Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Promisiune bilaterală de vânzare. Executarea cu întârziere a vânzării. Clauză neuzuală privind acceptarea executării cu rezerva valorificării clauzei penale. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1539 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Despre obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: acțiune în pretenții

  • promisiune bilaterală de vânzare
  • clauză penală
  • clauză implicită
  • renunțare la beneficiile clauzei penale

 

C. civ., art. 13, art. 1266-1272, art. 1539

C. proc. civ., art. 457, art. 483

Sunt implicite, deci subînțelese într-un contract, clauzele obişnuite, celelalte, neuzuale, trebuind să fie menţionate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor acele clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care părţile au consimţit necontestat.

În cazul unui contract de vânzare imobiliară, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligații derivate din lege după natura contractului ori obligațiile conforme voinţei necontestate a părţilor, potrivit echităţii contractuale.

Din acest punct de vedere, clauza privind acceptarea vânzării cu rezerva valorificării clauzei penale nu poate fi considerată ca fiind o prevedere implicită, iar în aceste condiţii reclamanţii au sarcina de a dovedi existenţa ei la data încheierii contractului de vânzare, moment în care părțile şi-au făcut cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii reciproce aflate în legătură cu acesta.

Astfel, această prevedere neuzuală trebuia inserată în contractul de vânzare sau demonstrată ca fiind cunoscută părţii opuse în contractul sinalagmatic la data vânzării, deoarece nu era implicită. Lipsa ei semnifică, în condiţiile art. 1539 C.civ., că partea acceptă întocmai executarea obligaţiei debitorului pur şi simplu, pierzând justificarea de a pretinde penalităţile de întârziere stabilite pentru executarea cu întârziere.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 731 din 24 martie 2021

     

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 05.09.2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 278.055,70 lei, cu titlu de penalităţi pentru întârzierea încheierii contractului de vânzare privind imobilul situat în Oraşul Bragadiru, Str. X nr. 44P, tarla 27, parcela 115/3, judeţul Ilfov şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 

Reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta promisiunea bilaterală de vânzare a imobilului la data 25.11.2014, însă, întrucât data iniţială a perfectării contractului de vânzare nu a fost respectată, prin act adiţional, părţile au prelungit termenul stabilit pentru semnarea contractului până la data de 22.08.2016 şi au prevăzut plata unor penalităţi în cuantum de 10% pentru fiecare lună de întârziere, raportate la avansul deja achitat, pentru cazul în care contractul de vânzare la termenul prelungit, din culpa vânzătorului. Întrucât nici termenul stabilit prin act adiţional nu a fost respectat, s-a încheiat un alt act adiţional, în care clauza penală arătată a fost menţinută. Pentru neexecutarea obligaţiei asumate prin contract, reclamanții transmis notificare de plată, la care pârâta a răspuns în sensul majorării preţului imobilului şi respingerii pretenţiilor, pe motiv că întârzierea ar fi fost cauzată de reclamanţi.

Întrucât contractul de vânzare a fost încheiat la 25.07.2017, cu mare întârziere faţă de scadenţa în comun agreată, reclamanții au solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata clauzei penale contractuale, întemeind în drept cererea pe dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. k) coroborat cu art. 95, art. 194 şi urm., art. 453 C.proc.civ., art. 13, art. 1270, art. 1350, art. 1538, art. 1539 C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 252.778 lei, reprezentând penalităţi de întârziere convenționale şi suma de 7.132,78 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1408/2018 din 09 mai 2018, în sensul că suma pe care pârâta este obligată să o plătească reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată este de 16.132,78 lei, în loc de 7.132,78 lei, cum eronat s-a consemnat.

Împotriva sentinței şi încheierii au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1766/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a V-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtă şi de reclamanţi și a schimbat hotărârile apelate, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, precum şi cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.539 teza a II-a C.civ. Astfel, recurenţii au susţinut că existenţa rezervelor prevăzute de norma legală evocată trebuie apreciată prin raport la întreaga conduită a părţilor şi nu strict la un singur document încheiat între părţi.

Sub acest aspect, se solicită a se observa că instanţa de apel a făcut doar o simplă apreciere teoretică asupra evoluţiei dreptului material, efectuând o comparație între dispoziţiile art. 1069 C.civ. de la 1864 şi cele ale art. 1.539 C.civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi explicând oportunitatea socială şi juridică a unei astfel de opțiuni de legiferare din partea legiuitorului.

Astfel, instanţa de apel a rezumat conduita părţilor strict la două documente din dosar, respectiv notificarea transmisă pârâtei de către reclamanţi şi contractul de vânzare, aplicând trunchiat dispozițiile art. 1.539 alin. (2) C.civ. la un singur moment din conduita părţilor, respectiv doar acela al semnării contractului de vânzare în formă autentică, nu prin raportare la conduita părţilor în ansamblu, cu ignorarea nejustificată a întregii relații contractuale desfășurate între părţi.

Au susținut recurenţii, prin alte motive de recurs, că dispoziţiile art. 1.539 C.civ. nu sunt incidente în cauză, părţile având în vedere menţinerea clauzei penale şi ulterior încheierii contractului de vânzare în formă autentică.

Recurenţii au arătat că menţinerea clauzei penale reiese din coroborarea probelor administrate în cauză şi că părţile nu au convenit în sensul modificării sau suprimării ei, precum și că, de altfel, pârâta a fost întotdeauna de părere că întârzierea privind autentificarea contractului de vânzare se datorează atitudinii culpabile a recurenților, aspect ce reiese cu claritate şi din răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.

S-a arătat că în cauză instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.539 C.civ. prin aprecierea unei pretinse renunţări tacite din partea reclamanţilor, dar renunţarea tacită/acceptarea implicită trebuie să se desprindă indubitabil din conduita creditorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Chiar şi într-o astfel de ipoteză, au susținut recurenții, aceasta trebuie să se desprindă din conduita creditorului presupus a fi acceptat fără rezerve executarea contractului și, având în vedere că pârâta nu a avut nicio problemă cu clauza penală supusă analizei, ci doar cu asumarea culpei, în mod evident plata penalităţilor nu s-a putut stipula ca atare în contractul de vânzare, urmând ca acest aspect să fie supus analizei instanţei de judecată care trebuia să tranşeze cu privire la imputaţia întârzierii la semnarea contractului în formă autentică.

Recurenţii au mai susţinut că au făcut dovada faptului că nu se află în prezenţa unei acceptări fără rezerve, aspect reţinut în mod corect de către prima instanţă și au subliniat că, de altfel, contractul de vânzare nu conţine menţiunea faptului că acesta este semnat fără rezerve şi nu cuprinde nici vreo renunţare la clauza stipulată de părţi prin actul adiţional nr. 3 la promisiunea de vânzare.

Afirmând că articolul 1.539 C.civ. trebuie analizat în coroborare cu prevederile art. 13 C.civ., potrivit căruia renunţarea la drept nu se prezumă, recurenții au conchis că în mod corect instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada renunţării neechivoce la dreptul de a pretinde penalitatea.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, deoarece recurenţii solicită o nouă reevaluare a probelor, chestiune ce nu mai poate fi pusă în discuţie în această etapă procesuală, judecarea recursului fiind strict limitată la motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., apărare evaluată de raportorul desemnat în cauză ca excepţie. A susținut că normele de drept material incidente în cauză au fost corect aplicate la situația de fapt reținută.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea tuturor apărărilor formulate de către intimată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, iar raportul întocmit de magistratul-asistent a fost comunicat părţilor, fiind depus şi punct de vedere cu privire la acesta.

Prin încheierea completului de filtru din 25.11.2020 a fost respinsă excepţia nulităţii şi admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen pentru dezbaterile pe fond la 24.03.2021.

Analizând recursul formulat în cauză de reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a respins, în baza celor arătate succesiv.

Într-un prim considerent, instanța de recurs subliniază cu nu vor fi analizate, întrucât nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., acele critici care subliniază greșita statuare asupra faptelor constatate de instanţa de apel.

În măsura în care recurenții au arătat că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la două elemente probatorii - notificarea adresată de reclamanți pârâtei şi contractul de vânzare, fiind ignorată proba cu interogatoriu, mai precis răspunsul pârâtei la întrebarea 2 din acest act procesual, interpretând, pe cale de consecinţă, greşit voinţa exprimată a părților reclamate, Înalta Curte arată că această parte a motivelor de recurs excedează sfera motivelor de nelegalitate pentru care calea extraordinară de atac poate fi promovată.

Sunt de asemenea integrate motivelor de netemeinicie, acele critici referitoare la aprecierea relevanţei termenului de 2 luni în care reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată pentru plata clauzei penale, precum şi ignorarea, de către instanţa de apel, a dovezilor referitoare la acceptarea cu rezerve a executării promisiunii de vânzare executare de pârâtă cu necontestată întârziere ori a lipsei de semnificaţie, în plan factual, a împrejurării ca în contractul de vânzare nu există această rezervă stipulată expres, în măsura în care acestea nu sunt integrate criticilor care susţin în mod direct semnificaţiei pe care instanţa a dat-o acestora în interpretarea legii.

Referirea la dispoziţiile art. 1539 C.civ. este, în acest context, pur formală, deoarece stabilirea stării de fapt în apel a precedat, ca parte a raţionamentului judiciar, operaţiunii de interpretare şi aplicare a legii, astfel că nici nu este posibil ca această statuare a instanţei de apel să fie rezultatul aplicării greşite a normei de drept indicate.

Stabilirea faptelor este, aşadar, o operaţiune necesar premergătoare aplicării normei de drept material, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competenţa sa deplină, în acord cu reguli procedurale precise şi, de altfel, în cauză, necontestate.

Or, în aceste condiţii repunerea în discuție a interpretării probelor, ca fundament al stării de fapt, nu este posibilă în recurs, în cadrul căruia, în acord cu art. 483 raportat la art. 457 C.proc.civ., examinarea cauzei se rezumă la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Un al doilea set de critici, integrate art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deduce instanţei de recurs verificarea aplicării dispoziţiilor art. 13 şi art. 1539 C.civ., recurenţii arătând că o renunţare tacită la penalităţi ori o acceptare implicită a executării trebuie desprinsă indubitabil din conduita creditorului, sub acest aspect instanţa de apel dând normelor legală o interpretare opusă, în mod greşit.

Au dezvoltat recurenţii că, pe de o parte, renunţarea la drept nu se prezumă, aşa cum, de altfel, chiar instanţa de apel a reţinut că un act expres de renunţare la dreptul de a percepe penalităţile nu a emanat de la reclamanţi, iar pe de altă parte au arătat că aceasta renunţare nu poate fi dedusă nici din lipsa unei rezerve exprese a acceptării executării obligaţiei cu întârziere.

S-a mai susţinut prin recurs că art. 1539 prevede două ipoteze în care creditorul poate cumula executarea obligaţiei cu clauza penală, în cazul în care aceasta a fost prevăzută pentru executarea cu întârziere a obligaţiei: atunci când nu a renunţat expres la acest drept sau atunci când acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Întrucât chiar instanţa de apel a exclus prima ipoteză, recurenţii au susţinut că nici prin contract nu s-a menţionat că reclamanţii au acceptat executarea contractului fără rezerve. Or, în aceste condiţii, prin interpretarea, inclusiv a art. 13 C.civ., trebuia ca o asemenea acceptare fără rezerve să fie, la rândul său, expresă şi neîndoielnică şi conform principiului simetriei, renunţarea la beneficiile clauzei penale trebuia să îmbrace chiar forma actului prin care clauza a fost instituită.

Analizând temeinicia acestui motiv, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a fundamentat hotărârea considerând că reclamanţii au renunţat la clauza penală stipulată pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, aşadar, a dat deplină eficientă art. 13 C.civ. care arată că renunţarea la dreptul subiectiv civil nu se prezumă, ca regulă generală.

Instanța de apel şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile art. 1539 C.civ. teza finală, în care legiuitorul stabileşte că nu se acordă penalităţi cumulate executării în natură a obligaţiei dacă partea îndreptățită acceptă, fără rezerve, executarea ei.

Se cuvine subliniat, în acest context, că obligaţia a cărei executare era prevăzută sub clauza penală în discuţie, a fost cea de încheiere a contractului de vânzare şi revenea pârâtei D. S.R.L.

 Înalta Curte arată, aşadar, că trebuie evaluat dacă executarea acestei obligaţii, încheierea vânzării, a fost acceptată de către reclamanţi cu rezerva valorificării clauzei penale ori dacă, dimpotrivă, executarea a fost acceptată de către aceştia fără rezerve. Această manifestare a voinţei reclamanţilor trebuia exprimată concomitent executării obligaţiei, deci trebuie să fie contemporană încheierii actului de vânzare, iar nu dedusă din manifestări anterioare sau ulterioare încheierii lui. Prin urmare, această manifestare de voinţă trebuie identificată în cercetarea conţinutului contractului de vânzare care este sigura expresie a executării obligaţiei din promisiunea bilaterală care l-a precedat.

Cu toate acestea, recurenţii au susţinut că nu trebuia inserată în contract o clauză ori menţiune specială prin care să arate că au o anumită rezervă în privinţa acceptării executării şi că aceasta se deduce din toată suita actelor care au precedat vânzarea, în timp ce instanţa de apel a justificat interpretarea legii prin raportare la conţinutul contractului, pe raţiuni implicite, arătând că lipsa unei atitudini exprimate a creditorului clauzei penale cu privire la acceptarea fără condiţii a executării întârziate a contractului reflectă o indecizie a acestuia. În considerentele instanţei de apel s-a subliniat că această atitudine conduce la afectarea securităţii juridice pe care ambele părţi o prefigurează la încheierea contractului şi că o regulă precum cea instituită prin art. 1539 C.civ. obligă creditorul să îşi valorifice cu promptitudine drepturile printr-o exprimare fără rezerve a intenţiei sale de fructificare a clauzei penale.

Această interpretare a legii este cea corectă.

Înalta Curte reiterează că, în măsura în care expresia executării obligaţiei pârâtei este reprezentată de încheierea contractului de vânzare, în conţinutul acestui act juridic - privit ca fapt al executării, lato sensu - trebuie verificat dacă rezerva executării era un fapt care se deduce în mod neîndoielnic. Acceptarea fără rezerve a executării este un fapt pozitiv/comisiv înţeles ca manifestare de voinţă de natură să antreneze consecinţe juridice, de aceea, existenţa sa trebuie probată prin analiza conţinutului actului de vânzare în cadrul căruia acest fapt trebuie identificat expres sau reţinut ca implicit.

Și, întrucât rezerva executării nu a fost manifestată în mod explicit de către reclamanţi, trebuie verificat dacă aceasta se deduce în mod implicit sau dacă este dovedită ca fiind cunoscută pârâtei la data executării propriei obligaţii.

Aşadar, plecând de la regulile de interpretare a contractelor şi de evaluare a efectelor lor, reflectate în art. 1266 - art. 1272 C.civ., rezultă că sunt implicite, deci subînțelese într-un contract, clauzele obişnuite, celelalte, neuzuale, trebuind să fie menţionate expres ori demonstrate prin orice alt mijloc. Pot fi considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor acele clauze deduse din obiectul principal al contractului, inerente acestuia ori cu privire la care părţile au consimţit necontestat.

În genere, cu valoare de principiu, interpretarea contractului se impune a fi făcută, pe lângă luarea în considerare a clauzelor considerate implicite, şi cu evaluarea unei obligaţii egale a părţilor contractuale de cooperare, coerenţă şi informare cu privire la încheierea şi executarea acestuia. Totodată, din exigenţa bunei-credinţe se impune atât părţilor - iar instanţa de judecată este ţinută de aceste limite - o abordare unitară a contractului şi o conduită conformă cu aşteptările fiecăreia dintre ele.

În atare condiţii, în măsura în care o parte contractantă consideră că face parte din contract o anumită prevedere, solicitând celeilalte părţi o conformare la aceasta, atunci ea este obligată să facă în faţa instanţei de judecată proba clauzei respective, dacă aceasta nu face parte din categoria celor implicite.

În condiţiile acestei chestiuni litigioase, se pune problema evaluării caracterului implicit al clauzei, rămasă nescrisă în contract, referitoare la acceptarea executării obligaţiei pârâtei sub rezerva solicitării penalităţilor de întârziere, pentru ca aceasta să poate fi opusă debitorului în acest proces.

Întrucât contractul evaluat de instanţa de apel a fost unul de vânzare imobiliară, după un criteriu ambivalent de analiză, sunt considerate implicite doar acele prevederi care cuprind obligații derivate din lege după natura contractului ori obligațiile conforme voinţei necontestate a părţilor, potrivit echităţii contractuale.

Din acest punct de vedere, clauza de care reclamanţii s-au prevalat în acest proces, aceea a acceptării vânzării cu rezerva penalităților de întârziere, nu poate fi considerată, conform criteriilor arătate, ca fiind o prevedere implicită, iar în aceste condiţii reclamanţii aveau sarcina de a dovedi existenţa ei la data încheierii contractului de vânzare, moment în care părțile şi-au făcut cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii reciproce aflate în legătură cu acesta.

De aceea, lipsa declarării exprese, din partea reclamanților a oricărei rezerve legate de acceptarea încheierii acestui contract ori lipsa dovedirii împrejurării că au făcut cunoscută pârâtei, la tot acest moment, intenţia lor de valorificare ulterioară a clauzei penale disputate, echivalează cu acceptare executării obligaţiei cu întârziere fără nicio altă rezervă, deci, în condiţiile art. 1539, teza finală, nu pot cumula executarea în natură cu penalităţile.

Nu este corectă, în acest context, teza recurenţilor, care arată că tăcerea lor la încheierea vânzării este echivalentă menţinerii unei rezerve specifice în privinţa acceptării executării.

Înalta Curte reiterează că intenţia reclamanţilor trebuia să îmbrace o formă manifestă, dovedită fie prin conţinutul exprimat al contractului, fie prin orice alt mod care să reflecte că această manifestare pozitivă de voinţă a fost adusă la cunoştinţa co-contractantului, deoarece în acest caz tăcerea lor şi lipsa unei atitudini manifeste în sensul considerat de recurenţi are semnificaţie juridică, în puterea legii.

Chiar dacă recurenţii opun, în justificarea interpretării lor, extrase din decizii de speţă prin care tind să demonstreze că menţinerea rezervei în privinţa executării nu trebuie să fie expresă, practica judiciară nu are valoare probatorie în sine şi nu nici reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate.

Nu este incidentă nici regula opusă de recurenţi, a simetriei formelor, deoarece în cazul acceptării fără rezerve a executării obligaţiei, în condiţiile art. 1539 C.civ., tăcerea creditorului are, în puterea legii, semnificaţie juridică.

Instanţa de apel nu a valorificat o renunţare a reclamanţilor la dreptul de a cere penalităţile de întârziere, renunţare care, fără doar şi poate, trebuia să fie manifestă, ci a dat valoare tăcerii lor determinată ca acceptare întocmai a executării.

În concluzie, o prevedere neuzuală, cum este cea în discuţie - acceptarea executării cu rezerva valorificării clauzei penale - trebuia inserată în contractul de vânzare sau demonstrată ca fiind cunoscută părţii opuse în contractul sinalagmatic la data vânzării, deoarece nu era implicită. Lipsa ei, în tăcerea creditorului, semnifică, în condiţiile art. 1539 C.civ. că partea acceptă întocmai executarea obligaţiei debitorului pur şi simplu, pierzând justificarea de a pretinde penalităţile de întârziere stabilite pentru executarea cu întârziere.

De aceea, în baza tuturor considerentelor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că motivele de casare invocate de recurenţii A., B. şi C. sunt nefondate şi, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul formulat de aceştia.