Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Prezumția de nevinovăție. In dubio pro reo

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal. Scopul și regulile de bază ale procesului penal

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- prezumția de nevinovăție

- in dubio pro reo

 

C. proc. pen., art. 52

 

Potrivit art. 52 C. proc. pen., care consacră prezumția de nevinovăție, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. În cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, soluția ce se impune este achitarea inculpatului de către instanța de judecată.

 

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007

 

            Prin sentința penală nr. 345 din 25 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.A. pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită de către acesta.

            Prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău din 21 decembrie 2005, inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen., constând în aceea că, în seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soția sa - victima S.M. -, aceasta dezechilibrându-se și căzând pe plita încinsă a sobei din locuință, de unde nu s-a mai ridicat, fiind în stare de inconștiență. Urmare a multiplelor arsuri suferite, victima a decedat.

            Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecății, prima instanța a reținut o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului. Astfel, prima instanță a reținut că, la 31 martie 2005, inculpatul s-a întors la domiciliu, unde a găsit-o pe soția sa, în stare de ebrietate. Întrucât aceasta a refuzat să-i coase o gaică la o pereche de pantaloni, inculpatul, enervat de atitudinea soției sale și de faptul că, mai tot timpul, când se întorcea acasă o găsea în stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste față, după care a aprins focul în bucătărie și a încălzit mâncarea. În timpul mesei, inculpatul a observat-o pe soția sa că intenționează să-i coasă gaica de la pantaloni, dar constatând că aceasta făcea eforturi pentru a introduce ața în act, l-a rugat pe fiul său S.C. să o ajute în efectuarea acestei operațiuni, după care a plecat într-o altă cameră.

            Prima instanță a reținut că, pe tot acest interval de timp, de față la incidentul derulat între cei doi soți s-au aflat fiul acestora S.C. și prietenul său D.A.

            În jurul orelor 1900, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere, iar când a revenit la domiciliu, în jurul orelor 2000, martorul S.C. a găsit-o pe mama sa căzută pe plita încinsă, prezentând multiple arsuri, astfel că l-a anunțat despre cele întâmplate pe tatăl său, care dormea în camera alăturată. La inițiativa celor doi - tată și fiu - victima fost transportată la spital. La 10 aprilie 2005 starea de sănătate a victimei s-a agravat, survenind decesul.

            Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta reținută în actul de sesizare, susținând că din momentul în care a plecat în camera alăturată să se uite la televizor și până când a fost trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M. căzută pe plita încinsă, nu știe ce s-a întâmplat cu aceasta.

            În declarațiile date pe parcursul cercetărilor, martorul S.C. a confirmat versiunea tatălui său, în sensul că, după ce acesta a plecat în camera alăturată, victima a continuat să consume băuturi alcoolice. Martorul a mai precizat că după ce a plecat din locuință are convingerea că mama sa s-a dus lângă sobă să se încălzească și, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, coroborat cu căldura din încăpere, probabil a ațipit și a căzut pe plită, variantă care, în opinia sa, este susținută de poziția în care a fost găsită victima și de împrejurarea că la locul faptei a fost descoperită o sticlă de băutură ce fusese ascunsă de aceasta.

Prima instanță a constatat că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul celor reținute în actul de sesizare a instanței în sarcina inculpatului.

            Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, procurorul a declarat apel, criticând-o sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

            Prin decizia penală nr. 57 din 6 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Bacău a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

            Împotriva acestei decizii, în termen legal, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de casare  prevăzut  în  art. 3859  alin. (1)  pct. 18 C. proc. pen. și susținând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare.

            Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 C. proc. pen., constată următoarele:

            Deși procurorul a susținut că ambele instanțe - prima instanță și cea de apel - au ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reținerii nevinovăției acestuia în comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, dimpotrivă, atât prima instanță, cât și cea de apel au făcut o analiză amănunțită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor.

            Mai mult, instanța de apel, pentru a-și forma propria convingere cu privire la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpatului, a readministrat întregul probatoriu, a reaudiat inculpatul și a dispus admiterea de probe noi.

            În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

            Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

            - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

            - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

            - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

            - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

            Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

            Faptul că inculpatul S.A. a fost inconsecvent în declarațiile date în fața organelor judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.” Inculpatul nu a recunoscut niciodată că ar fi împins-o pe plită pe soția sa sau că în urma loviturii pe care i-a aplicat-o cu dosul palmei aceasta ar fi căzut pe plita sobei, astfel cum a reținut procurorul.

            Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declarațiile martorilor S.C. și  D.A., care au relatat că au asistat la discuția ce a avut loc între cei doi soți, generată de atitudinea victimei, care a refuzat să-i coasă inculpatului o pereche de pantaloni și de faptul că se afla sub influența băuturilor alcoolice; că deși inculpatul a lovit-o cu palma peste față, victima nu s-a dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după acest incident, inculpatul a plecat în camera alăturată și nu a revenit în camera în care se afla soția sa, până la plecarea celor doi martori din locuință.

            Pe parcursul cercetărilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea din care făceau parte cei doi soți, precum și martora A.C. (mama victimei), care au confirmat starea perpetuă de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat și că, în mai multe rânduri, aceasta a fost salvată de la moarte - determinată de consumul de alcool - de către soțul său.

            Or, un asemenea comportament al inculpatului susține varianta acestuia, în sensul că nu a împins victima pe plita sobei încinse și că numai starea de ebrietate în care aceasta s-a aflat a determinat dezechilibrarea ei, cu consecința producerii multiplelor arsuri ce au condus la deces.

            Susținerile inculpatului, în sensul că numai starea avansată de ebrietate în care victima s-a aflat a fost cauza dezechilibrării acesteia și a căderii peste plita sobei, se coroborează cu concluziile actului medico-legal întocmit în cauză.

            În ceea ce privește expertiza privind detecția psihologică, efectuată la 27 mai 2005, care a concluzionat că inculpatul a prezentat modificări ale stresului emoțional caracteristice comportamentului simulat, aceasta nu poate constitui o probă certă care să formeze instanței convingerea că inculpatul a săvârșit fapta, în condițiile în care nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.

            Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

            Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

            Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

            Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

            Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat.

            Față de considerentele ce preced, recursul procurorului a fost respins ca nefondat.