Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Malpraxis. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006. Instanța competentă material.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială.

Index alfabetic : conflict negativ

-          competență teritorială

-          malpraxis

-          prejudiciu

                                                                                Legea nr. 95/2006, art. 676

                                                                                Noul Cod civil, art. 1357, art. 1358, art.1385

 

Dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a acțiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei de drept și dispozițiile codului civil, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, înlăturând astfel competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric.

 

Secția I civilă, decizia nr. 578 din 19 februarie 2014

           

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei  sector  5, reclamanta U.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi urm., art. 8 din ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 482/2007, art. 6 din Legea nr. 46/2003, art. 1 din Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală, în contradictoriu cu SC M.S. SRL şi D.O., obligarea pârâţilor în solidar, la repararea prejudiciilor materiale şi morale pe care le-au provocat prin efectuarea, la data de 12.12.2011, a unui act medical constând în colonoscopie, viciat de săvârşirea mai multor greşeli profesionale, respectiv, 18.600 lei cu titlu de daune materiale, plata lunară a sumei de 1500 lei, plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune materiale.

Prin sentinţa nr. 7398 din 12 septembrie 2013, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, în măsura în care se optează pentru competenţa specială a judecătoriei, partea este obligată a urma întreaga procedura conform Legii nr.95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum şi sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluţia potrivit căreia temeiul de drept al acţiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competenţa se determină potrivit legii speciale. Or, din analiza cererii de chemare în judecată, rezultă că fundamentarea acţiunii este făcută pe dispoziţiile art.1385-1387 C.civ., iar pentru daunele morale solicitate se indică tot prevederile conţinute în acest cod.

Întemeierea acţiunii pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale rezultă şi, per a contrario, din aceea că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nici nu a urmat procedura prealabilă menţionată în cap. VI din Legea nr. 95/2006, care ar atrage, subsecvent, competenţa specială a judecătoriei.

Aşa fiind,  instanţa nu poate reţine că în cauză se aplică normele speciale în materie de competenţă,

prevăzute de dispoziţiile art. 676 din Legea nr. 95/2006, întrucât cererea de chemare în judecată este redactată şi fundamentată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun, fiind incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6334 din 25 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionare, reţinând că în privinţa răspunderii delictuale a malpraxisului medical există o procedură şi o competenţă specială de soluţionare acordată judecătoriei, potrivit prevederilor art. 676 al Legii nr. 95/2006, neaplicându-se regulile generale pentru competenţa după valoarea obiectului cererii.

S-a mai reţinut că această competenţă materială şi teritorială este una de ordine publică, fiind stabilită printr-o normă imperativă de interes public, putând fi invocată şi de tribunal până la prima zi de înfăţişare conform art. 1591 (2) din vechiul Cod de procedură civilă.

Dacă temeiul de drept este acelaşi ca la orice faptă ilicită, şi anume, răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1357-1374 din Noul Cod civil, competenţa şi procedura de soluţionare a unui litigiu de malpraxis medical este reglementată de legea specială care derogă de la dreptul comun.

Prin decizia nr. 132 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a stabilit competentă material a soluţiona cauza, Judecătoria Sector 5 Bucureşti, reţinând că, faţă de prevederile Legii nr.  95/2006, nu se poate opta pentru competenţa instanţei, aceasta fiind stabilită printr-o normă imperativă de interes public în favoarea judecătoriei.

Împrejurarea că s-a respectat sau nu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 95/2006, nu constituie temei pentru stabilirea competenţei instanţei în soluţionarea cererii de faţă, acest fapt ţinând de soluţionarea cauzei, iar din conţinutul cererii introductive de instanţă rezultă cert temeiul răspunderii ca fiind al legii speciale cu referire la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. pârâta SC M.S. SRL, arătând că au fost greşit interpretate şi aplicate prevederile art. 676 din Legea nr. 95/2006, care nu sunt incidente cauzei, întrucât valoarea obiectului cererii cu care reclamanta a învestit instanţa de judecată este de peste 500.000 lei, fapt de natură să atragă în speţă competenţa materială a tribunalului.

Competenţa judecătoriei reglementată de art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică în situaţia specială reglementată de art. 673 alin. (1) din lege, potrivit căruia „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei”.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru competenţa specială a judecătoriei, aceasta ar fi trebuit să urmeze întreaga procedură a Legii nr. 95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum şi sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluţia conform căreia temeiul de drept al acţiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competenţa să se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006.

Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:

Obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie prejudiciul material şi moral izvorât dintr-un act medical greşit, fiind invocat ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005 dar şi cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 Cod civil.

Prin cererea formulată reclamanta a arătat că „temeiul pretenţiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere civilă generală, legală, pentru unităţile sanitare” şi că solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus faţă de textele legale menţionate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 din Codul civil, cu luarea în considerare a calităţii de profesionist a medicului D.O.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, din conţinutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Textul legal anterior citat instituie, astfel, o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de

aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul prevăzut de art. 673 alin. (1) din lege, care prevede că „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei” şi că numai în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru procedura legii speciale, competenţa materială ar fi fost cea prevăzută în acest act normativ.

O asemenea abordare însă nu poate fi primită întrucât art. 673 alin. (1) se află situat în capitolul VI din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale, deci într-o secţiune ce reglementează o procedură specială, în timp ce art. 676 se află situat în capitolul VII - Dispoziţii finale, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege şi care vizează soluţionarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

Critica potrivit căreia nu se poate admite soluţia conform căreia temeiul de drept al acţiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competenţa să se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006, este neîntemeiată, întrucât conform principiului disponibilităţii reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale (trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic), aşa încât şi norma de competenţă se regăseşte în aceeaşi lege specială.

Aspectul învederat de recurent, în legătură cu stabilirea cazului de malpraxis prin urmarea unei anumite proceduri speciale – nerespectată în speţă – nu este un element în funcţie de care să se determine competenţa, ci unul ulterior, vizând etapa soluţionării litigiului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.