Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, în data de 22 iuie 2018 sub nr. x/2018, precizată ulterior, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale cauzate prin desfăşurarea procesului penal cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale acestuia; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a arestării nelegale în perioada 4 ianuarie 2007 - 1 februarie 2017, la plata sumei de 65.548 RON reprezentând valoarea dividendelor pe care reclamantul era îndreptăţit să le încaseze de la B. S.R.L; 45.548 RON cheltuieli cu transportul reclamantului pentru prezentarea la termenele de judecată de la Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Brăila; la plata a 12.600 RON reprezentând cheltuieli cu cazarea aferentă celor 90 de deplasări la termene de judecată la cele două instanţe; la plata sumei de 11.475 RON reprezentând cheltuieli cu masa şi la plata sumei de 413.428 RON reprezentând valoarea chiriei aferente imobilului proprietatea reclamantului, situat pe strada x, pe care reclamantul ar fi obţinut-o în perioada 9 ianuarie 2007 - 23 mai 2019 Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 5, art. 6 par. 1, 8 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalului Maramureş, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1157 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal; a respins celelalte pretenţii; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.805 RON, cheltuieli de judecată.

I.3. Deciziapronunţată de Curtea de Apel Cluj, în apel:

Prin decizia civilă nr. 44/A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1157 din 25 noiembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 30.000 RON ca urmare a arestării în perioada 4 ianuarie 2007 - 1 februarie 2007; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100.000 RON cu titlu de daune pentru durata procesului penal şi nerespectarea drepturilor; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 45.956 RON cheltuieli de transport, 12.600 RON cheltuieli de cazare şi 11.475 RON cheltuieli cu masa efectuate cu ocazia deplasării la termenele de judecată în perioada procesului penal; a obligat pe pârât să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 8.675,62 RON la fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministrul Finanţelor Publice să plătească apelantului A. suma de 2.552,81 RON cheltltuieli de judecată în apel; a respins apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleaşi sentinţe.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 44/A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilăau declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de CasaţieşiJustiţie, secţia I civilă, la data de 18 aprilie 2022, sub nr. x/2018, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care prin rezoluţia din 20 aprilie 2022, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de desfăşurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, a considerat că decizia recurată este criticabilă sub aspectul lipsei motivării prin raportare la criteriile jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial la care a făcut trimitere în cuprinsul apelului.

În acest sens a reliefat faptul că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, deşi, este de înţeles că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică un grad de aproximare, iar lipsa unor criterii legale de cuantificare determină instanţa de judecată să judece în echitate, acest lucru nu scuteşte instanţa de a motiva cuantificarea daunelor acordate prin raportare la starea de fapt concretă (ex. decizia nr. 2431/29.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Or, decizia recurată nu respectă dezideratul unei analize judicioase a criteriilor jurisprudenţiale de cuantificarea a prejudiciului nepatrimonial, întrucât, în concret, nu se pot identifica care sunt motivele ce au stat la baza soluţiei de acordare doar în parte a daunelor morale, prin raportare la criteriile ce trebuiau fi avute în vedere pentru determinarea cuantumului acestora, aşa cum au fost definite de jurisprudenţă şi pe care le-a evidenţiat în cuprinsul cererii de recurs.

Deşi instanţa de apel a reţinut impactul major pe care l-a avut procesul penal asupra vieţii sale, soluţia de acordare a daunelor în cuantum de 100.000 RON pare să se fundamenteze pe faptul că în speţă nu ar fi incidentă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.

A învederat lipsa motivării prin raportare la indicarea punctuală a drepturilor fundamentale afectate de desfăşurarea nelegală a procesului penal: a indicat că suma totală solicitată cu titlu de daune morale este de 1.000.000 RON, compusă din câte 200.000 RON pentru fiecare drept încălcat; instanţa de apel a acordat daune morale de 100.000 RON, cu titlu de daune pentru durata procesului şi nerespectarea drepturilor, fără a motiva în concret care sunt daunele aferente încălcării fiecărui drept fundamentalpe care l-a indicat.

Sub aspectul daunelor pentru prejudiciile cauzate prin arestarea sa nelegală a precizat că enumerarea criteriilor jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial, fără aplicarea concretă a acestora la starea de fapt, nu coincide cu motivarea soluţiei. În realitate, instanţa de apel nu a făcut o evaluare a consecinţelor negative sau dacă a făcut, raţionamentul ce stă la baza soluţiei nu poate fi identificat în considerentele hotărârii atacate.

Aşadar, lipsa unei motivări concrete care să evidenţieze raţionamentul avut în vedere de instanţa de apel în soluţia de respingere în parte a apelului contravine exigenţei instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ.. prin notele de şedinţă şi prin concluziile scrise, a indicat, cu titlu de practică judiciară, hotărâri judecătoreşti prin care, în speţe similare, s-au acordat daune morale şi materiale semnificativ mai mari, însă acestea nu au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel omiţând să arate motivele pentru care a ales să nu le ia în considerare, cu atât mai mult cu cât vizau daune solicitate de coinculpaţii din dosarul penal în care a fost judecat.

Or, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul acordării daunelor materiale solicitate pentru prejudiciile cauzate de desfăşurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat expres în art. 1385 alin. (1) noul C. civ., respectiv, art. 998-999 şi art. 1084 din vechiul C. civ., instanţa de apel dispunând doar acordarea de daune materiale reprezentând cheltuielile cu deplasarea la termene, fără să se acopere şi beneficiul nerealizat, astfel cum a fost indicat prin precizarea depusă în dosarul de fond pentru termenul din 18 martie 2020, ca urmare a probelor administrate în cauză, soluţie ce s-a dat cu greşita aplicare a prevederilor ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta întrucât nu a putut beneficia, în calitate de asociat, de pe urma societăţii B. S.R.L., ca urmare a măsurilor dispuse cu privire la aceasta pe parcursul întregii durate a procesului penal şi ca urmare a măsurilor de indisponibilizare a imobilului situat pe strada x, fiind în imposibilitate de a-l valorifica.

A considerat că instanţa de apel a aplicat greşit principiul evocat, întrucât este irelevant sub aspectul stabilirii beneficiului nerealizat (aşa cum a fost acesta cuantificat prin expertizele administrate în cauză) faptul că a continuat să lucreze (fără a fi asociat sau redactor) în cadrul ziarului nou înfiinţat, C.

Cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale, a precizat că hotărârea recurată nesocoteşte jurisprudenţa în materie, întrucât nu face aplicarea în concret a criteriilor evocate de instanţele de judecată în speţe similare la starea de fapt relevată de probele administrate în cauză.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a decizie recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în ceea ce priveşte cererea având ca obiect daunele materiale şi daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii şi încălcarea art. 5, 6 par. 1, art. 8 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 998-999 C. civ.

Cu privire la arestarea reclamantului, ca temei de drept al acţiunii s-au invocat în ansamblu dispoziţiile art. 21 alin. (3) C. pen., art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 5, art. 6 par. 1, art. 8 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 998-999 C. civ. de la 1864.

A arătat că recurentul-reclamant nu a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi nu a solicitat acordarea acestor daune morale ca urmare a achitării sale ulterioare, invocând dispoziţiile art. 5 şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o arestare sau detenţie în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie trebuie să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, în cauza Storck c.Germaniei, Curtea arătând că art. 5 par. 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate o privare de libertate contrară art. 5 par. 1-4 din Convenţie.

În justificarea pretenţiilor sale de despăgubire, recurentul-reclamant a invocat caracterul nelegal al arestării sale în perioada 4 ianuarie 2017 - 01 februarie 2017; nu există reglementată o obligaţie a organelor de urmărire penală de a înştiinţa pe recurentul-reclamant despre începerea urmăririi penale împotriva sa; arestarea s-a dispus în temeiul dispoziţiilor legale de către autoritatea competent.

A susţinut că încălcarea prezumţiei de nevinovăţie nu poate fi reţinută,standardul probator ce justifică dispunerea măsurii preventive privative de libertate fiind mult diminuat faţă de cel specific soluţiei judiciare de condamnare; în ce priveşte modalitatea de aplicare a măsurii, prin încătuşare, aceasta nu este aptă a atrage concluzia nelegalităţii ei.

A considerat că prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, în jurisprudenţa sa de până la decizia menţionată, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, par. 22).

A evidenţiat rolul activ al judecătorului reglementat de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi faptul că dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. fiind constituţionale, instanţa de apel s-a raportat la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în mod greşit.

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 05 martie 2018, chiar Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen.."; Curtea a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei"; Curtea a reţinut şi că "textul constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie"; Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 din C. proc. pen.

Întrucât Constituţia reprezintă cel mai important izvor de drept, fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condiţiile legii" - folosităîn dispoziţiile art. 52 alin. (3), Constituţia a lăsat şi lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul recurentului-reclamant la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organic.

Aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală; dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut; reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală; condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie; legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

Referitor la reţinerea şi arestarea recurentului-reclamant, a considerat că s-a făcut în mod legal şi temeinic, măsura fiind supusă controlului judiciar jurisdicţional.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în hotărârea atacată, recurentul-reclamant nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea măsurii arestării preventive câtă vreme o astfel de consecinţă nu a fost adusă niciodată în discuţie în perioada celor aproximativ 12 ani, până la formularea acţiunii, iar, pe de altă parte, eventualele prejudicii psihice şi emoţionale produse ca urmare a luării acestei măsuri trebuie dovedite neechivoc de către acesta în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate şi certitudine relaţia de cauzalitate dintre măsura preventivă şi eventuala deteriorare ulterioară a stării sale psihice ori emoţionale.

A relevat faptul că instanţa de apel a evaluat consecinţele negative ale măsurii arestului asupra recurentului-reclamant şi a apreciat că suma de 30.000 RON răspunde tuturor cerinţelor şi reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor solicitate, deşi tot aceasta a reţinut că evaluarea cuantumului compensaţiilor cu acest titlu implica un standard de apreciere subiectivă.

Cu privire la durata nerezonabilă a procesului penal şi nerespectarea drepturilor a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca fiind justificată cererea având ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii; în mod greşit a apreciat că soluţionarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului Român; textele din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care au fost invocate de către instanţa de apel, sunt relevante strict din perspectiva definirii caracterului ilicit al faptelor.

A susţinut că nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanţele naţionale; condiţiile în care statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., din cuprinsul cărora rezultă că regula este aceea că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, iarexcepţiile de la această regulă sunt de strictă interpretare - una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie şi se circumscrie strict erorilor judiciare, astfel că per a contrario prejudiciile suferite de părţile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noţiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară.

A evidenţiat faptul că în mod greşit, instanţa a apreciat că dispoziţiile normei generale privind răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, motivat de faptul că în dreptul intern nu a fost identificată nicio normă sau procedură specială care să permită analizarea pretenţiilor având acest obiect, recurgerea la dispoziţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale fiind justificată.

Or, caracterul subsidiar al răspunderii statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea acestuia atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând acelaşi regim juridic în sensul că este ţinut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acţiunile sale vinovate.

Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi; or, în speţă, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca recurentul-pârât să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori; or, în situaţia analizată între recurentul-pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, acesta nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare, perspectivă în raport de care nu s-a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat şi recurentului-reclamant sau celorlalţi participanţi la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente); contestaţia privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu.

Acordarea daunelor morale pentru întregul intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată nu este justificată, întrucât cauza a fost una complexă, soluţionarea acesteia reclamând un interval de timp mai mare.

Deşi s-a considerat competentă în a aprecia prejudiciul pretins de recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a făcut niciun fel de referire sau apreciere cu privire la termenul rezonabil în care, în opinia sa, se putea soluţiona cauza, fără a afecta în vreun fel drepturile nepatrimoniale ale intimaţilor-reclamanţi; instanţa nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfăşurare a acestuia, prin prisma lor.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, acesta este excesiv, în raport de practica judiciară naţională în materie, precum şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În privinţa acordării daunelor materiale a arătat că acestea nu se justifică a fi acordate, din moment ce nu au fost dovedite cu înscrisuri; rapoartele de expertiză nu pot prezenta relevanţă în întreg ansamblul probatoriu; recurentul-reclamant a solicitat cheltuielile de deplasare, cazare şi masă, susţinând că acestea sunt consecinţa duratei nerezonabile a procesului, ipoteză ce nu poate fi primită, în condiţiile în care C. proc. pen. reglementează în alte condiţii acordarea lor, iar nu automat şi exclusiv de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în absenţa analizării condiţiilor specifice în care obligaţia de plată ar putea reveni persoanei vătămate sau părţii civile; aceste cheltuieli nu pot fi acordate, neexistând certitudinea că ele sunt consecinţa faptei ilicite imputate Statului Român.

Cu privire la cheltuielile de judecată la fond şi în apel în cuantum total de 11.228,43 RON la care a fost obligat a nuanţat caracter excesiv şi acordarea acestora fără a se ţine seama de numărul de termene de la fond şi din apel, precum şi de complexitatea cauzei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 04 mai 2022, prin poştă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul constatării lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar, pe fond, respingerea în întregime a acţiunii.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că instanţa sesizată are obligaţia să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi, ca atare, a naturii obligaţiei în discuţie, pentru ca, raportat la particularităţile speţei, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În verificarea calităţii de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţiia recurentului-pârât, instanţa trebuia să se raporteze la dispoziţiile art. 221, art. 223 alin. (1) şi art. 224 alin. (1) C. civ.

Cu referire la istoricul litigiului, la temeiul de drept invocat în susţinerea demersului judiciar, a arătat că reclamantul nu a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi nu a solicitat acordarea acestor daune morale ca urmare a achitării sale ulterioare, invocând dispoziţiile art. 5 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, o arestare sau detenţie în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie trebuie să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, în cauza Storck c. Germaniei Curtea arătând că art. 5 par. 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate o privare de libertate contrară art. 5 par. 1-4 din Convenţie.

În justificarea pretenţiilor sale de despăgubire reclamantul a invocat caracterul nelegal al arestării sale în perioada 04.01.2017-01.02.2017, însă nu există reglementată o obligaţie a organelor de urmărire penală de a înştiinţa pe reclamant despre începerea urmăririi penale împotriva sa; arestarea s-a dispus în temeiul dispoziţiilor legale de către autoritatea competentă, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie nu poate fi reţinută, standardul probator ce justifică dispunerea măsurii preventive privative de libertate fiind mult diminuat faţă de cel specific soluţiei judiciare de condamnare.

A arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic; în jurisprudenţa sa până la decizia pronunţată în prezenta cauză, Curtea Constituţională a constatat, că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei".

Totodată, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit), măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală.

Bănuiala plauzibilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 par. 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli le­gitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 par. 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pen­tru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray con­tra Regatului Unit).

Nu în ultimul rând, a considerat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea faţă de el a măsurii arestării preventive câtă vreme o astfel de consecinţă nu a fost adusă în discuţie în perioada celor aproximativ 12 ani cât a trecut de la luarea măsurii respective, până la formularea acţiunii, iar pe de altă parte eventualele prejudicii psihice şi emoţionale produse ca urmare a luării acestei măsuri trebuie dovedite neechivoc de reclamant în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate şi certitudine relaţia de cauzalitate dintre măsura preventivă şi eventuala deteriorare ulterioară a stării sale psihice ori emoţionale din această cauză.

Cu toate acestea, instanţa de apel a evaluat consecinţele negative ale măsurii arestului asupra reclamantului, a apreciat că suma de 30.000 RON răspunde tuturor cerinţelor şi reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor solicitate, deşi tot aceasta a reţinut că evaluarea cuantumului compensaţiilor cu acest titlu implica un standard de apreciere subiectiva.

Astfel, neputându-se reţine nelegalitatea arestării din perspectiva temeiului invocat de reclamant şi a argumentaţiei expuse, acordarea daunelor morale nu se justifică.

Prin urmare, rămâne la latitudinea instanţei de recurs să analizeze cauza sub toate aspectele invocate şi să aprecieze dacă măsura reţinerii şi a arestului preventiv au fost nelegale şi dacă nu s-au respectat garanţiile procesuale reglementate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte durata nerezonabilă a procedurii este necesar să se determine elementele care, în mod concret au provocat întârzieri nejustificate în soluţionarea cauzei şi dacă aceste întârzieri pot fi direct imputabile celorlalţi participanţi în procesul penal, inclusiv reclamanţilor.

Nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanţele naţionale.

Condiţiile în care statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., care instituie regula că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, excepţiile de la această regulă fiind de strictă interpretare; una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constitiuţie şi se circumscrie strict erorilor judiciare. Acesta înseamnă, per a contrario, că pentru prejudiciile suferite de părţile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noţiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovăţie sau răspundere fără faptă ilicită proprie. în calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară, condiţionată fie de formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficienţa supravegherii pe care este obligată să le efectueze.

Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speţă, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori. Or, în situaţia analizată între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Totodată, pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiţie necesară şi generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală şi contractuală şi indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăţia persoanei răspunzătoare, cum este cazul de faţă; raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este în acelaşi timp şi criteriul sau elementul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei care se datorează victimei.

Raportat la cazul de faţă, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare. Astfel, din această perspectivă, a susţinut că nu s-a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, chiar reclamantul în acţiunea formulată referindu-se la răspunderea Statului Român a invocat conduita organelor de urmărire penalăşi a instanţei penale, şi nu a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Pe de altă parte, nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat şi reclamanţilor sau celorlalţi participanţi la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente), amintind aici şi prevederile art. 488¹ din C. proc. pen.

Aşa cum se reţine în practica judiciară constantă a Curţii Europeane a Drepturilor Omului despăgubirile care se vor acorda trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionahtate cu dauna suferită şi pentru a păstra caracterul de satisfacţie echitabilă daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege spre a nu deveni un folos material fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale, a precizat alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

La cuantificarea daunelor morale, instanţa trebuie să aibă în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, darîn acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Nu în ultimul rând, a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii cât şi principiul echităţii.

În privinţa acordării daunelor materiale reprezentând cuantificarea dividendelorpe care putea sa le încaseze reclamantul de la S.C. B. S.R.L., a precizat că nu se poate susţine în mod cert faptul că, dacă reclamantul ar fi continuat activitatea la societate ar fi realizat profit ţinând cont şi de fluctuaţiile pe piaţa financiară, în acest sens expertul nefăcând vorbire despre piaţa financiară/imobiliară.

De asemenea, chiria ce s-ar fi putut încasa de reclamant nu este cea reală în contextul pieţei imobiliare aferente fiecărui an faţă de aspectele reţinute în raportul de expertiză întocmită în cauză, astfel că nu se poate considera un prejudiciu cert, în acord cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 (respectiv art. 1349, art. 1385 C. civ., raportat la caracterul succesiv), valoarea chiriei aferente imobilului pe perioada sechestrului.

Cu privire la imobil s-a dispus măsura sechestrului asigurător, ce nu a fost contestată în cursul judecăţii de către reclamant, aceasta fiind ridicată la solicitarea reclamantuluidupă finalizarea procesului penal. Chiar şi în atare condiţii, nu există dovezi în sensul că dacă, de exemplu, procesul penal s-ar fi finalizat într-un termen rezonabil de 4-5 ani, reclamantul ar fi încheiat amenajarea posterior respectivului termen, generând vocaţia de percepere a chiriei ori că ar fi putut închiria imobilul în starea sa actuală, în contextul cererii-ofertei de pe piaţa imobiliară. întrucât pe lângă condiţia de a nu fi reparat, prejudiciul trebuie să mai fie şi cert sub aspectul existenţei şi al întinderii lui, rezultă că această cerinţă nu este întrunită.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, raportându-se la dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi art. 452 C. proc. civ., la doctrina unanim de acord că există doua criterii legale cumulative pentru exercitarea atribuţiei reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor: valoarea cauzei şi munca (activitatea) desfăşurată de avocat, a arătat că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

La data de 27 mai 2022, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul recurentului-pârât, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi, în subsidiar, respingerea recursului

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că recurentul-pârâta indicat formal motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând temeinicia soluţiei pronunţate şi nu legalitatea acesteia.

Astfel, criticile ce vizează acordarea de daune ca urmare a arestării reclamantului, partea a făcut o analiză a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la posibilitatea de a acorda daune în cazul arestării nelegale/erorii judiciare precum şi a opticii Curţii Europeane a Drepturilor Omului; deşi a făcut trimitere la diverse prevederile legale, recurentul-pârât nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate de instanţa de apel prin decizia pronunţată, iar normele invocate sunt norme de procedura nu de drept material;nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a daunelor morale este nemotivată;s-a criticat lipsa dovezilor privind prejudiciu cauzat de arestarea nelegale (aspect ce ţine de temeinicia nu de legalitatea soluţiei); s-a solicitat instanţei de recurs analizarea cauzei "sub toate aspectele invocate" şi stabilirea măsurii în care arestarea preventivă a fost legală, însă dând curs unei asemenea solicitări s-ar realiza o analiza în fond a cauzei de către instanţa de recurs.

Nici criticile ce vizează stabilirea răspunderii Statului Român pentru durata nerezonabilă aprocedurii penale nuse încdarează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. câtă vreme recurentul-reclamant reiterează motivele invocate prin cererea de apel (lipsa răspunderii statului român pentru prejudiciile cauzate de durata nerezonabila a procesului penal, răspunderea subsidiara a statului, exista altor remedii interne) fără a indica în concret care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel; mai mult, criticile formulate nu sunt corelate cu considerentele deciziei recurate.

Deşi în cadrul acestor critici s-au invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi s-a susţinut că decizia nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin motivele de recurs nu s-a criticat în concret lipsa motivării soluţiei, ci modul în care instanţa de apel a apreciat caracterul nerezonabil al procesului penal.

De asemenea, criticile ce vizează cuantificarea daunelor morale acordate pentru durata nerezonabilă aprocesului penal nu indică în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanţa de apel prin decizia pronunţată; nu se critică faptul că decizia este nemotivată sub aspectul stabilirii cuantumului acordat.

Cu privire la criticile ce vizează acordarea daunelor materiale ce trebuiau acordate conform prevederilor art. 276 C. proc. pen., a precizat că acestea se referă la modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze probatoriul şi nu pot constitui motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs; nu s-a indicat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanţa de apei prin decizia pronunţată; deşi s-a invocat prevederile art. 276 C. proc. civ., acestea sunt norme de procedură nu norme substanţiale; nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a daunelor materiale este nemotivată.

Cu referire la criticile ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată în fond şi în apel prin care a arătat că au fost acordate fără a ţine seama de numărul de termene de la fond şi de complexitatea cauzei a precizat că acestea vizează fondul cauzei şi nu legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel; nu s-a indicat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanţa de apel prin decizia pronunţată; deşi s-au invocat prevederile art. 451 şi art. 452 C. proc. civ. acestea sunt norme de procedură nu norme substanţiale; nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a cheltuielilor de judecată este nemotivată.

Pe fondul recursului, recurentul-reclamant a susţinut că în ceea ce priveşte daunele solicitate pentru arestarea nelegală a acestuia, a arătat în cuprinsul acţiunii că arestarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a drepturilor reclamantului, a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare, invocând în acest sens prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; nelegalitatea privării de libertate a fost confirmată şi prin soluţia de achitare pronunţată în dosarul penal, indicând în acest sens decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, prin care s-a statuat că pronunţarea unei soluţii de achitare într-un dosar în care s-a dispus aplicarea unor măsuri privative de libertate atrage nelegalitatea acestora.

A arătat că instanţa de apel, făcând în mod corect aplicarea considerentelor reţinute în decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, a reţinut că măsura arestării preventive a recurentului a devenit nelegală ca urmare a pronunţării soluţiei de achitare, concluzie ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie coroborat cu cele ale art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie.

Cu referire la recursul pârâtului, a susţinut că acesta preia argumentele expuse în opinia separată formulată la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, opinie minoritară în sensul că excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 539 ar fi trebuit fi respinsă, însă argumentele expuse nu au nicio legătură cu considerentele avute în vedere de instanţa de apel la soluţionarea cererii de acordare despăgubiri ca urmare a arestării nelegale a reclamantului.

Or, recursul, ca şi cale de atac extraordinară nedevolutivă, are ca obiect analiza legalităţii soluţiei contestate, prin aplicarea motivelor expres prevăzute la art. 488 C. proc. civ., recursul trebuie sa cuprindă critici concrete privind judecată realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

A menţionat că soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, fiind făcută cu aplicarea corectă a dispoziţiilor ce reglementează drepturile fundamentale ale persoanelor si răspunderea civilă delictuală şi luând în considerare considerentele deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţională.

Cu privire la durata nerezonabilă a procesului penal şi nerespectarea drepturilor reclamantului a arătat că prin acţiunea introductivă de instanţă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea Statului Român la daune morale pentru prejudiciile cauzate de desfăşurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, raportat la durata nerezonabilă a procesului penal ce s-a desfăşurat în perioada 03.01.2007 - 21.11.2017, pretenţiile fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului; ambele instanţe au constatat temeinicia pretenţiilor formulate faţă de Statul Român, reţinând răspunderea obiectivă directă a Statului Român, pentru care în dreptul intern nu există o procedură efectivă, partea putând uza doar de dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, soluţie în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Or, recurentul-pârât a reiterat apărările formulate în celelalte etape procesuale, invocând faptul că răspunderea statului este una subsidiară şi poate fi invocată doar conform prevederilor art. 223 alin. (1) C. civ., arătând că în mod eronat a angajat instanţa de apel răspunderea acestuia pe baza răspunderii civile delictuale comune, nefiind responsabil pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, ci autorităţile judiciare, iar în acest caz răspunderea ar fi fost una obiectivă doar dacă între Statul român şi magistraţi ar exista un raport de prepuşenie.

După cum a susţinut în faţa celor două instanţe răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil (sub aspectul exigenţei duratei rezonabile de soluţionare) nu este o răspundere subsidiară întemeiată pe prevederile art. 221-224 C. civ. şi nici o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului.

Totodată, a precizat că obiectul prezentului dosar nu este răspunderea pentru săvârşirea unor erori judiciare, astfel încât să se declanşeze răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată în legea specială (Legea nr. 303/2004) în cazul magistraţilor, ci compensarea prejudiciului suferit de reclamant prin depăşirea duratei rezonabile a procesului penal.

Având în vedere lipsa unei reglementări interne care să prevadă acest remediu, temeiul juridic în analiza acestui drept îl constituie răspunderea civilă delictuală generală reglementată de C. civ. şi art. 6 şi art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţie care instituie obligaţii în sarcina statelor semnatare ale acesteia. Statul Român, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, şi, în consecinţă, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a acestor drepturi şi de răspundere pentru încălcarea lor, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât.

Cu privire la art. 488¹ C. proc. civ. (contestaţia privind durata procesului penal) invocat de către recurentul-pârât, a arătat că aceste dispoziţii au intrat în vigoare la 01 februarie 2014, data intrării în vigoare a C. proc. pen., şi se aplică proceselor începute ulterior acestei date (articolul 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.), astfel că recurentul-reclamant nu putea recurge la acest remediu în procesul penal desfăşurată împotriva sa

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate pentru durata nerezonabilă a procesului penal, a solicitat respingerea criticilor prin care partea adversă a susţinut că suma acordată de instanţa de fond este excesivă în comparaţie cu sumele acordate de instanţa de apel în cauze similare, întrucât vizează aspecte ce ţin de temeinicia soluţiei nu de legalitatea acesteia.

Cu privire la aspectele ce reclamă caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată, a precizat că acestea vizează fondul cauzei şi nu legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, acestea neputând fi cenzurate de instanţa de recurs.

Sub un alt aspect, a solicitat a se observa că recurentul-pârât a criticat faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând onorariul avocaţial, însă sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată nu au vizat cheltuieli cu onorariul avocaţial, ci taxa judiciară de timbru.

La aceeaşi dată, 27 mai 2022, prin poştă electronică, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, prin care a solicitat respingerea tuturor apărărilor invocate de intimatul-pârât, care în concret nu combat motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant şi care arputea conduce la respingerea recursului.

Practic, partea adversă a reluat aceleaşi apărări invocate prin motivele de recurs, apărări faţă de care şi-a expus pe larg punctul pe de vedere prin întâmpinarea formulată.

Cu privire la apărările invocate în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat constând în dividende şi chiria aferentă imobilului sechestrat, a solicitat a se observa că acestea nu a legătură cu motivelede recurs invocate de recurentul-reclamant sub acest aspect, în sensul în care a arătat că soluţia instanţei de apel de a respinge în parte daunele materiale, s-a dat cu aplicarea greşită a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat expres în art. 1385 alin. (1) Noul C. civ., respectiv art. art. 998-999 şi art. 1084 din vechiul C. civ.

Recurentul-pârât a preluat considerentele reţinute de instanţa de apel fără a răspunde în concret la motivele de recurs invocate, reiterând faptul că soluţia instanţei de apel s-a dat cu greşită aplicare a prevederilor ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului în condiţiile în care recurentul-reclamant nu a putut beneficia, în calitate de asociat, de pe urma societăţii B. S.R.L. ca urmare a măsurilor dispuse cu privire la aceasta din urma pe parcursul întregii durate a procesului penal şi ca urmare a măsurilor de indisponibilizare a imobilului situat pe str. x, fiind în imposibilitate de a-l valorifica.

Este irelevant sub aspectul stabilirii beneficiului nerealizat (aşa cum a fost acesta cuantificat prin expertizele administrate în cauză) faptul că a continuat să lucreze (fără a fi asociat sau redactor) în cadrul ziarului nou înfiinţat C.. Beneficiul nerealizat din societatea B. în calitate de asociat există independent de aceasta împrejurare de fapt. Acelaşi raţionament se aplica şi cu privire la prejudiciul cauzat de indisponibilizarea imobilului situat pe strada x în condiţiile in care, indiferent de orice alte împrejurări de fapt, subsemnatul nu am mai putut dispune de bun pe durata măsurii asigurătorii.

II.3. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, la data de 22 iulie 2022, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 29 iulie 2022, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, care nu au depus pubcte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., prin rezoluţia din 28 septembrie 2022, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat de revizuentul D. împotriva deciziei nr. 1473 din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 18 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile, fixând termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 03 februarie 2023, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat, şi respingerea recursului formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În referire la recursul declarat de reclamantul A.:

Sub un prim aspect fundamentat pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul-reclamant pune în discuţie lipsa motivării deciziei atacate prin raportare la criteriile jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial şi la neindicarea punctuală a drepturilor fundamentale afectate de durata nerezonabilă a procesului penal şi a nelegalităţii arestării sale.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a pretins, în esenţă, că decizia recurată nu respectă dezideratul unei analize judicioase a criteriilor ce trebuiau avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale, aşa cum au fost definite de jurisprudenţa evidenţiată în cuprinsul cererii de recurs, în circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii.

Faţă de suma totală solicitată în cuantum de 1.000.000 RON, compusă din câte 200.000 RON pentru fiecare drept încălcat, reţinând impactul major pe care l-a avut procesul penal asupra vieţii sale, instanţa de apel a acordat doar suma de 100.000 RON, fără a în motiva în concret care sunt daunele aferente încălcării fiecărui drept fundamental pe care l-a indicat şi fără o evaluare a consecinţelor negative determinate de arestarea sa nelegală.

În aceeaşi măsură a evidenţiat şi omisiunea instanţei de apel de a lua în considerare hotărârile judecătoreşti, cu titlu de jurisprudenţă, în condiţiile în care vizau daunele solicitate de coinculpaţii din dosarul penal în care a fost judecat.

Or, carenţa motivării deciziei recurate în evidenţierea raţionamentului care a condus la soluţia de admitere în parte a apelului contravine exigenţei instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ., iar obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor susţineri.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Conform art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte reţine că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţă a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a dreptului la un proces echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, după cum corect a remarcat recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Deşi obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate.

În cauza de faţă, nu se poate constata incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucat decizia civilă nr. 44/A din 03 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, respectă rigorile de conţinut prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în sensul în care raţionamentul juridic expus în ansamblul considerentelor acesteia reflectă în analiza elementului prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, de impactul negativ pe care durata procesului penal l-a avut asupra situaţiei personale şi a vieţii de familie, de consecinţele negative suportate de reclamant în plan emoţional şi social, consecinţe generate de starea de stres şi incertitudine produsă de derularea procedurii penale, într-un interval îndelungat de timp.

Evaluarea circumstanţelor factuale au determinat instanţa de apel să prezume, în mod rezonabil, că procesul penal, incluzând aici şi componenta arestării preventive devenită nedreaptă în contextul achitării reclamantului, a constituit un factor generator al suferinţelor de ordin psihic şi social ale reclamantului.

Astfel, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul negativ produs de declanşarea procesului penal şi de durata acestuia, indicând, corespunzător practicii europene, criteriile obiective concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că despăgubirea acordată pentru reclamant în cuantum de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, identificate şi amplu examinate de către instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.

Aşadar, adaptate situaţiei particulare cauzei, aceste aspecte fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs. În acest sens, instanţa de apel a arătat că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă reclamantului, prin lezarea valorilor morale, a demnităţii şi reputaţiei acestuia, despăgubirile fiind stabilite într-o abordare corelativă şi proporţională, în sensul ca acestea să nu fie reduse la un cuantum derizoriu, care să nu îşi atingă scopul reparatoriu, dar nici să fie exagerate şi să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

În aceleaşi coordonate s-a înscris şi obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 30.000 RON, în evaluarea consecinţelor negative ale faptei cauzatoare de prejudiciu reprezentată de măsura arestării preventive dispuse împotriva reclamantului în perioada 04.01.2007-01.02.2007, devenită nedreaptă prin prisma soluţiei de achitare.

Or, în contextul analizei efectuate, având ca repere elementele din dosarul penal atunci când a verificat dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare, indicând care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce priveşte evaluarea duratei procedurii penale (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente), cât şi a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic şi social, criterii pe care le-a aplicat la situaţia concretă dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul Român, prin decizia recurată.

Deşi în recurs se pretinde o omisiune a instanţei de apel în a arăta motivele pentru care nu a avut în vedere hotărârile judecătoreşti ataşate notelor de şedinţă şi celor indicate în concluziile scrise, ce vizau daunele solicitate de coinculpaţii din dosarul penal în care a fost judecat reclamantul, este relevant sub acest aspect că prin argumentele prezentate nu se contestă faptul că instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la criteriile ce stau la baza evaluării aceluiaşi tip de prejudiciu, ca şi cel pretins în speţă şi care face obiect al prezentei analize în recurs, respectiv un prejudiciu nepatrimonial rezultat din nerespectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei penale şi caracterului nelegal al arestării preventive a reclamantului, ci se susţine că speţele soluţionate prin hotărârile judecătoreşti au relevat acordarea unor daune morale şi materiale semnificativ mai mari decât cele acordate în prezenta cauză.

Or, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept, caracterul similar al hotărârilor judecătoreşti trebuie stabilit prin raportare la faptele ilicite sancţionate şi la natura prejudiciului încercat de victimă, critica recurentului, astfel cum a fost argumentată, nu relevă ipoteza nemotivării hotărârii recurate, ci tinde, în realitate, la reevaluarea materialului probator prin reanalizarea valorii probatorii a hotărârilor judecătoreşti menţionate în apel şi considerate ca fiind concludente din perspectiva unei situaţii similare în care s-au aflat coinculpaţii din dosarul penal, ceea ce excedează însă controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine în privinţa celorlalte argumente subsumate acestei critici, că raportarea la jurisprudenţa naţională are doar un caracter de orientare, cât timp situaţia fiecărei persoane este una particulară, ca şi situaţia fiecărei speţe şi că, în realitate, procesul de stabilire a despăgubirilor acordate victimei nu presupune o limitare a analizei instanţei la realizarea unor simple operaţiuni de comparare şi preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile şi criteriile cristalizate în jurisprudenţă pentru a putea fi cuantificate daunele morale, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.

Un argument suplimentar în susţinerea acestei interpretări este chiar faptul că fiecare parte angrenată într-un litigiu de natura celui pendinte are interes să depună jurisprudenţa care interesează pentru susţinerea propriului punct de vedere relativ la pretenţiile solicitate în cauză.

Aşadar, ceea ce este obligatoriu pentru instanţă este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare dar nu identice.

În acelaşi sens, trimiterea la necesitatea utilizării criteriilor jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale prin valorificarea hotărârilor judecătoreşti de care s-a prevalat recurentul în apel, ce ar constitui, în mod singular, jurisprudenţă relevantă, nu sunt apte să susţină această critică de nelegalitate, dat fiind faptul că ceea ce s-a reţinut în mod constant şi unitar a fost imperativul stabilirii cuantumului daunelor morale prin raportare la criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate la nivelul jurisprudenţial în materia stabilirii daunelor morale şi utilizate deopotrivă în cauză.

În concluzie, întrucât motivul de recurs susţinut de recurent, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat în raport de judecata înfăptuită de instanţa de apel, se reţine că instanţei de recurs îi lipseşte argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral suferite de reclamant, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanţelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi atacată cu recurs atunci când "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Prin raportare la acest motiv de casare, este criticată decizia pronunţată de instanţa de apel din perspectiva aplicării greşite a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat în mod expres în art. 988-999 şi art. 1084 din vechiul C. civ. (art. 1385 alin. (1) noul C. civ.), în sensul în care a admis doar în parte pretenţiile formulate sub aspectul daunelor materiale reprezentând cheltuielile cu deplasare la termenele de judecată, fără să acopere beneficiul nerealizat, astfel cum a fost indicat prin precizarea la acţiune depusă pentru termenul din 18 martie 2020, în urma cuantificării acestuia prin expertizele administrate în cauză, constând în valoarea dividendelor la care era îndreptăţit să le încaseze de la societatea B. S.R.L., unde figura în calitate de asociat, independent de faptul că a continuat să lucreze în cadrul ziarului nou înfiinţat, C., precum şi la valoarea chiriei aferentă imobilului situat în str. x, indisponibilizat pe durata procesului penal.

În privinţa acestor despăgubiri, în urma analizării probelor administrate în cauză (înscrisuri, martori, expertiză), instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit prejudiciul ce reprezintă valoarea dividendelor la care era îndreptăţit să le încaseze de la S.C. B. S.R.L. şi nici că între prejudiciu şi durata procesului penal, incluzând şi arestarea sa există vreo legătură. În aceeaşi măsură, cu privire la celălalt prejudiciu invocat sub aspectul lipsei veniturilor pe care reclamantul le-ar fi putut obţine din închirierea imobilului situat în Baia Mare, str. x, în perioada 09.01.2007-23.05.2019, instanţa de apel a constatat că nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între procesul penal şi faptul că reclamantul nu a fost în măsură să finalizeze construcţia pentru a putea fi închiriată şi să obţină suma invocată cu titlu de chirie.

Înalta Curte subliniază că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să nu se poată determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată ori ca instanţa să recurgă la textele de lege aplicabile speţei, dar fie să le încalce, în spiritul sau litera lor, fie să le aplice greşit (de ex: instanţa aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, aplică o normă care nu este incidentă în speţă, dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt). În toate situaţiile, însă, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material se verifică prin raportare la situaţia de fapt pe deplin stabilită de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în etapa procesuală a recursului, având în vedere caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care se exercită doar pentru motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie a hotărârii judecătoreşti atacate.

Or, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat în mod formal faptul că legea a fost aplicată greşit din moment ce prin argumentaţia expusă nu tinde a evidenţia incidenţa în speţă a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care are drept premisă o încălcare expresă şi reală a unor norme de drept material, ci solicită prezentei instanţe de control judiciar o reevaluare a situaţiei de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, context în care trebuie subliniat că recursul reprezintă o cale de atac a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin textul de lege menţionat.

Astfel, în lumina acestor exigenţe legale, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care recurentul le invocă prin depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa de apel. Stabilirea situaţiei de fapt determinată prin procesul de interpretare şi coroborare a probatoriilor de la dosar reprezintă apanajul exclusiv al instanţelor de fond, neputând fi supus cenzurii instanţei de recurs.

În referire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Deşi invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurentul-pârât nici măcar nu argumentează foarte mult incidenţa acestui motiv de casare, ci doar din expunerea criticilor relativ la durata nerezonabilă a procesului penal şi nerespectarea drepturilor reclamantului s-ar putea concluziona că acesta pretinde că hotărarea atacată nu ar fi motivată în privinţa termenul rezonabil în care se putea soluţiona cauza, precum şi a criteriilor pe baza cărora s-a constatat depăşirea duratei rezonabile a procesului.

Aceste critici privind nemotivarea hotărarii nu pot fi primite, întrucat decizia recurată respectă rigorile de conţinut prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în considerentele deciziei fiind expus raţionamentul judiciar pe baza cărora a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul în care instanţa de apel s-a raportat în mod efectiv la elemente ce ţin de judecata produsă în procesul penal atunci când a verificat dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare, potrivit criteriilor consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor competente, miza litigiului).

În accepţiunea jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în par. 1 al art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală.

Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se observă că instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce priveşte evaluarea duratei procedurii penale (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente), cât şi a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic şi social, criterii pe care le-a aplicat la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Astfel, determinând atât momentul de început al calculului termenului "rezonabil" al procesului penal, identificat, în acord cu jurisprudenţa Curţiieuropene, ca fiind momentul la care s-a produs arestarea reclamantului, la data de 03 ianuarie 2007, cât şi momentul final al calculării termenului, respectiv cel al rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, dispusă în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. prin decizia penală nr. 1342/21.11.2017 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în dosarul nr. x/2016, din perspectiva evaluării criteriului complexităţii cauzei şi a celui care vizează conduita reclamantului, cu referire la circumstanţele concrete ale litigiului: strămutarea dosarului penal, numărul termenelor de judecată (67 la Tribunalul Brăila, 23 la Curtea de Apel Galaţi); amânarea judecăţii cauzei penale pentru lipsă de procedură sau lipsă de apărare, la solicitarea avocaţilor inculpaţilor, inclusiv a avocatului reclamantului; momentul la care s-a dat citare actului de sesizare a instanţei (03.12.2020), perioada instituirii măsurii de a nu părăsi ţara luată faţă de reclamant (01.02.2007-14.01.2011), astfel cum au fost identificate de către instanţa de apel, reţinându-se în mod corect existenţa unei durate excesive a procesului penal.

Recurentul-pârât deşi susţine că instanţa de apel nu a identificat criteriile legale de apreciere a duratei procesului penal şi nu a analizat modul de desfăşurare a procesului prin prisma acestora, nu arată, în concret, care ar fi acele criterii obiective care nu au fost analizate în aprecierea rezonabilităţii duratei procesului penal. Aserţiunile părţii sunt infirmate prin considerentele deja expuse în precedent şi, întrucât, cuantificarea daunelor morale a fost realizată pe baza criteriilor obiective identificate şi amplu examinate de către instanţa de apel, raportat la ansamblul circumstanţelor speţei, acestea nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece ar presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la arestarea reclamantului, redând din considerentele hotărârii primei instanţe, recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea doar a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., nu a celor ale art. 9 alin. (5) din Partea generală a acelaşi act normativ cu un conţinut identic, din moment ce mecanismul concret de valorificare a dreptului la reparaţie al recurentului-reclamant este reglementat prin lege organică, iar răspunderea Statului Român pentru pagubele materiale şi morale este reglementată prin norme speciale prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., după cum a statuat instanţa constituţională prin decizia nr. 45/30.01.2018.

Precizează că dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut, situaţiile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate vizează ca aceasta să nu fie arbitrară, adică ilegală, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive fiind esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie.

Or, legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, în condiţiile în care reţinerea şi arestarea recurentului-reclamant s-a făcut în mod legal şi temeinic, măsura fiind supusă controlului judiciar jurisdicţional.

Înalta Curte constată criticile astfel formulate ca fiind nefondate, întrucât face abstracţie de obiectul şi cauza dedusă judecăţii.

Demersul judiciar promovat de reclamant vizează obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea de daune morale pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, la viaţă privată şi de familie, la un recurs efectiv, în sensul art. 6, art. 8 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, în ceea ce priveşte durata arestării preventive (03.01.2007-31.01.2007).

Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată a fost dat de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349, art. 1385 din noul C. civ.) şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Acestea fiind limitele acţiunii deduse judecăţii, Înalta Curte constată că legalitatea arestării, dispusă în baza încheierii penale nr. 1/C/2007 a Tribunalului Cluj, a fost confirmată de instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 71/R/31.01.2007, după cum a constatat instanţa de apel, însă nu trebuie omis faptul că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., situaţie în care legiuitorul prevede condiţia ca o instanţă să se fi pronunţat cu privire la nelegalitatea măsurii arestării preventive, ci pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Astfel, dând eficienţă principiului disponibilităţii, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, în analiza pretenţiilor reclamantului, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Calitatea procesuală pasivă se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla c. Poloniei, din 26 octombrie 2000, cauza Abramiuc c. României, din 24 februarie 2009).

Contrar celor susţinute de recurent, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Astfel, art. 13 din Convenţia Europeană statuează că:

"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Kudla c. Poloniei, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cum în dreptul intern nu se identifică nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune interese pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate reţine admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate care pe fondul unei lacune legislative nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 a deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu mai pot fi supuse aceleiaşi interpretări a instanţelor de judecată ce a decurs din decizia în interesul legii nr. 15/2017, a cărei incidenţă nu operează în cauză, după cum în mod judicios a stabilit instanţa de apel, câtă vreme s-a statuat cu caracter definitiv şi obligatoriu că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

Chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate admisă vizează reglementarea din legislaţia naţională a dreptului la repararea pagubei cauzate de o măsură privativă de libertate luată în cursul procesului penal, criticând limitarea cazurilor de răspundere civilă delictuală a statului doar la ipoteza lipsirii nelegale de libertate, această decizie nu produce efecte doar pentru legiuitor, căruia i se impune consacrarea legislativă a unui nou caz de eroare judiciară, ci şi pentru instanţele de judecată, în condiţiile în care Curtea Constituţională stabileşte prin chiar considerentele deciziei dreptul la despăgubiri al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare.

După cum s-a reţinut la pct. 45 din decizie, Curtea a constatat că "situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat". Şi aceasta, în condiţiile în care, potrivit pct. 47 din considerente, recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate a fost reţinută de Curtea Constituţională nu ca o consecinţă a art. 5 par. 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie, texte care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

În cuprinsul deciziei menţionate, Curtea Constituţională a observat că "în jurisprudenţa sa privind art. 539 din C. proc. pen., a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.

Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 - 1380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (a se vedea Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, par. 22, Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, par. 20).

S-a mai reţinut prin aceeaşi decizie că din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. (par. 41).

Întrucât este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza I coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. (par. 44).

În cauză, este de observat că recurentul-reclamant se găseşte, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, chiar în ipoteza avută în vedere în cadrul analizei expuse prin decizia de neconstituţionalitate, în sensul că pretinde repararea prejudiciului moral produs prin măsura cu caracter preventiv dispusă de organele de urmărire penale faţă de acesta, măsură urmată de pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, ţinând seama de efectul deciziei Curţii Constituţionale, în evaluarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că limitarea adusă libertăţii individuale a recurentului-reclamant trebuie să fie compensată prin acordarea de despăgubiri în situaţia în care privarea de libertate este nedreaptă - fapt confirmat prin soluţia de achitare.

O altă critică de nelegalitate a hotărârii recurate vizează faptul că instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat că recurentul-reclamant a suferit un prejudiciu moral prin luarea măsurii arestării preventive câtă vreme o astfel de consecinţă nu a fost adusă în discuţie în perioada celor aproximativ 12 ani, iar, pe de altă parte, eventualele prejudicii psihice şi emoţionale produse ca urmare a luării acestei măsuri trebuie dovedite în baza unor examene de specialitate medico-legală, care să clarifice cu certitudine relaţia de cauzalitate dintre măsura preventivă şi eventuala deteriorare ulterioară a stării sale psihice ori emoţionale.

Cu toate că a evaluat consecinţele negative ale măsurii arestului asupra recurentului-reclamant şi a apreciat că suma de 30.000 RON răspunde tuturor cerinţelor, a reţinut că evaluarea cuantumului compensaţiilor cu acest titlu implică un standard de apreciere subiectivă.

Înalta Curte reţine şi aceste susţineri ca fiind nefondate.

În privinţa daunelor morale, instanţa de apel a reţinut aspecte de ordin doctrinar şi jurisprudenţial, potrivit cu care, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între fapta cauzatoare şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Cuantificarea prejudiciului moral nefiind supusă unor criterii legale de determinare, este apreciată de instanţe în raport de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinta psihicăîncercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere si evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizeazăşi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanta are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimeiprin arestarea nedreaptă.

Se mai reţine că suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie, însă, să fie excesivă, ci doar susceptibilă de a oferi satisfacţii de ordin moral care să compenseze într-o oarecare măsură privaţiunile suferite de reclamant. Dar pentru că instanţa să poată aplica aceste criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să aducă un minimum de argumente şi de indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin măsura privativă şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor (inclusiv legiuitorului naţional) o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

În speţă, daunele morale s-au impus a fi acordate pentru a compensa consecinţele negative legate de durata privării de libertate le-a produs recurentului-reclamant concretizate în încălcarea dreptului la demnitate şi imagine publică.

Este indiscutabil că arestarea reclamantului pe o perioada de 29 de zile şi cercetarea sa pe parcursul mai multor ani, faptul că suferinţa psihică a fost amplificată de conştientizarea faptului că imaginea sa publică şi reputaţia profesională au fost afectate, a produs recurentului-reclamant frustrări şi suferinţe de natură morală, nu în ultimul rând, se apreciază că reputaţia sa socială şi profesională au fost ştirbite ca urmare a percepţiei publice create prin faptul arestării sale, imaginea sa publică fiind compromisă ca urmare a faptelor de care a fost acuzat şi a mediatizării cazului în presă, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză.

Reţinând că măsura arestării a lezat demnitatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, i-a produs un prejudiciu moral care a justificat acordarea unei compensaţii materiale, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosite criteriile ce se degajă din juriprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost expuse în preced, iar suma de 30.000 RON a fost apreciată ca răspunzând cerinţei de echitate şi proporţionalitate, prejudiciul fiind consecinţa arestării nedrepte şi în raport de cauzalitate cu faptul arestării.

În referire la durata nerezonabilă a procesului penal şi nerespectarea drepturilor părţii adverse, recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind justificată cererea având ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii ce se datorează exclusiv acestuia prin raportare la textele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva definirii caracterului illicit al faptei, întrucât nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanţele naţionale.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici.

În situaţia României, Curtea Europeană a reţinut constant că ordinea juridică internă nu asigură accesul persoanelor la un remediu efectiv pentru durata excesivă a procedurilor în soluţionarea unei cereri întemeiate în mod direct pe art. 6 par. 1 din Convenţie, ca unic temei sau prin coroborare cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (cauza Abramiuc c. României, cauza Vlad şi alţii c. României).

Cu toate acestea, faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, absenţa unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

Pe de altă parte, aprecierea Curţii Europene cu privire la efectivitatea unui remediu concret nu este imutabilă, dacă se dovedeşte consolidarea unei jurisprudenţe naţionale favorabile.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii, în raport cu cea de drept comun, este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Recurentul-pârât susţine că răspunderea statului are caracter subsidiar, invocand prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice", una dintre excepţiile de la regulă, de strictă interpretare, este cea prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie ce se înscrie erorilor judiciare, astfel că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că dispoziţiile normei generale privind răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii recurentului-pârât în lipsa unei norme sau proceduri speciale în dreptul intern, care să permită analizarea pretenţiilor cu acest obiect.

Răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului nu poate fi reţinută, întrucât pentru angajarea acesteia ar fi necesar ca recurentul-pârât să aibă calitatea de comitent al procurorilor, însă în situaţia analizată nu există o raport de prepuşenie, statul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare, iar din această perspectivă nu s-a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a statului, precum şi recurentului-reclamant sau celorlalţi participanţi la proces.

Înalta Curte constată că aceste critici, ce reprezintă o reiterate a celor expuse în cadrul apelului, sunt nefondate, avand în vedere particularităţile unei astfel de cauze în care poate fi antrenată răspunderea directă a Statului Roman, prin raportare la obligaţiile pozitive ce îi revin acestuia ca efect al ratificării Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, nu se poate reţine incidenţa textului de lege evocat care face vorbire despre răspunderea subsidiară a statului.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină şi jurisprudenţă, Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru fapta săvârşită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

În aceste condiţii, prin raportate la art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se reţine că Statul trebuie să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Or, această răspundere a Statului este angajată pe temei obiectiv pentru riscurile luării unor măsuri sau pronunţării unor hotărâri care nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţie, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile, iar pentru angajarea răspunderii Statului pe tărâmul obligaţiei de garanţie, în mod judicios a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege drept consecinţă a încălcării dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Este nefondată şi critica potrivit căreia recurentul-reclamant ar fi putut uza de contestaţia privind durata procesului penală privită ca un remediu acceleratoriu.

Sub aspectul examinării conduitei procesuale a reclamantului, instanţa de apel a înlăturat în mod corect apărările pârâtului Statul Român (reiterate şi în recurs) referitoare la lipsa de diligenţă a acestuia, prin neuzitarea dispoziţiilor procedurale referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementată de art. 488⁴ alin. (5) şi urm. C. proc. pen.

Într-adevăr, dispoziţiile legale evocate se circumscriu unui remediu acceleratoriu, transpus de legiuitor, în dreptul intern, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg, în sarcina statului, din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.

Cu toate acestea, nu poate fi imputat reclamantului lipsa de diligenţă în uzitarea acestor dispoziţii legale, de vreme ce art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale stipulează că:

"dispoziţiile art. 488¹ - 488⁶ din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010".

Cum Legea nr. 135/2010 a intrat în vigoare la 01 februarie 2014, dispoziţiile legale la care face trimitere recurentul-pârât nu erau aplicabile procedurii penale declanşate, în privinţa reclamantului, în anul 2006.

Relativ la criticile referitoare la cuantificarea daunelor morale acordate de instanţa de apel având ca reper caracterul complex al cauzei a cărei soluţionare a impus un interval de timp mai mare, cât şi jurisprudenţa naţională în materie şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că acestea nu se încadrează în sfera controlului de legalitate specific etapei procesuale a recursului.

Susţinerile recurentului-pârât care pretind că valoarea daunelor morale acordate este una excesivă nu relevă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei, având finalitatea reevaluării situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate, cât timp se urmăreşte ca instanţa de recurs să constate întinderea reală a prejudiciului cauzat reclamantului. În etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucat o astfel de împrejurare excede limitele analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul prezentei analize nici criticile expuse de recurentul-pârât cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (rapoartele de expertiză) în stabilirea daunelor materiale.

Recurentul-pârât arată că acordarea cheltuielilor de deplasare, cazare şi masă, solicitate de reclamant, drept consecinţă a duratei nerezonabile a procesului, se realizează în condiţiile prevăzute de C. proc. pen. şi nu revin în mod automat recurentului-pârât în absenţa analizării condiţiilor specifice în care obligaţia de plată ar putea reveni persoanei vătămate sau părţii civile.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Având în vedere fundamentul cererii de despăgubire, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, se constată că sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, textul de lege menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.

De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizianr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aşa cum s-a statuat prin decizia anterior menţionată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori exercită un drept, aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat, nu poate fi considerat în culpă.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, se reţine că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi, respectiv, nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul în care temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. civ. este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aşadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.

În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", prevăzută de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.

Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. civ., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. civ. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti, deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanţă, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior (penal), analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Nici critica vizând caracterul excesiv al cheltuielilor generate de judecata cauzei la fond şi în apel, susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 44/A din 03 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 44/A din 03 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 februarie 2023.