Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Răspundere civilă delictuală. Acțiune în despăgubiri. Incidența dispozițiilor art. 1394 din Codul civil. Consecințe  

Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

-          răspundere civilă delictuală

-          infracțiune

-          termen de prescripție

 

C. civ., art. 1394, art. 2517, art. 2528 alin. (1)

C. pen. din 1968, art. 122 lit. c), art. 178 alin. (2)

Acţiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

De la regula generală menţionată legiuitorul a stabilit, potrivit art. 1394 C. civ., o excepţie pentru situaţia în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

            În această situaţie, în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ. potrivit cărora prelungirea termenului de prescripţie privind acţiunea civilă în despăgubiri se va face până la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracţiune, poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 21 aprilie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanţii A., B. - prin reprezentant C., D. - prin reprezentant C., E., F. şi G. au solicitat obligarea pârâtei H. Asigurare - Reasigurare S.A. Bucureşti la plata sumei de 500.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamantul A. - fratele defunctului, cu titlu de daune morale; a sumei de 250.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamanta B. - nepoata defunctului, cu titlu de daune morale; a sumei de 250.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamanta D. - nepoata defunctului, cu titlu de daune morale; a sumei de 250.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamanta E. - nepoata defunctului, cu titlu de daune morale; a sumei de 250.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamanta F. - nepotul defunctului, cu titlu de daune morale; a sumei de 250.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, către reclamanta G. - nepotul defunctului, cu titlu de daune morale; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4884 din 20 decembrie 2017, în dosarul nr. x/3/2017, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., prin mama C., D., prin mama C., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâta S.C. H. Asigurare Reasigurare SA şi intervenientul forţat I., pentru prescripţia dreptului material la acţiune.

            Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. - prin reprezentant C., D. - prin reprezentant C., E., F. şi G.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1801, pronunţată la data de 02 octombrie 2018, în dosarul nr. x/3/2017, a admis apelul formulat de apelanţii A., B. - prin reprezentant C., D. - prin reprezentant C., E., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 4884 din 20.12.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii S.C. H. Asigurare Reasigurare S.A. şi I.; a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii recurenta-pârâtă H. Asigurare Reasigurare S.A. Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale, având în vedere că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă din Noul Cod civil, şi nu cele din Decretul nr. 167/1958.

            Totodată, susţine recurenta-pârâtă, cererea de chemare în judecată are un obiect patrimonial, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2501 noul C. civ., astfel că termenul de prescripţie aplicabil în speţă este cel de 3 ani - termen prevăzut de art. 2517 noul C. civ.

            În legătură cu momentul la care începe să curgă acest termen, recurenta-pârâtă apreciază că în mod just instanţele de fond şi de apel au stabilit că, potrivit art. 2528 alin. 1 noul C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.

            Ca atare, atunci când aceste elemente sunt cunoscute, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă, existând posibilitatea ca acesta să fie întrerupt/suspendat; mai mult, susţine recurenta-pârâtă, din interpretarea dispoziţiilor art. 2537 alin. 3 noul C. civ. rezultă cu evidenţă că începutul curgerii termenului de prescripţie extinctivă nu este condiţionat de pronunţarea unei soluţii de către organele de urmărire penală/instanţa penală.

            Ca atare, în cazul în care există un dosar de urmărire penală, poate interveni doar întreruperea cursului termenului de prescripţie extinctivă prin constituirea ca parte civilă/începerea urmăririi penale - dacă despăgubirea se acordă, potrivit legii, din oficiu, iar împrejurarea că există posibilitatea suspendării acţiunii civile în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 noul C. proc. civ. nu poate duce la o altă concluzie.

            Or, în prezenta cauză nu a intervenit nici un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, prescripţia împlinindu-se la data de 01.05.2016, iar acţiunea a fost formulată şi introdusă la 21.04.2017- cu mult peste termenul de prescripţie.  

            Având în vedere aceste considerente, recurenta - pârâtă H. Asigurare-Reasigurare S.A. Bucureşti a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu motivarea în sensul în care cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză este prescrisă.

            Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii-reclamanţi A., B. şi D. - ambele reprezentate legal de C., E., F. şi G. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.    

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 octombrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de pârâta H. Asigurare - Reasigurare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1801 din 2 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 14 mai 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea pentru greşita stabilire a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, apreciind că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă din noul Cod civil, şi nu cele din Decretul nr. 167/1958.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, ci au fost avute în vedere dispoziţiile noului Cod civil ce reglementează prescripţia extinctivă raportat la prevederile Codului penal anterior.

Acţiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) noul C. civ.

De la regula generală menţionată legiuitorul a stabilit, potrivit art. 1394 noul C. civ., o excepţie pentru situaţia în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

            În această situaţie, în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 potrivit cărora prelungirea termenului de prescripţie privind acţiunea civilă în despăgubiri se va face până la momentul împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracţiune, poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală.

            Având în vedere că intimatul-intervenient forţat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen. vechi, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă fiind de la 2 la 7 ani, instanţa de apel în mod judicios a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 122 lit. c) C. pen. vechi, potrivit cărora termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 8 ani când „legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.”

Ca urmare, tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită ce constituie şi infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. vechi este de 8 ani, astfel cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel.

În ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie, în acord cu reţinerile instanţei de apel, Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate.

            În speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului au fost cunoscute la data decesului lui J., astfel încât de la data producerii accidentului reclamanţii au avut cunoştinţă atât de existenţa prejudiciului, cât şi de persoana făptuitorului.

De altfel, recurenta-pârâtă recunoaşte că ambele instanţe au stabilit în mod corect momentul curgerii termenului de prescripţie, iar alegaţiile recurentei-pârâte pe acest aspect vor fi înlăturate.

            Faţă de aceste împrejurări, reţinând corecta interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.