K.), precum şi faptul că debitorul este de acord ca minorii să meargă la domiciliul mamei naturale în perioada 1 iulie 2016, ora 11:00 - 31 iulie 2016 ora 20:00.

Martora K. a arătat că inculpatul a solicitat să fie făcute bagajele copiilor, în timp ce părinţii stăteau pe canapea şi vorbeau în limba arabă, iar unul dintre copii a aruncat punga în care avea lucrurile, vorbind în limba arabă, manifestându-şi opoziţia faţă de ceea se întâmpla.

Din declaraţiile martorei I. a rezultat că, şi de această dată, copiii s-au opus să meargă cu mama lor, fiind agitaţi şi plângând, părinţii discutând şi hotărând că, dacă copiii nu vor să plece, mama să vină şi să rămână cu ei pentru a se acomoda cu ea.

De asemenea, şi partea civilă B. a menţionat opoziţia minorilor.

Nici de această dată inculpatul A. nu a respectat cerinţa impusă de art. 911 alin. (2) C. proc. civ., întrucât au participat reprezentanţi din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

Aspectele consemnate de către inculpat în procesul-verbal din data de 01 iulie 2017 corespund realităţii doar în ceea ce priveşte poziţia debitorului, lipsind orice fel de menţiune privitoare la refuzul minorilor.

La data de 18 iulie 2016, creditoarea H. a depus o cerere la B.E.J. A., arătând că debitorul refuză sistematic să lase copii la domiciliul său, solicitând inculpatului să facă demersurile legale pentru a-i respecta dreptul la legături personale cu minorii.

În consecinţă, la data de 19 iulie 2016, inculpatul A. a emis adrese către Primăria Oraşului Voluntari - Direcţia de Poliţie Locală, respectiv Direcţia de Asistenţă Socială, pentru a delega doi lucrători, respectiv un reprezentant care să-l însoţească la data de 25 iulie 2016, ora 15:00, la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea referitoare la minori, la aceeaşi dată inculpatul emiţând o înştiinţare către debitor cu acelaşi conţinut.

La data de 25 iulie 2016, ora 15:00, inculpatul A. s-a deplasat la domiciliul debitorului pentru a pune în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori, ocazie cu care a întocmit un proces-verbal, în care a consemnat prezenţa creditoarei H., a doi lucrători din cadrul Poliţiei Locale Voluntari (şef serviciu O., poliţist local Q.) şi a două reprezentante din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari (J. şi I.), precum şi faptul că debitorul este de acord ca minorii să meargă la domiciliul mamei naturale pe o perioada de o lună în vacanţa de vară.

Însă, din probele administrate a reieşit faptul că, la data de 25 iulie 2016, în plus faţă de persoanele enumerate în procesul-verbal întocmit de inculpatul A., la domiciliul persoanei vătămate au fost de faţă şi martorii L. (sora persoanei vătămate), M. (sora persoanei vătămate), N. (fratele persoanei vătămate), R. (menajera) şi S. (prietena martorei H.).

Martorii audiaţi în cauză au confirmat faptul că, la momentul sosirii executorului judecătoresc, copiii se aflau în casă, având bagajele pregătite pentru plecare de către martora R.

Minorii C. şi D. au refuzat să plece la domiciliul mamei lor, fiind chiar vehemenţi în exprimare, timp în care martora H. a luat-o în braţe pe minora G. şi a încercat să iasă din curte pentru a o duce la maşina cu care venise (în care se aflau mama sa şi martora S.), însă poarta era încuiată; din momentul în care martora H. a luat-o în braţe pe G., încercând să plece cu ea, ceilalţi copii au început să plângă şi să ţipe pentru ca aceasta să nu plece.

Martorul Q. a menţionat că cei doi minori care au plecat cu mama lor nu au opus rezistenţă, însă fata cea mare, C., repeta tot timpul cuvântul "nu".

Martora R. a arătat că C. şi D. erau vehemenţi, exprimându-şi refuzul de a pleca cu mama lor, singura care dorea să plece era E., C. plângea foarte tare, rugând-o pe menajeră să facă ceva pentru că ea nu vrea să plece şi nici nu doreşte ca mama să le ia pe surorile sale, iar D. plângea şi el. A precizat martora că mama copiilor a căzut pe jos în curte cu G. în braţe, iar F. era agăţată de piciorul tatălui său şi plângea.

Martorele J. şi I. au ajuns la domiciliul părţii civile B. când procedura de executare silită era în derulare, în curtea locuinţei, acestea declarând că mama copiilor se întorsese să ia al doilea copil, toţi copiii din curte ţipau, plângeau, se tăvăleau pe jos, arătând că au încercat să calmeze copiii, precizând că au fost foarte marcate de cele întâmplate.

Martora O. a confirmat şi ea atitudinea ostilă a minorei C., aceasta având asupra sa cheile de la poartă şi spunându-i tatălui său că nu deschide poarta; după deschiderea porţii, mama a urcat doi copii în maşină, C. i-a cerut să nu îi ia niciun frate, moment în care executorul judecătoresc a solicitat să se oprească totul.

Martora H. a încercat să o ia în braţe pe fetiţa F., însă acesta se agăţase de piciorul tatălui plângând, zbătându-se să nu fie luată. Martora H. a renunţat la demersul de a o lua pe F., a luat-o pe E. în braţe şi a fugit către poartă.

Conform procesului-verbal de transcriere a înregistrării audio-video efectuate, a rezultat că martora O., vorbind în limba engleză, a indicat martorei H. pe care dintre copii să îi ia, după care, văzând că poarta era încuiată, a cerut fetiţei C. cheile de la poartă, pe care aceasta le strângea la piept şi refuza să i le dea. Martora a luat cheile din mâinile fetiţei şi a descuiat poarta de la curte, moment în care martora H. a ieşit cu G. în braţe, care a fost introdusă într-un autoturism. Înregistrarea audio-video a relevat şi atitudinea pasivă a inculpatului, atitudine evidenţiată şi de martorii menţionaţi, acesta neintervenind în derularea evenimentelor, precum şi comportamentul copiilor, care plângeau şi ţipau, fiind afectaţi emoţional.

Acest incident, din care reieşea refuzul categoric al minorilor C., D. şi F., nu a fost consemnat în procesul-verbal întocmit de inculpatul A. la data de 25 iulie 2016.

Nici la data de 25 iulie 2016, inculpatul A. nu a respectat cerinţa impusă de art. 911 alin. (2) C. proc. civ., la această dată participând reprezentanţi din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

Instanţa de fond a reţinut că modul în care s-a desfăşurat punerea în executare a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, la cele trei date când inculpatul A. s-a deplasat la domiciliul debitorului, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 910 - 914 C. proc. civ., a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar şi ale minorilor C., D., E., F. şi G., copiii fiind persoanele cele mai vulnerabile şi afectate din punct de vedere psihologic.

Apărările inculpatului A., în sensul că nu a sesizat instanţa de judecată, întrucât acesta era atributul creditoarei H., că executarea silită s-a desfăşurat conform dispoziţiilor legale, că minorii care au refuzat să o însoţească pe mama lor au rămas la domiciliul tatălui, că tatăl şi-a dat acordul ca minorii să meargă cu mama lor, nu au putut fi reţinute, probele administrate demonstrând încălcarea dispoziţiilor art. 910 - 914 C. proc. civ.

Solicitarea inculpatului, privind pronunţarea unei soluţii de achitare sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât fapta nu există, nu a putut fi primită, pentru motivele expuse mai sus, iar în privinţa incidenţei art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că nu este aplicabilă Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României, în speţă, îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către inculpat făcându-se prin încălcarea legii şi anume a dispoziţiilor art. 910 - 914 C. proc. civ.

De asemenea, s-a reţinut că solicitarea privind pronunţarea unei soluţii de achitare sub aspectul infracţiunilor de fals intelectual, în baza art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu este întemeiată, inculpatul acţionând cu intenţie, prevăzând rezultatul faptelor sale.

Instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu prilejul punerii în executare a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, nu a respectat procedura prevăzută de art. 910 - 914 C. proc. civ., respectiv nu a sesizat instanţa de executare pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ. (aplicarea de penalităţi în cazul nerespectării obligaţiei de a face), nu a respectat termenul de o lună prevăzut de art. 911 alin. (1) C. proc. civ. înainte de a proceda la executarea silită, nu a efectuat executarea silită în prezenţa unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., nu a urmat procedura prevăzută de art. 913 C. proc. civ. privind refuzul categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor (ceea ce implica comunicarea procesului-verbal întocmit reprezentantului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov pentru sesizarea instanţei în vederea stabilirii unui program de consiliere psihologică), prin această modalitate de executare silită defectuoasă şi contrară legii cauzând o vătămare a drepturilor şi intereselor legale ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar şi ale copiilor săi minori C., D., E., F. şi G., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii procesului-verbal din data de 17 iunie 2016, a omis cu ştiinţă a insera refuzul categoric al celor cinci copii minori de a părăsi persoana vătămată B. şi de a se deplasa la domiciliul mamei lor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului A., care, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii procesului-verbal din data de 1 iulie 2016, a omis cu ştiinţă a insera refuzul categoric al celor cinci copii minori de a părăsi persoana vătămată B. şi de a se deplasa la domiciliul mamei lor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatului A., care, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii procesului-verbal din data de 25 iulie 2016, a omis cu ştiinţă a insera refuzul categoric al celor cinci copii minori de a părăsi persoana vătămată B. şi de a se deplasa la domiciliul mamei lor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., împrejurările şi modul de săvârşire a faptelor, dar şi persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, este în vârstă, reţinându-se circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., cu consecinţa aplicării art. 76 alin. (1) C. pen., apreciindu-se că pedepsele aplicate sunt apte să asigure prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, raportat la circumstanţele personale ale inculpatului, măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse pe durata termenului de supraveghere al suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituind garanţii în acest sens, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 91 C. pen.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a considerat că este de necontestat că modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către inculpat a provocat părţilor civile suferinţe psihice, cauzându-li-se un prejudiciu de natură morală. Însă, chiar dacă evaluarea prejudiciului moral este mai greu de realizat, faţă de circumstanţele în care s-au produs faptele cauzatoare de prejudicii şi urmările grave pe care le-au avut, la stabilirea cuantumului daunelor se au în vedere principiul proporţionalităţii, echităţii şi reparării integrale a pagubei, dar şi împrejurarea că sumele de bani stabilite cu acest titlu nu trebuie să constituie o îmbogăţire fără justă cauză. Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat ca acordarea sumei de câte 2.000 euro pentru fiecare parte civilă, în echivalent în RON, la cursul B.N.R., la data plăţii, reprezentând daune morale, constituie o justă reparaţie a prejudiciului moral cauzat, fiind de natură a compensa suferinţele psihice.

Împotriva sentinţei penale nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 (nr. xx/2018) au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, intimatul inculpat A. şi părţile civile E., D., C., G., F. - prin reprezentant legal B. şi B..

Criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au vizat greşita reţinere a circumstanţei atenuante prevăzută de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., arătând că aceasta este incidentă în privinţa împrejurărilor legate de faptă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, însă din considerentelor hotărârii rezultă că a fost avută în vedere vârsta inculpatului şi lipsa antecedentelor penale.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a susţinut că, faţă de natura infracţiunii, ar fi trebuit interzis dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc, în raport de dispoziţiile art. 66 lit. g) din C. pen. Prin hotărârea contestată s-a interzis, ca pedeapsă accesorie şi ca pedeapsă complementară, dreptul de a exercita o funcţie publică, însă interzicerea dreptului de a exercita o funcţie publică este neclară, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 66 lit. b) din C. pen., pedeapsa complementară constă în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi nu rezultă cu claritate că se interzice exercitarea profesiei de executor judecătoresc, întrucât executorul judecătoresc este funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen., nu potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.

Părţile civile B. şi E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B., prin motivele scrise de apel au formulat critici cu privire la latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă, susţinând că acestea sunt insuficiente pentru a asigura repararea prejudiciului moral cauzat, impunându-se acordarea daunelor morale în cuantumul în care au fost solicitate prin cererea de constituire de parte civilă.

S-a arătat că fapta inculpatului de a încălca dispoziţiile legale privind executarea hotărârilor judecătoreşti şi care a constat în "luarea cu forţa a celor doi copii", în pofida refuzului acestora, şi, totodată, omisiunea de a consemna în procesele-verbale elementele esenţiale privind refuzul minorilor a cauzat în mod cert suferinţe psihice deosebit de grave minorilor, traumatizându-i, în condiţiile în care au fost supuşi unor acte abuzive de luare forţată, comparabile cu o răpire.

Totodată, s-a invocat contextul în care copiii au fost luaţi, respectiv în prezenţa poliţiştilor, împrejurarea ce a creat o stare de panică, în prezent având o temere permanentă faţă de persoanele în uniformă.

S-a susţinut că prejudiciul este unul grav, întrucât evenimentul s-a petrecut la o vârstă fragedă, iar această experienţă negativă le poate afecta întreaga dezvoltare psiho socială.

În apelul inculpatului A., în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, s-a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., fiind invocată decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, iar referitor la infracţiunile de fals intelectual, s-a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen.

În esenţă, prin motivele de apel s-a invocat faptul că pe parcursul executării nu au fost încălcate dispoziţiile art. 910 - 914 din C. proc. civ.. În acest sens, s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 909 alin. (3) C. proc. civ., dacă debitorul nu se conformează somaţiei executorului judecătoresc, acesta, doar la cererea creditorului poate solicita penalităţi pentru neexecutarea hotărârii. În cauză inculpatul ar fi avut această obligaţie în situaţia în care creditorul ar fi formulat o cerere în acest sens, însă o atare cerere nu a existat.

Referitor la încălcarea prevederilor privind prezenţa unui reprezentant al Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, s-a arătat că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă intenţia inculpatului ca aceştia să fie prezenţi la locul desfăşurării executării silite. De fiecare dată, secretara biroului executorului judecătoresc a trimis adrese către Direcţia generală de protecţie a copilului Ilfov, prin care s-a solicitat desemnarea unui reprezentant la locul desfăşurării executării. Persoanele ce s-au prezentat au asistat la întreaga procedură, au semnat procesul-verbal şi nu au invocat faptul că nu ar fi competente să participe la actele de executare silită. S-a invocat şi faptul că una dintre reprezentantele Direcţiei de Asistenţă socială Voluntari avea cunoştinţă despre caz întrucât, în cursul procesului de divorţ, fusese desemnată să efectueze ancheta socială.

În ceea ce priveşte neconsemnarea refuzului minorilor de a o însoţi pe creditoare, s-a arătat că inculpatul nu a omis cu intenţie să consemneze refuzul minorilor, ci, dimpotrivă, de fiecare dată când aceştia au refuzat să îşi însoţească mama, copiii au rămas în continuare la debitor. S-a susţinut că debitorul este cel care a premeditat această situaţie, întrucât şi-a dat acordul ca minorii să plece cu mama lor, după care, împreună cu creditoarea a stabilit un alt termen. De asemenea, s-a arătat că B. nu s-a opus la executarea hotărârii, exprimându-şi acordul în scris, iar minorii nu au fost traumatizaţi, întrucât hotărârea a fost executată doar în privinţa a doi dintre aceştia, copiii care au refuzat să o însoţească pe mama lor rămânând la domiciliul creditorului.

S-a susţinut că nu există nicio vătămare a minorilor urmare a punerii în executare a titlului executoriu, că aceasta s-a desfăşurat cu respectarea legii şi că, din probatoriul administrat, a rezultat că debitorul este cel care a influenţat minorii să nu o însoţească pe creditoare.

Referitor la infracţiunile de fals intelectual, s-a invocat faptul că aceasta nu a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de apel a fost audiat apelantul intimat inculpat A. (declaraţia din data de 21 ianuarie 2020, filele x).

În cadrul probei cu înscrisuri au fost încuviinţate şi, ulterior, administrate următoarele acte: Sentinţa civilă nr. 3257 din 15 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, plângerea penală formulată de martora H. cu privire la incidentul din data de 25 iulie 2016, cu privire la pretinsa săvârşire de către B. a infracţiunilor de ameninţare, loviri sau alte violenţe şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, şi de către M. a infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, o caracterizare a inculpatului provenind de la Camera Executorilor Judecătoreşti înscrisuri în susţinerea împrejurării că minorii vorbeau limba română - adeverinţe Grădiniţa T..

Verificând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., se reţin următoarele:

I. Asupra apelului formulat de inculpatul A.

Având în vedere că în apelul inculpatului A. se critică soluţia de condamnare, Înalta Curte îl va analiza cu prioritate, întrucât rezolvarea asupra acestuia influenţează şi soluţia cu privire la celelalte apeluri, care pornesc de la premisa existenţei ilicitului penal sub forma infracţiunilor reţinute în rechizitoriu.

Sub aspectul situaţiei de fapt, cu referire la modalitatea concretă de desfăşurare a executării silite a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015, se constată că, exceptând anumite aspecte invocate de inculpat, aceasta nu este contestată de niciunul dintre apelanţi, Înalta Curte apreciind că a fost în mod corect reţinută şi în concordanţă cu materialul probator administrat, neimpunându-se reluarea ei, urmând a fi examinate chestiunile punctuale susţinute în cadrul fiecărei învinuiri aduse inculpatului.

Înalta Curte reţine că, similar rechizitoriului, instanţa de fond a stabilit în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu prilejul punerii în executare a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, nu a respectat procedura prevăzută de art. 910 - 914 C. proc. civ., respectiv nu a sesizat instanţa de executare pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ. (aplicarea de penalităţi în cazul nerespectării obligaţiei de a face), nu a respectat termenul de o lună prevăzut de art. 911 alin. (1) C. proc. civ. înainte de a proceda la executarea silită, nu a efectuat executarea silită în prezenţa unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., nu a urmat procedura prevăzută de art. 913 C. proc. civ. privind refuzul categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor (ceea ce implica comunicarea procesului-verbal întocmit reprezentantului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov pentru sesizarea instanţei în vederea stabilirii unui program de consiliere psihologică), prin această modalitate de executare silită defectuoasă şi contrară legii, cauzând o vătămare a drepturilor şi intereselor legale ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar şi ale copiilor săi minori C., D., E., F. şi G.

Analizând în ce măsură au fost încălcate dispoziţiile legale invocate în sentinţa apelată, precum şi întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. şi de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., se reţin următoarele:

A. În ceea ce priveşte nerespectarea procedurii referitoare la sesizarea instanţei de executare pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, după ce prin Încheierea nr. 2912 din 18 aprilie 2016 a Judecătoriei Buftea, a fost încuviinţată executarea silită în toate formele de executare prevăzute de lege a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (ordonanţă preşedinţială), la data de 20 mai 2016, inculpatul A. a emis o somaţie către debitorul B. întemeiată pe dispoziţiile art. 910 alin. (2) C. proc. civ.., prin care îi solicita acestuia să permită creditoarei H. să îşi exercite dreptul de a avea legături personale cu minorii, conform programului stabilit de instanţa de judecată.

La data de 3 iunie 2016, creditoarea H. a adus la cunoştinţa inculpatului A. că s-a prezentat, la aceeaşi dată, la adresa din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, unde locuiesc debitorul B. şi copii săi, cu scopul de a îi lua pe aceştia la domiciliul său, însă debitorul a refuzat să îi încredinţeze copiii, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc luarea măsurilor legale pentru respectarea programului stabilit de către instanţa de judecată.

Instanţa a reţinut că, în aceste condiţii, potrivit art. 910 alin. (3) şi art. 906 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc trebuia să sesizeze instanţa de executare, pentru obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere, însă inculpatul nu s-a conformat acestor dispoziţii legale imperative, îndeplinind în mod defectuos actele de executare silită în Dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte constată că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de executare pentru a obliga debitorul la plata de penalităţi.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare."

De asemenea, conform art. 910 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.:

"(2) ... executorul judecătoresc va trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de încuviinţare a executării împreună cu o somaţie în care îi va comunica acesteia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să îşi exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.

(3) Dacă debitorul nu se va conforma somaţiei executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanţa de executare pentru a se face aplicarea prevederilor art. 906".

Astfel cum rezultă cu claritate din dispoziţiile legale anterior redate, în această materie operează principiul disponibilităţii, astfel că executorul judecătoresc nu poate sesiza din oficiu instanţa de executare pentru aplicarea de penalităţi de întârziere debitorului, ci numai în condiţiile în care este sesizat în mod expres de către creditor.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina (ex. Noul C. proc. civ. comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016) dar şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 847 din 13 decembrie 2018 publicată Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 5 martie 2019, "executorul nu va putea sesiza instanţa de executare în lipsa unei cereri a creditorului în acest sens, care, ad probationem, trebuie să îmbrace forma scrisă, această cerinţă constituind o limitare a rolului activ al executorului judecătoresc şi protejând creditorul căruia, în mod corect, legiuitorul îi lasă posibilitatea să facă aprecieri de ordin subiectiv în privinţa executării dispoziţiilor privitoare la minori, (par. 18) considerente reluate şi în Decizia nr. 364/2019, publicată Monitorul Oficial, Partea I nr. 802 din 3 octombrie 2019 (par. 38).

Examinând actele dosarului de executare silită (aflate în fotocopie la dosarul de urmărire penală), Înalta Curte constată că, în cauză, creditoarea H. nu a formulat o asemenea cerere, neputând fi astfel calificată sesizarea executorului din 3 iunie 2016, prin care aceasta i aducea la cunoştinţă faptul că, la data respectivă, s-a deplasat la domiciliul debitorului, iar tatăl copiilor a refuzat să îi încredinţeze minorii şi prin care îi solicita "să ia măsurile legale necesare pentru obligarea lui la respectarea hotărârii judecătoreşti şi încredinţarea minorilor în programul stabilit de instanţa de judecată la următorul termen din 17 iunie 2016".

Rezultă cu evidenţă din conţinutul cererii adresate executorului judecătoresc, faptul că H. nu solicita recurgerea la procedura obligării debitorului la plata penalităţilor de întârziere, ci concursul acestuia pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti la următorul termen încuviinţat prin Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, data de 17 iunie 2016 reprezentând al treilea sfârşit de săptămână din luna iunie 2016 (instanţa stabilind ca reclamanta să aibă legături personale cu minorii în primul şi al treilea sfârşit de săptămână, din fiecare vineri începând cu ora 17 şi până duminică ora 20).

De altfel, fiind întrebată în mod expres cu ocazia audierii sale în calitate de martor în faţa primei instanţe, H. a arătat că "nu m-a interesat să formulez acţiune în instanţă pentru a-l obliga pe fostul soţ să plătească daune pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti, ci mă interesa să îmi văd copiii".

Înalta Curte reţine, aşadar, că inculpatul A. nu a încălcat dispoziţiile legale analizate anterior, neputând sesiza din oficiu instanţa de executare pentru obligarea debitorului la penalităţi de întârziere în lipsa unei cereri formulate de creditoare, martora H..

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 911 alin. (1) C. proc. pen., neanalizată de prima instanţă cu ocazia prezentării situaţiei de fapt, dar reţinută la încadrarea juridică, Înalta Curte constată că acestea se referă tot la procedura incidentă în cazul sesizării instanţei pentru plata penalităţilor de întârziere, fiind total inaplicabile în situaţia dosarului de executare silită privindu-l pe debitorul B. (potrivit textului executorul va proceda la executarea silită, dacă în termen de o lună de la comunicarea încheierii prin care s-au stabilit penalităţile de întârziere, debitorul nu execută obligaţia sa).

B. În ceea ce priveşte încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ.., prima instanţă a statuat că actele de executare au fost îndeplinite, contrar legii, în prezenţa unor reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari (persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului) şi nu ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

De asemenea, se reţine în acuzare că inculpatul a procedat astfel, deşi prin Adresa nr. x din 29 august 2016 prin care Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari a comunicat BEJ A. că pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti referitoare la minori trebuie să se adreseze Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 911 alin. (2) C. proc. civ. "executarea se va efectua în prezenţa unui reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta".

Totodată, din actele dosarului rezultă neîndoielnic faptul că, la datele 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016 la domiciliul debitorului s-au prezentat reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Voluntari, care, prin adresele emise de cabinetul executorului judecătoresc A., au fost solicitaţi "în conformitate cu dispoziţiile art. 911 alin. (2) C. proc. civ.." să îl însoţească pe executor la adresa din Voluntari, str. x jud. Ilfov, unde, "urmează a fi pusă în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori, constând în Sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015".

În primul rând, se observă că adresa invocată de către parchet, ca dovadă a relei credinţe a inculpatului, este ulterioară datelor anterior menţionate, fiind emisă la finalul lunii august, respectiv la 29 august 2016.

Pentru termenele din 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, astfel cum s-a arătat, au fost comunicate adrese Primăriei Voluntari, Direcţia de Asistenţă Socială, iar din declaraţiile martorelor I., J. şi U. rezultă că au fost desemnate de către directorul direcţiei pentru a participa la actele de executare silită privind legături personale ale mamei cu copii minori.

Înalta Curte reţine, aşadar, că a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că la 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016 actele de executare au fost îndeplinite, în prezenţa unor reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

În continuare, se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv dacă inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (intenţie în ambele sale forme) şi dacă s-a produs urmarea imediată, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor minorilor.

Apărarea inculpatului a invocat faptul că adresele respective nu au fost întocmite de către executor, ci de secretara cabinetului, şi că persoanele care s-au prezentat la domiciliul debitorului nu au invocat nici un moment faptul că nu ar fi competente, potrivit legii, să participe la actele de executare.

Înalta Curte reţine că, deşi susţinerea referitoare la persoana care a realizat efectiv adresele către Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari este plauzibilă, totuşi, se constată că inculpatul A. este cel care le-a semnat, însuşindu-şi astfel conţinutul lor.

Înalta Curte constată, însă, că în cauză nu există elemente care să susţină la concluzia că acesta a acţionat cu intenţia de a încălca legea şi de a exclude de la participarea la executarea silită pe reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

Instanţa de apel reţine că martorele I. şi J., care au reprezentat Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari la actele de executare, au avut o poziţie procesuală oscilantă în ceea ce priveşte comunicarea către biroul executorului judecătoresc sau către inculpat a faptului că nu pot participa la executare.

Astfel, în cursul urmăririi penale martora I. fiind întrebată în mod expres "care a fost răspunsul executorului judecătoresc când i-aţi pus în vedere că a fi trebuit să se adreseze Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov", a arătat că "nu i-am spus personal d-lui executor acest lucru, am vorbit doar cu o secretară, care de fiecare dată a transmis adresele într-un termen foarte scurt (trimise prin mail), una dintre ele sosind chiar în aceeaşi zi în care avea loc deplasarea la domiciliul debitorului, respectiv cea din 25 iulie 2016", pentru ca în faţa instanţei aceasta să revină şi să susţină că i-a comunicat executorului acest lucru chiar de la primul act de executare.

Martora J. în prima declaraţie a arătat că a mers în calitatea de jurist "pentru a proteja copiii", şi că "nici un moment nu am ştiut că, potrivit legii, executorul judecătoresc nu a solicitat prezenţa funcţionarilor de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov", ulterior, la 25 octombrie 2016 a arătat că "noi am tot discutat la biroul executorului despre faptul că ar fi trebuit să participe persoane din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov", pentru ca în instanţă să susţină că "verbal i-am spus domnului executor, când am sunat la birou, că trebuie să se adreseze Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov. La faţa locului îmi aduc aminte că a spus colega mea."

Înalta Curte constată că adresele emise de cabinetul executorului judecătoresc A. către Primăria Voluntari - Direcţia de asistenţă socială au fost transmise prin poştă, fiind primite, aşa cum rezultă din dovezile de înmânare aflate la dosar (semnate şi purtând ştampila instituţiei), după cum urmează: pentru termenul de executare din data de 17 iunie 2016, la data de 10 iunie 2016 ora 10:45; pentru termenul de executare din 1 iulie 2016 la data de 29 iunie 2016 ora 11:26; pentru termenul din 25 iulie 2016 la data de 22 iulie 2016 ora 11:20, astfel că susţinerea martorelor referitoare la faptul că solicitările executorului ar fi fost făcute chiar în aceeaşi zi, pe mail, iar desemnarea lor a fost una rapidă şi că s-a insistat să se deplaseze în interesul minorilor, nu poate fi primită, fiind infirmată de actele dosarului de executare.

Contradicţiile evidente din declaraţiile date de martore, împrejurarea că, în condiţiile descrise de acestea, nu există o explicaţie plauzibilă referitoare la faptul că au continuat să îl însoţească pe inculpatul A. şi la celelalte acte de executare, că nu l-au sesizat pe directorul Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari invocând lipsa de competenţă sau nu au sesizat direct Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (deşi art. 8 alin. (1) lit. l) din propriul regulament prevedea colaborarea cu aceasta în domeniul protecţiei copilului) determină instanţa de apel să le înlăture, apreciind că nu corespund adevărului, constituind, în realitate, apărări pe care şi le-au formulat cu privire la propriile acţiuni ce nu corespundeau dispoziţiilor legale. De altfel, toate susţinerile martorelor referitoare la circumstanţele care au condus la prezenţa lor la domiciliul debitorului şi discuţiile avute cu executorul pe această temă, trebuie privite în contextul interesului de a nu se autoincrimina, mai ales că în cauză se efectuau cercetări şi în ceea ce o priveşte pe O. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte reţine, astfel, că până la data de 29 august 2016, reprezentanţii Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari nu au adus la cunoştinţă executorului judecătoresc că au fost greşit sesizaţi şi că nu pot participa la actele de executare silită a Sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte concluzionează că în sarcina inculpatului se poate reţine doar culpa, rezultată fie din semnarea, fără a verifica adresele întocmite de personalul auxiliar din cadrul cabinetului său, fie dintr-o verificare superficială a acestora, fie, posibil, şi dintr-o cunoaştere inexactă a dispoziţiilor legale cu privire la atribuţiile diferite ale celor două direcţii, probatoriul administrat nedemonstrând faptul că acesta ar fi acţionat cu intenţia de a împiedica organul competent potrivit legii să participe la executarea silită.

Întrucât reţinerea culpei nu conduce la înlăturarea ilicitului penal (fapta putând fi circumscrisă infracţiunii de neglijenţă în serviciu), analiza ce se impune în continuare este aceea a existenţei urmării imediate prevăzute de lege, respectiv vătămarea drepturilor şi intereselor minorilor.

Este de menţionat că, şi din perspectivă civilă, încălcarea dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin neparticiparea unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, atrage nulitatea executării, nulitatea fiind una virtuală şi condiţionată de existenţa unei vătămări (în acest sens, Noul C. proc. civ. comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2016, fila x, Executarea silită directă, Ioan Gârbuleţ, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2013, pag. 280).

Înalta Curte constată că nici în rechizitoriu şi nici în hotărârea primei instanţe nu se precizează concret în ce ar consta vătămarea produsă, fiind redat practic conţinutul normei de incriminare. Reluând integral afirmaţia din rechizitoriu (ceea ce, de altfel, caracterizează întreaga sentinţă) s-a susţinut că, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 910 - 914 C. proc. civ. inculpatul "a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar ale minorilor C., D., E., F. şi G., copiii fiind persoanele cele mai vulnerabile şi afectate din punct de vedere psihologic".

În primul rând instanţa de apel reţine că, potrivit legii, reprezentantul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului nu are atribuţii specifice în cadrul acestei proceduri, art. 911 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând doar necesitatea prezenţei sale cu ocazia executării silite. În doctrină, s-a arătat faptul că prezenţa sa rezidă din împrejurarea că, pe de o parte, executorul judecătoresc este un profesionist al dreptului fără expertiză în creşterea, educarea, supravegherea şi ocrotirea copilului, iar pe de altă parte, schimbarea unei stări de fapt a copilului într-un mod rigid impune asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecţiei copilului.

Înalta Curte constată că, deşi nu aveau competenţe în executarea silită, personalul din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială din Primăria Voluntari nu era lipsit de calificare în domeniul protecţiei copilului, ci, dimpotrivă, avea ample atribuţii în această materie.

Astfel, din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei Asistenţă Socială - Voluntari (disponibil pe site-ul indicat în dosarul de urmărire penală, fila x d.u.p. www.x.ro) Înalta Curte reţine că, printre atribuţii aceasta "are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale comunităţii din domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, persoane -victime ale violenţei în familie, precum şi a oricăror altor persoane aflate în nevoie" (art. 7 lit. a). De asemenea, conform art. 8 din acelaşi regulament, în materia protecţiei copilului, Direcţia Asistenţă Socială desfăşoară activităţi în următoarele domenii:

"a) întreprinde toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie, identificând şi evaluând situaţiile care impun acordarea de servicii şi prestaţii pentru prevenirea separării copilului de familia sa, întocmind planul de servicii pe care îl supune primarului spre aprobare, prin dispoziţie;

b) la sesizarea oricărei persoane fizice şi juridice, sau autosesizare, analizează şi evaluează situaţia copiilor aflaţi în dificultate, din unitatea administrativ-teritorială, precum şi modul de respectare a drepturilor acestora; (...)

e) asigură consilierea, informarea şi monitorizarea familiilor cu copii în întreţinere, cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local;

f) monitorizarea modului de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea şi sintetizarea actelor şi informaţiilor relevante, atribuţie relevantă pentru monitorizarea dreptului copilului de a fi protejat împotriva exploatării prin muncă, exploatării sexuale şi traficului de copii;

f) identificarea şi evaluarea situaţiilor care impun acordarea de servicii şi/sau prestaţii pentru prevenirea separării copilului de familia sa, precum şi realizarea activităţii de prevenire a separării copilului de familia sa;

g) trimestrial, sau ori de câte ori este cazul, vizitează copiii cu risc de separare, abuz sau neglijare la locuinţa lor şi se informează despre felul în care aceştia sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţarea şi pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare; dacă în urma vizitelor efectuate, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, se va sesiza de îndată D.G.A.S.P.C.;

h) face demersuri pentru responsabilizarea şi sensibilizarea membrilor familiei astfel încât să pregătească reintegrarea familială a copiilor care beneficiază de o măsură de protecţie specială, în cel mai scurt timp şi în cele mai bune condiţii;

i) urmăreşte evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială şi a fost reintegrat în familia sa, întocmind rapoarte lunare pe o perioadă de minim 3 luni;

j) urmăreşte asigurarea şi aplicarea măsurilor educative stabilite de organele competente pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dar care nu răspunde penal;

k) urmăreşte asigurarea şi aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a consumului de alcool şi droguri, precum şi a comportamentului delincvent;

l) colaborează cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în domeniul protecţiei copilului şi transmit acesteia toate datele şi informaţiile solicitate din acest domeniu;

m) colaborează cu unităţile de învăţământ în vederea depistării cazurilor de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copilului în vederea luării măsurilor ce se impun;

n) identifică, monitorizează şi ţine evidenţa copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la munca în străinătate, realizând raportul de evaluare iniţială;

o) asigură acţiuni de informare la nivelul comunităţii în ceea ce priveşte posibilităţile legale de care pot dispune părinţii care pleacă la muncă în străinătate, în vederea asigurării protecţiei fizice şi juridice a copiilor care urmează să rămână în ţară;

p) eliberează dovada prin care se certifică faptul că, părinţii care pleacă la muncă în străinătate şi au copii în întreţinere au notificat Direcţia de Asistenţă Socială cu privire la acest lucru;

r) realizează parteneriate şi colaborează cu organizaţiile neguvernamentale şi cu reprezentanţii societăţii civile în vederea dezvoltării şi susţinerii măsurilor de protecţie a copilului".

În plus, Înalta Curte reţine că, în materie civilă, această instituţie are competenţe chiar mai extinse decât cele ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.

În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de C. civ. este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) (cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti), care se efectuează de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

De asemenea, conform art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (în forma în vigoare la data faptelor), primarul îndeplinea funcţia de autoritate tutelară, iar potrivit art. 65 din aceiaşi lege, atribuţiile de autoritate tutelară pot fi delegate secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în acest domeniu, potrivit legii (în prezenta cauză, Direcţiei de Asistenţă Socială).

Înalta Curte reţine că, potrivit legii, efectuarea raportului de anchetă psihosocială este obligatorie în litigiile care vizează minorii, după cum urmează:

- Art. 375 alin. (2) teza finală C. civ., care reglementează condiţiile divorţului prin acordul soţilor prin procedură notarială:

"Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5)".

- Art. 396 alin. (1) C. civ. Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori.

"Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă".

- Art. 486 C. civ. Neînţelegerile dintre părinţi

"Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile".

- Art. 496 alin. (3) C. civ. Locuinţa copilului

"În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile".

- Art. 497 alin. (2) C. civ. Schimbarea locuinţei copilului.

"În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile".

- Art. 498 alin. (2) C. civ. Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale.

"Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile".

- Art. 499 alin. (4) C. civ. Obligaţia de întreţinere.

"În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială".

Or, în condiţiile în care în toate aceste cauze cu posibil impact psihologic negativ asupra copilului, autoritatea tutelară este competentă, potrivit legii, să întocmească referatele de anchetă psihosocială pe baza cărora instanţele iau decizii cu privire la situaţia minorului, nu se poate susţine că aceleaşi persoane nu ar avea calificare în domeniul protecţiei copilului.

Mai mult, Înalta Curte constată că martora I., inspector superior în cadrul compartimentului de autoritate tutelară, este chiar cea care a realizat referatul de anchetă psihosocială în cursul procesului de divorţ cunoscând astfel situaţia familiei (declaraţie martoră I. fila x d.u.p., declaraţie martoră J., fila x d.u.p., existenţa acestui referat rezultând şi din Sentinţa civilă nr. 3257 din 15 martie 2017 a J.S.3 Bucureşti - fila x d.u.p.). De asemenea, din aceleaşi declaraţii rezultă că martorele cunoşteau procedura şi drepturile minorilor pe care le-au şi adus la cunoştinţa tuturor persoanelor prezente la executare şi că au insistat ca părţile să se înţeleagă pentru a ajunge la un acord astfel încât copiii să nu fie traumatizaţi. Şi martora U., care a înlocuit-o pe martora I. la termenul din data de 1 iulie 2016, lucra în cadrul compartimentului de anchete sociale (declaraţie dosar instanţă, iar împrejurarea că aceasta nu avea şi calitatea de psiholog este fără relevantă în cauză, întrucât participarea acestuia din urmă nu era obligatorie, potrivit art. 911 alin. (2) C. proc. civ. "executarea se va efectua în prezenţa unui reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta").

În aceste circumstanţe, susţinerea din rechizitoriu că la actele de executare au participat persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului este în afara realităţii.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că, deşi la actele de executare nu a participat un reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, în cauză scopul urmărit prin instituirea normei legale (asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecţiei copilului) a fost atins, astfel că nu se poate reţine că s-a produs vreo vătămare a drepturilor şi intereselor minorilor şi nici a părţii civile B. (de altfel, acesta nici nu are calitatea de persoană vătămată în cauză, dimpotrivă, fiind persoana care a generat toată această procedură, astfel cum se va arăta ulterior).

Rezultă, aşadar, că încălcarea dispoziţiei art. 911 alin. (2) C. proc. civ. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de norma de incriminare, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz sau neglijenţă în serviciu.

C. Cea de-a treia încălcare a dispoziţiilor legale pe parcursul executării, reţinută de prima instanţă, vizează nerespectarea procedurii prevăzută de art. 913 C. proc. civ. incidentă în caz de refuz categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor.

În acest cadru, Înalta Curte urmează să analizeze şi cele trei acuzaţiile de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul A., fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii proceselor-verbale din datele de 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016 a omis cu ştiinţă a insera refuzul categoric al celor cinci copii minori de a părăsi persoana vătămată B. şi de a se deplasa la domiciliul mamei lor.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 913 C. proc. civ.., "(1) Dacă executorul constată că însuşi minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale şi pe care îl va comunica părţilor şi reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.

(2) Reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului va sesiza instanţa competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni. Cererea se soluţionează de urgenţă în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunţată cu citarea părinţilor şi, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispoziţiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.

(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanţă va întocmi un raport pe care îl va comunica instanţei, executorului judecătoresc şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.

(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, potrivit art. 911.

(5) Dacă şi în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanţa competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalităţi, dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (4) - (6) fiind aplicabile în mod corespunzător".

În primul rând, din modul de redactare a textului, Înalta Curte constată că nu orice refuz al minorului constituie un impediment la executare şi conduce la declanşarea procedurii prev. de art. 913 C. proc. civ.., executorul judecătoresc dispunând de o marjă de apreciere în a stabili dacă opoziţia minorului este una categorică, determinată de refuzul de a-şi însoţi părintele creditor, sau are alte cauze. Scopul normei este, pe de o parte, de a împiedica executarea hotărârii asupra persoanei minorului prin bruscarea acestuia şi, totodată, de a ajuta minorul, prin consiliere psihologică, să îşi schimbe atitudinea faţă de părinte.

Analizând probatoriul administrat în cauză pentru a verifica în ce măsură se impunea urmarea acestei proceduri, se constată următoarele:

Referitor la actele de executare ce au avut loc la data de 17 iunie 2016, Înalta Curte reţine, din declaraţiile martorelor I. şi V., faptul că inculpatul A. i-a întrebat pe minori dacă vor să meargă în vizită la mama lor, C. şi D. spunând că nu vor, iar fetiţele mai mici, gemenele, au fost iniţial de acord, însă, văzând refuzul fraţilor lor, nu au mai vrut nici ele. Din declaraţiile aceloraşi martore dar şi ale martorei O. Înalta Curte reţine că, în aceste circumstanţe, cei doi părinţi au ajuns la un acord stabilind ca "tatăl în zilele următoare să se întâlnească cu mama la şcoala copiilor unde avea loc o serbare, apoi să meargă în parc şi ulterior la locuinţa mamei, pentru acomodarea copiilor cu aceasta" (declaraţie martoră V. filele x d.u.p.); "cu această ocazie părinţii au convenit să se întâlnească la serbarea copiilor, unde urma să vină şi mama lor, tocmai pentru a se acomoda cu ea".

Aceleaşi împrejurări referitoare la înţelegerea dintre părinţi rezultă şi din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 17 iunie 2016, consemnându-se inclusiv acordul debitorului ca mama minorilor să aibă legături personale cu aceştia.

Înalta Curte constată că, în aceste condiţii de înţelegere dintre creditor şi debitor, executare silită nu a mai avut loc. Existenţa acordului dintre părţi asupra modului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti împiedica continuarea procedurii şi excludea intervenţia statului, prin executor, în această materie operând principiul disponibilităţii.

Totodată, se reţine că inculpatul A. nu a consemnat în procesul-verbal refuzul minorilor C. şi D. Cu privire la ceilalţi minori, probatoriul administrat a relevat că aceştia şi-au manifestat acordul de a-şi însoţi mama, opoziţia lor ulterioară, determinat de poziţia copiilor mai mari, neputând fi calificată în sensul art. 913 C. proc. civ. "refuz categoric" sau "manifestare aversiune faţă de creditor".

Deşi reţine refuzul minorilor C. şi D., instanţa de apel apreciază că, în condiţiile înţelegerii dintre părţi, la acel moment nu era aplicabilă procedura prev. de art. 913 C. proc. civ. care presupunea intervenţia instanţei de judecată, şi impunerea unui program de consilierea psihologică, prin mijlocirea unei persoane calificate în acest sens, dar străine copiilor, care să ajute la reluarea relaţiei cu mama. Aceasta întrucât părinţii, de comun acord, au convenit să existe o perioadă de acomodare a copiilor, pentru ca apropierea acestora de mama lor să se realizeze în mod natural, prin participarea mamei la activităţile minorilor din perioada imediat următoare. De altfel, acesta era şi interesul major al copiilor, respectiv de a fi încurajată interacţiunea cu mama lor, pe care nu o văzuseră o perioadă îndelungată, timp în care, astfel cum rezultă din sentinţa de divorţ, "au fost lăsaţi să creadă că mama lor i-a părăsit şi este dezinteresată de ei", pentru a putea fi reluate legăturile fireşti cu aceasta.

Înalta Curte reţine, aşadar, că, din perspectiva acuzaţiei de abuz în serviciu, nu se poate reţine o încălcare a legii de către inculpat prin neurmarea procedurii prev. de art. 913 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, constând în omisiunea de a consemna în procesul-verbal refuzul celor doi minori, astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină, deşi neprevăzută de lege în mod expres, este necesar ca acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective, respectiv cea de atestare a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera date sau împrejurări să fie producătoare de consecinţe juridice. În cauză, neconsemnarea refuzului minorilor producea aceste consecinţe juridice, în condiţiile în care constatarea "refuzului categoric" sau "a manifestării aversiunii faţă de creditor" conducea la declanşarea procedurii de sesizare a instanţei şi obligarea celor doi minori la un program de consiliere psihologică. Sub aspectul laturii subiective, pentru reţinerea infracţiunii, este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte, ceea ce presupune că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv lipsirea copiilor de această procedură de consiliere psihologică şi l-a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii lui.

În speţă, în condiţiile în care părţile ajunseseră la o înţelegere care avea ca scop acomodarea copiilor cu mama, procedura prev. de art. 913 C. proc. civ. nefiind incidentă, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (să prevadă şi să urmărească lipsirea copiilor de terapia din partea unui psiholog). Executarea silită nu a continuat urmare a acordului dintre părţi asupra modului de executare a dispoziţiei instanţei, inculpatul acţionând cu bună credinţă şi în interesul minorilor, astfel cum acesta a fost apreciat de ambii părinţi, ca apropierea copiilor de mamă să aibă loc natural, în urma contactului cu aceasta, într-un cadru neutru (serbare, parc) şi în prezenţa tatălui.

În aceste circumstanţe de fapt, Înalta Curte constată că, deşi în procesul-verbal din data de 17 iunie 2016 executorul judecătoresc nu a consemnat poziţia celor doi minori, în cauză, sub aspectul laturii subiective, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., astfel că, în baza art. art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa faptei comise la data de 1 iulie 2016.

Înalta Curte reţine că, la data de 24 iunie 2016, creditoarea H. a sesizat din nou Biroul executorului judecătoresc A., arătând faptul că debitorul nu a respectat înţelegerea stabilită la data de 17 iunie 2016, necomunicându-i locul şi ora serbării copiilor pentru a putea fi prezentă, permiţându-i doar un contact cu cei 5 minori, pentru 45 de minute, într-un parc din localitatea Voluntari, interzicând, totodată, prezenţa bunicii acestora. Creditoarea a mai susţinut că "deşi copiii minori şi-au manifestat dorinţa de a veni cu mine, tatăl acestora a refuzat categoric să permită să îi iau la domiciliul meu" şi că acesta "cu rea credinţă, în mod deliberat şi dăunător minorilor împiedică relaţia mea personală cu copiii mei minori şi nu respectă o hotărâre judecătorească definitivă". S-a solicitat ca executorul să facă toate demersurile legale necesare pentru a obliga debitorul să respecte hotărârea judecătorească, astfel încât la termenul din 1 iulie 2016 ora 11:00 să poată lua minorii la domiciliul său.

Din declaraţiile martorelor U. şi J., prezente la actele de executare din data de 1 iulie 2016, instanţa de apel reţine că şi cu acest prilej s-a ajuns la o înţelegere între creditor şi debitor. Astfel, martora U. a arătat că, după ce s-au prezentat la domiciliul debitorului "în prezenţa noastră, executorul a cerut să fie făcute bagajele copiilor, iar părinţii, pe o canapea, vorbeau în limba arabă. În acele momente, nu-mi amintesc de unde, a venit unul dintre copii, nu-mi amintesc care, dar ştiu că a aruncat cu punga în care avea lucruri şi vorbea în limba arabă, având o manifestare de opoziţie faţă de ceea ce se întâmpla. În aceste condiţii, tatăl şi mama s-au retras într-o altă încăpere, doar ei, unde după ce au discutat, au revenit şi ne-au comunicat decizia lor pentru a nu traumatiza copiii. Astfel, am aflat că au hotărât ca mama să rămână în acea zi în locuinţă, după aceea, pentru ca minorii să se acomodeze cu ea, să vină zilnic şi să stea cu ei. Executorul judecătoresc a fost nevoit să-şi încheie acţiunea şi a încheiat un proces-verbal în care a consemnat acordul tatălui cu privire la faptul că minorii pot merge cu mama lor, dar nu a consemnat opoziţia copiilor". În acelaşi sens este şi declaraţia martorei J., care a subliniat înţelegerea părinţilor cu privire la vizitele mamei la domiciliul minorilor, pentru ca aceştia să se obişnuiască cu ea "astfel, părinţii, doar ei au mers într-o cameră alăturată, au discutat şi după aceea ne-au transmis că au stabilit că imediat din acea zi, dacă copiii nu vor să meargă cu mama lor, mama să vină şi să rămână lângă aceştia pentru a se acomoda cu ea". De asemenea, martora a învederat faptul că, similar primei vizite, "părinţii au discutat paşnic, iar când executorul judecătoresc a întrebat copiii dacă vor să meargă în vizită la mama lor, fetiţa mai mare şi băiatul au spus că nu, dar fetiţele mai mici au spus că da şi ulterior au revenit, văzându-i pe fraţii mai mari că refuză să meargă".

În aceste circumstanţe, toate argumentele anterior expuse sunt incidente şi în privinţa faptei din data de 1 iulie 2016, Înalta Curte reţinând că în cauză nu era aplicabilă procedura prev. de art. art. 913 C. proc. civ. şi, că, deşi nu a fost consemnat refuzul celor doi copii, sub aspectul laturii subiective nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate pentru reţinerea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., astfel că, în baza art. art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului A..

În ceea ce priveşte actele de executare ce au avut loc la data de 25 iulie 2016, Înalta Curte reţine următoarele:

La data de 13 iulie 2016, creditoarea H. a sesizat din nou Biroul executorului judecătoresc A., arătând faptul că debitorul nu a respectat înţelegerea anterioară, că s-a întâlnit cu copiii la Mall în data de 2 iulie 2016, pentru un interval de 2 - 3 ore, după care au stabilit ca pe data de 5 iulie să îi aducă pe minori la domiciliu său, însă i-a adus doar pentru 5 minute, în scara blocului, sub pretextul că sunt implicaţi în activităţi extraşcolare. S-a solicitat ca executorul să facă toate demersurile legale necesare pentru a obliga debitorul să respecte hotărârea judecătorească, astfel încât în perioada vacanţei de vară să poată lua minorii la domiciliul său (prin Sentinţa civilă nr. 16278 din 16 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3, s-a dispus ca mama să aibă legături personale cu minorii în vacanţa de vară, în luna iulie din data de 1 iulie şi până la 31 iulie).

Din declaraţia părţii civile B., Înalta Curte reţine că, la termenul stabilit pentru executarea silită, 25 iulie 2017, existând acordul său pentru ca minorii să meargă la domiciliul mamei (consemnat în procesul-verbal încheiat de la aceeaşi dată), executorul judecătoresc a indicat că trei dintre minori trebuie să meargă cu mama lor, "respectiv cei mai mici, G., F. şi E.".

Înalta Curte constată că decizia inculpatului ca hotărârea judecătorească să fie pusă în executare cu privire la cei trei copii nu este contrară dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ., având în vedere că aceştia nu şi-au manifestat refuzul categoric de a o însoţi pe mamă, ci, aşa cum a rezultat din probe, de fiecare dată minorele au vrut să meargă la aceasta, însă au fost influenţate de poziţia fraţilor mai mari. Astfel cum s-a arătat anterior, o asemenea manifestare nu poate avea valenţele prevăzute de textul de lege şi să constituie un impediment la executarea hotărârii, în realitate copiii nemanifestând vreo aversiune faţă de mama lor care să facă necesară intervenţia unui specialist pentru a facilita schimbarea comportamentului.

De altfel, referitor la executarea din data de 25 iulie 2016, din declaraţia martorei R., menajera copiilor, a rezultat că "dintre copii, singura care a dorit să meargă cu mama sa, fiind întrebată de executorul judecătoresc, a fost E., celelalte două fetiţe gemene mici, după ce au vorbit cu mama lor în limba arabă, s-au manifestat în sensul de a merge în vizită la mama lor, stând în braţele acesteia; toate aceste discuţii s-au purtat în casă".

Împrejurarea că singurii care manifestau o poziţie clară de refuz de a o însoţi de creditoare erau minorii C. şi Abdul rezultă chiar din conţinutul plângerii penale formulată de B.:

"precizez că C. şi Abdul fiind mai mari şi-au exprimat clar refuzul de a merge cu mama lor lucru care nu s-a consemnat în nici un proces-verbal întocmit de executor".

Înalta Curte reţine că executarea s-a realizat doar în privinţa minorelor G. şi E., în condiţiile în care, plecarea acestora a generat o reacţie negativă, vehementă din partea copiilor mai mari, în special a C., care a refuzat deschiderea porţii pentru a-i permite mamei sale să plece împreuna cu sora sa.

Astfel, din declaraţia martorei R., rezultă că atunci "când toată lumea a ieşit în curte pentru a pleca efectiv, mama copiilor a luat-o pe E. în braţe şi a dus-o la maşina cu care venise, în timp ce C. m-a luat pe mine în braţe spunându-mi să fac ceva pentru că ea nu vrea să plece şi nici mama să le ia pe surorile ei, plângând foarte tare; în curte în afară de familia Sabbagh, mama copiilor şi executorul judecătoresc, erau de faţă cele două doamne de la Asistenţa socială, care îi explicau domnului B. că procedura permite ca mama să ia copiii în vizită la domiciliul său pentru câteva zile, aceştia urmând să se întoarcă; am stat oarecum cu spatele faţă de ceilalţi din curte, ştiu că şi Abdul x plângea, toată lumea ţipa şi plângea, nu am văzut cine anume în afara de C. care era cea mai afectată". Aceleaşi circumstanţe de fapt referitoare la atitudinea copiilor care plângeau rezultă şi din declaraţiile martorelor I. şi J., fiind evidenţiate şi în plângerea penală "în tot acest timp C. şi Abdul plângeau şi ţipau pentru că nu voiau să plece nici ei şi nici surorile mai mici" şi confirmate şi de înregistrarea video depusă de partea civilă B. la dosar. Reacţia copiilor mai mari a determinat şi o reacţie negativă a minorei F. (în vârstă de numai 4 ani), care a început să plângă, refuzând să mai meargă cu mama sa.

Tensiunea creată a fost amplificată şi mai mult de reacţia adulţilor din familie, existând un incident care a determinat căderea martorei H. în timp ce avea unul dintre minori în braţe (nefiind rolul prezentei hotărâri de stabili dacă aceasta a fost împinsă/lovită sau nu de partea civilă B.), dar şi un altul ce a avut loc după ce cele două fetiţe au ajuns în maşină, martora S. arătând că "sora tatălui a avut un moment de agitaţie, a încercat să scoată fetiţele din maşină, eu m-am speriat şi am blocat portierele, sora tatălui a lovit geamurile maşinii, a înjurat, a scos telefonul şi a început să fotografieze fetiţele".

Deşi circumstanţele în care s-a desfăşurat executarea sentinţei civile nu au fost nicidecum unele normale, atmosfera fiind extrem de tensionată, generată în principal de reacţiei minorilor Abdul şi C. (în special a acesteia din urmă), Înalta Curte constată că respectiva împrejurare nu constituia un impediment pentru executarea hotărârii cu privire la minorii care au fost de acord să îşi însoţească mama. Dincolo de dreptul mamei de a avea legături personale cu copiii, acelaşi drept, de a avea legături personale cu mama lor, îl au şi aceştia, neputând fi limitat de împrejurarea că ceilalţi fraţi aveau o atitudine contrară.

Înalta Curte constată, însă, că procedura prevăzută de dispoziţiile art. 913 C. proc. civ. nu a fost respectată în ceea ce priveşte consemnarea de către inculpat, în procesul-verbal, a refuzului ferm al minorilor C. şi Abdul x de a-şi însoţi mama.

Apărările inculpatului sub acest aspect au vizat faptul că a fost în imposibilitate de a menţiona această poziţie, din cauza modului de desfăşurare a executării, care a determinat părăsirea rapidă a locuinţei debitorului.

Înalta Curte reţine că nimic nu oprea executorul să consemneze în procesul-verbal, ulterior plecării de la domiciliul lui B., poziţia fermă a celor doi minori, să menţioneze circumstanţele care au determinat să procedeze în acest mod şi, ulterior, să procedeze la comunicarea acestuia către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov. De asemenea, puteau fi solicitaţi în acest sens şi reprezentanţii Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi cei ai poliţiei locale, prezenţi la executare.

Toate datele în posesia cărora era inculpatul, rezultate din cererile formulate de creditoare, conduceau la concluzia că debitorul nu a respectat înţelegerile anterioare şi nu urmărea să faciliteze legăturile mamei cu copiii pentru ca reacomodarea acestora cu cea care le-a dat viaţă să se realizeze cât mai natural cu putinţă. De altfel, chiar inculpatul a recunoscut în faţa instanţei că a realizat că acordul lui B. pentru ca minorii să meargă la domiciliul mamei era unul doar formal. De asemenea, poziţia celor doi copii la termenul din data de 25 iulie 2016 a fost una fermă, de refuz de a-şi însoţi mama, iar din manifestările C. rezulta că aceasta percepea plecarea surorilor sale ca fiind una definitivă. Actele de executare nu au fost sistate, ca în celelalte cazuri, de acordul părţilor, ci nu s-au mai desfăşurat cu privire la ceilalţi minori din cauza refuzului acestora, împrejurare ce impunea consemnarea poziţiei lor.

În aceste condiţii, deşi nu se poate reţine că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, în sensul că a urmărit ca minorii să nu beneficieze de o eventuală consiliere psihologică (ce putea să fie decisă de instanţă, în funcţie de vârsta copiilor), totuşi, dată fiind pregătirea sa de specialitate, a prevăzut consecinţele acţiunii sale de neconsemnare a refuzului celor doi minori C. şi Abdul x de a-şi însoţi mama.

Ca atare, Înalta Curte constată că în privinţa faptei din data de 25 iulie 2016 sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, atât sub aspectul laturii obiective (constând în omisiunea consemnării refuzului minorilor), cat şi sub aspectul laturii subiective (fapta fiind comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte) ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

Analizând în ce măsură aceleaşi fapte, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ. prin neconsemnarea poziţiei minorilor C. şi Abdul x, au produs o vătămare drepturilor şi intereselor acestora, pentru a fi întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte reţine următoarele:

În primul rând, este de menţionat faptul că aspectele invocate de partea civilă în plângerea penală şi ulterior în cursul cercetării judecătoreşti referitoare la suferinţa provocată copiilor prin modul în care s-a desfăşurat executarea silită, în sensul că aceştia au fost speriaţi, traumatizaţi de plecarea celorlalţi copii într-o atmosferă de ţipete, plânsete, afectaţi de faptul că ar putea să vină să îi ia poliţia cu forţa, nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcarea de către executor a dispoziţiei art. 913 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat anterior, opoziţia celorlalţi copii nu constituia un impediment prevăzut de lege la executarea hotărârii faţă de minorii care au fost de acord să îşi însoţească mama.

Pe de altă parte, fără a nega sub nicio formă că executarea silită din 25 iulie 2016 a fost traumatizantă pentru minorii C. şi Abdul x (chiar şi pentru ceilalţi copii care au asistat reacţiile lor şi ale adulţilor), Înalta Curte constată că, în realitate, persoana responsabilă de toată această situaţie este chiar tatăl copiilor. Sub acest aspect, sunt deosebit de relevante împrejurările reţinute în hotărârea definitivă de divorţ, căsătoria dintre părţi fiind desfăcută din culpa exclusivă a soţului (sentinţa civila nr. 3257 din 15 martie 2017 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, dosar instanţă).

Astfel, instanţa civilă a reţinut că "reclamantul a conceput un plan de separare de soţie cu prilejul unei călătorii în Turcia, copiii rămânând în România împreună cu sora lui, ocazie cu care nu i-a mai permis pârâtei să revină în ţară, lăsând-o fără bani şi acte, în urma stăruinţelor predându-i doar paşaportul. (...)

Instanţa are în vedere şi faptul că scopul deplasării părţilor la Istambul nu a fost, aşa cum eronat a informat reclamantul prin cererea de chemare în judecată, vizita la rudele soţiei, ci dimpotrivă la rudele reclamantului, pentru că "a născut soţia fratelui" acestuia.

Mai mult decât atât, reclamantul ştia că îşi pune soţia în mare dificultate, fiind o persoană total dependentă de soţ, nu doar financiar, ea neavând nici venituri proprii, prin aceea că a lăsat-o singură în Turcia, fără bani şi documente, că o deplasare a acesteia în Siria la rude comporta un anumit risc şi că exista posibilitatea ca aceasta să nu poată reveni în România curând, viza acesteia de şedere expirând în decembrie 2014.

În toată această perioadă, copiii părţilor au fost lăsaţi să creadă că mama lor i-a părăsit şi este dezinteresată de ei. Reclamantul nu a depus în nici un fel diligenţele necesare, ca părinte, de a feri copiii de discuţiile şi comentariile negative la adresa pârâtei, lipsindu-i de suportul moral-afectiv necesar pentru a face faţă perioadei de absenţă a mamei, expertiza judiciară psihologică evidenţiind aceste probleme.

Pârâta a fost nevoită să solicite pe calea ordonanţei preşedinţiale dreptul la legături personale cu minorii". (...) "...minorii au fost lipsiţi de ceea ce ar fi trebuit să însemne protecţie în toată această perioadă" şi "că reclamantul şi rudele acestuia au acţionat deliberat în scopul îndepărtării copiilor de mama lor. Este total nejustificat şi imposibil de explicat în alt mod comportamentul copiilor, care au ajuns să se teamă să se întâlnească cu mama lor şi se ascund de aceasta, ca de un răufăcător . Ascultată în instanţă, minora C. a arătat că se vede cu mama mai rar, că ar vrea să fie mai des . Expertiza psihologică judiciară a stabilit că minorul Abdul prezintă un nivel mediu de alienare parentală ".

Acestea sunt circumstanţele care au generat reacţia copiilor mai mari, C. şi Abdul x, la actele de executare şi la plecarea surorilor lor cu mama, iar această suferinţă a minorilor nu are legătură, astfel cum s-a arătat, cu încălcarea de către executor a dispoziţiei art. 913 C. proc. civ.

Singura vătămare care poate fi analizată în raport de dispoziţia legală nesocotită de inculpat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constă în lipsirea minorilor C. şi Abdul x de un program de consiliere care să îi ajute să îşi schimbe atitudinea faţă de mamă. Însă, pentru a constitui urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, această vătămare trebuie să fie una reală, concretă, dovedită şi nu prezumată sau doar ipotetică, şi, totodată trebuie să atingă o anumită intensitate pentru a atrage cea mai gravă formă de răspundere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016).

Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că, într-adevăr, pentru cei doi minori ar fi fost nevoie de un program de consiliere. Mai mult, din declaraţiile martorei H., a rezultat că după incidentul din data de 25 iulie 2016, la următoarea încercare de punere în executare a hotărârii, fiica sa, C. a fost de acord să meargă la ea, spunându-i "da, mama, o să vin eu la tine sâmbătă şi o să îi conving şi pe fraţii mei să vină şi ei în weekend". Martora a mai arătat că "a doua zi, la ora 10 au fost aduşi toţi copii de către tatăl lor. Au stat la mine, s-au distrat şi a început să îi aducă în fiecare week-end", situaţie care s-a menţinut până la pronunţarea de către instanţa civilă a hotărârii de divorţ (martie 2017), iar după acest moment "fostul soţ mi-a spus că o să-mi văd copiii doar în parc" . De asemenea, martora a depus la dosar fotografii prezentând-o alături de cei cinci copii, din perioada în care au vizitat-o, din care rezultă o atmosferă veselă, normală pentru o relaţie mamă copii.

Înalta Curte reţine că împrejurările relatate de martoră sunt confirmate şi de actele dosarului de executare silită, din procesul-verbal întocmit la 19 august 2016 rezultând că debitorul s-a obligat ca a doua zi, 20 august 2016 ora 10, să îi aducă pe cei cinci minori la domiciliul creditoarei, iar după această dată nu mai există alte sesizări cu privire la nerespectarea obligaţiilor de către tatăl minorilor.

Ca atare, se constată că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, poziţia celor doi minori a fost diferită, aceştia acceptând să o viziteze pe mama lor la domiciliu, vizite ce au continuat săptămânal, până la pronunţarea hotărârii de divorţ.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate reţine că prin încălcarea de către executor a dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ. minorii au fost vătămaţi prin aceea că au fost lipsiţi de consiliere de specialitate care să îi ajute să îşi modifice atitudinea faţă de mamă, de vreme ce, la interval de mai puţin de o lună, fără intervenţia unui psiholog, poziţia acestora s-a schimbat, acceptând să meargă la locuinţa mamei.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu a existat o vătămare concretă adusă drepturilor minorilor C. şi Abdul x, astfel că, sub aspectul laturii obiective nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate pentru reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ., fapta atrăgând, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea penală numai în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, Înalta Curte reţine că, deşi în acuzare s-a reţinut încălcarea repetată a mai multor dispoziţii legale, fapta a fost circumscrisă unei unităţi naturale de infracţiune, spre deosebire de falsul intelectual în cazul căruia s-a reţinut o pluralitatea sub forma concursului de infracţiuni.

Instanţa de fond nu s-a preocupat de aceste chestiuni şi nici nu a explicat de ce încadrarea juridică stabilită de către parchet este una corectă. De altfel, hotărârea, în cea mai mare parte, reprezintă o preluare integrală a actului de sesizare.

Având însă în vedere concluzia la care s-a ajuns în apel, în urma verificării fiecărei proceduri despre care se susţinea că ar fi fost încălcată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune o discuţie în ceea ce priveşte încadrarea juridică, urmând ca, pentru toate motivele arătate în cele ce preced, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., să dispună achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

Temeiul soluţiei de achitare ce urmează a fi pronunţată impune, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile formulată de partea civilă B. şi de părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B..

Sub un ultim aspect, faţă de împrejurarea că în sarcina inculpatului A. urmează a fi reţinută o singură infracţiune de fals intelectual (comisă cu intenţie indirectă), în raport de logica regimului sancţionator reglementat de actualul C. pen., care consacră inclusiv dreptul instanţei de judecată de a renunţa la aplicarea unei pedepse persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracţiuni, Înalta Curte, analizând din oficiu cauza din această perspectivă, reţine următoarele:

În primul rând, în speţă nu există niciunul din impedimentele prevăzute de art. 80 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care inculpatul nu a mai suferit anterior o condamnare, faţă de acesta nu s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat; nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nici nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului; infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, maximul special fiind inferior celui prevăzut de art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.

În ceea ce priveşte condiţiile prev. de art. 80 alin. (1) C. pen. se reţine că instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

În ceea ce priveşte gradul de pericol social concret al faptei săvârşite de inculpatul A., Înalta Curte are în vedere faptul că acesta nu a acţionat cu intenţie directă, în scopul împiedicării copiilor la consiliere psihologică, şi, cu toate că au fost lezate relaţiile sociale referitoare la încrederea publică de care trebuie să se bucure înscrisurile oficiale, starea de pericol creată a fost una minimă, în condiţiile în care, deşi omisiunea de consemnare a poziţiei minorilor era producătoare de consecinţe juridice (în privinţa procedurii prev. de art. 913 C. proc. pen.), în speţă fapta nu a generat şi vătămări ale drepturilor copiilor.

Referitor la persoana inculpatului, se constată că acesta este în vârsta de 65 de ani, în prezent cu anumite probleme medicale severe, are un nivel de instrucţie ridicat, fiind executor judecătoresc din anul 2001, se află la primul conflict cu legea penală, pe parcursul activităţii dând dovadă de competenţă profesională, seriozitate, responsabilitate, îndeplinindu-şi obligaţiile impuse de reglementările legale ale profesiei (astfel cum rezultă din caracterizările Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de apel Bucureşti - dosar apel).

Toate aceste date ce caracterizează favorabil persoana sa demonstrează faptul că dispune de posibilităţi reale de îndreptare, că săvârşirea infracţiunii a fost un incident izolat, astfel că Înalta Curte apreciază că adoptarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei, aplicarea unui avertisment şi atragerea atenţiei asupra conduitei sale viitoare, precum şi asupra consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni, este suficientă pentru reeducarea şi coerciţia inculpatului, în cauză nefiind oportună stabilirea unei pedepse.

Pentru considerentele menţionate anterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pe care o va desfiinţa în totalitate, şi, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 17 iunie 2016).

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. teza a II a C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 01 iulie 2016).

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 25 iulie 2016) şi, în baza art. 81 C. pen., va aplica inculpatului A. un avertisment.

Va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.

Va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de apelantul parte civilă B. şi de apelanţii părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B.

II. În raport de soluţiile ce urmează a fi pronunţate în calea de atac a apelantului inculpat A., Înalta Curte constată nu se mai este posibilă o analiza a criticilor formulate de către parchet şi părţile civile, critici ce au ca premisă menţinerea soluţiei de condamnare a acestuia.

Aşa cum s-a arătat, temeiul soluţiei de achitare pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. determină, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile formulată de partea civilă B. şi de părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B..

De asemenea, motivele de apel ale parchetului vizează greşita reţinere a circumstanţelor atenuante şi necesitatea aplicării pedepsei accesorii şi complementare or, în cauză pentru singura infracţiune reţinută de instanţa de apel în sarcina inculpatului, Înalta Curte a apreciat că se impune desfiinţarea soluţiei de condamnare şi renunţarea la aplicarea unei pedepse, situaţie în care aspectele invocate în calea de atac rămân fără obiect.

Ca atare, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de partea civilă B. şi de părţile civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B..

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor declarate de apelantul intimat inculpat A. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi apelantul parte civilă B. şi apelanţii părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B., la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în cuantum de 217 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 (nr. 3388/2018).

Desfiinţează, în totalitate, sentinţa penală nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 şi, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 17 iunie 2016).

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. teza a II a C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 1 iulie 2016).

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 25 iulie 2016).

În baza art. 81 C. pen., aplică inculpatului A. un avertisment.

Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.

Lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de apelantul parte civilă B. şi de apelanţii părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B..

II. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de partea civilă B. şi de părţile civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B., împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din data de 10 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 (nr. 3388/2018).

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor declarate de apelantul intimat inculpat A. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul parte civilă B. şi apelanţii părţi civile E., D., C., G., F., prin reprezentant legal B., la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în cuantum de 217 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 aprilie 2020.

GGC - LM