Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă de la 1865. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: acţiune în reziliere

-contract de asociere în participaţiune

-excepţie de neexecutare

-motivarea hotărârii

 

C. proc. civ., art. 261 (1) pct. 5, art. 304 pct. 7

Legea nr. 169/1997, art. III alin. (11)

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci o prezentare a argumentelor fundamentale, a acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În cazul în care instanţa nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, hotărârea astfel pronunţată nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar, aşa încât devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014 

 

Notă : În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă.

  

          Judecata în faţa primei instanţe. Cererile părţilor şi sentinţa Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.07.2009, R.A.A.P.P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. 13043/14.10.2003, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale privind aportul şi a celor care impuneau suportarea de către pârâtă a facturilor de utilităţi, dar şi evacuarea pârâtei din imobilul „Complex P.”, situat în C., jud. Ilfov, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.08.2009 reclamanta a formulat o completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 735.924,72 lei, din care 454.909 lei reprezintă debite derivate din facturi curente calculate până la data de 31.05.2009, iar 218.015,72 lei reprezintă penalităţi de întârziere calculate la factura de preţ achitată cu întârziere, dar şi la plata sumei de 1.556.822 lei, echivalent a 530.000 USD, reprezentând daune-interese.

Pe calea unei cereri de micşorare a câtimii obiectului cererii, din data de 16.09.2009, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 724.746,76 lei cu titlu de debit, cuprinzând atât facturi curente în valoare de 367.046,57 lei, cât şi facturi de penalităţi în valoare de 357.700,19 lei; micşorarea pretenţiilor a fost determinată de o plată efectuată de pârâtă la data de 31.07.2009, prin care a fost achitată factura aferentă lunii martie 2009; nivelul sumei pretinse cu titlu de daune-interese nu a fost modificat.

La data de 08.02.2010, reclamanta a precizat că înţelege să crească cuantumul debitelor pretinse, de la suma de 724.746,76 lei la 970.333.82 lei.

La data de 09.11.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia de neexecutare a obligaţiilor asumate de reclamantă la art. 3 şi art. 18 pct. 1 din contract, dar şi o cerere reconvenţională.

Formulând-o cu caracter subsidiar, în situaţia respingerii excepţiei de neexecutare, pârâta-reclamantă a solicitat prin cererea reconvenţională ca, în ipoteza admiterii cererii principale, reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei care reprezintă investiţia realizată până la data rezilierii contractului, dar şi la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciului material determinat de suportarea tuturor cheltuielilor efectuate prealabil construcţiei, respectiv studii de fezabilitate, obţinerea de avize şi autorizaţii, proiecte, studii de specialitate (inclusiv geodezice), întocmire proiecte de arhitectură, devize, altele decât cele care au făcut obiectul recunoaşterii prin procesul-verbal de recepţie întocmit cu reclamanta; de asemenea, a solicitat stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata contravalorii bunurilor încorporate acestuia, care i-au sporit valoarea.

Prin sentinţa civilă nr. 9973/09.07.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererea principală şi cererea reconvenţională, a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 6.000 lei, a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 lei şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 14.10.2003 părţile au încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 13043, în vederea reabilitării, modernizării şi dotării Complexului P., în scopul realizării unui parc tematic şi de recreere integrat, în comuna C., jud. Ilfov, părţile agreând ca R.A. A.P.P.S. - S.A.A. S. să aporteze folosinţa activului Complex P. în valoare de 1.724.305 USD fără T.V.A., iar SC C.F. SRL - pe o perioadă de 4 ani de la semnarea contractului, suma de 4.600.000 USD fără T.V.A., ce reprezenta sursa de finanţare a lucrărilor de investiţii, care constau în edificarea unui hotel de 4 stele, în renovarea unui restaurant, zonă comercială, cinematograf, zonă pentru copii, centru de agrement şi infrastructura aferentă.

A mai notat că în art. 7 din contract s-au stabilit procentele în care părţile urmau să participe la profit: R.A. A.P.P.S. - 30 % şi SC C.F. SRL - 70 %. Prin art. 8 din contract s-a stipulat că activitatea care se desfăşura în comun urma să conducă la realizarea unui profit anual estimat de cca. 260.000 USD/an (din care 30% revenea R.A. A.P.P.S., adică 78.000 USD/an) pe perioada efectuării lucrărilor de investiţii (4 ani) şi de cca. 428.000 USD/an (din care R.A. A.P.P.S. îi revenea suma de 128.400 USD/an) după finalizarea lucrărilor de investiţii, cota de participare cuvenită R.A. A.P.P.S. trebuind să-i fie achitată lunar până cel târziu în ziua de 20 a lunii următoare.

Prima instanţă a luat act că în art. 14 din contract, părţile au inserat o clauză penală, potrivit căreia în cazul neplăţii sau întârzierii la plata sumei lunare se datorau penalităţi de 0,25%/zi din valoarea neachitată.

Cum reclamanta-pârâtă a solicitat rezilierea contractului de asociere în participaţiune motivat de nerespectarea graficului de lucrări şi de neplata   facturilor curente şi a penalităţilor aferente, iar pârâta-reclamantă a opus excepţia de neexecutare, tribunalul a analizat apărarea invocată, care a pornit de la existenţa unor litigii ce au tulburat în drept folosinţa lucrului.

Astfel, a reţinut că, potrivit art. 18.1 din contract, reclamanta-pârâtă s-a obligat să pună la dispoziţia pârâtei-reclamante folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a Complexului P. situat în C., jud. Ilfov, dar terenul respectiv, pe care urmau a se realiza investiţiile, a fost revendicat, fie pe cale judiciară, cererile făcând obiect al dosarelor nr. xx49/94/2006, nr. xx73/94/2009 şi nr. xx88/94/2007, fie pe cale administrativă.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997, notând şi că din adresa nr. 1503/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 C. rezultă că actul administrativ prin care terenul a trecut în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S. este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenului.   

Examinând corespondenţa părţilor, tribunalul a subliniat că pârâta-reclamantă a intenţionat să clarifice situaţia juridică a terenului, sistând provizoriu investiţia pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare.

În continuare, a evocat clauzele cuprinse în art. 17 şi 24 din contract,  a apreciat ca fiind întemeiată excepţia de neexecutare invocată de pârâta-reclamantă şi, având în vedere că doar partea care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute propriile obligaţii poate uza de acţiunea în reziliere, prima instanţă a respins primele două capete de cerere din acţiunea reclamantei-pârâte, ca neîntemeiate.

În examinarea celui de-al treilea capăt de cerere, a luat act de concluziile rapoartelor de expertiză contabilă şi tehnică în construcţii şi a subliniat că suspendarea plăţilor şi a investiţiilor a avut drept argument existenţa litigiilor privind revendicarea unor părţi din terenul pe care se afla Complexul P.

Însă, tribunalul a constatat că probele relevă că pârâta-reclamantă a întocmit studiul de fezabilitate aferent realizării proiectului, documentaţia necesară, a realizat şi obţinut aprobările planului urbanistic zonal şi planului urbanistic de detaliu, a obţinut autorizaţia de construcţie, a realizat toate proiectele necesare refacerii infrastructurii, obţinând avizele şi autorizaţiile necesare, refăcând în baza lor întreaga infrastructură a complexului P., ridicând o staţie de epurare, refăcând integral reţeaua de alimentare cu apă, înlocuindu-le pe cele subterane de alimentare cu energie electrică, cu gaze, de canalizare şi instalaţiile sanitare, consolidând şi refăcând clădirea principală, pe care a transformat-o în centru cultural cinematografic european dotat cu 3 săli de proiecţie, o sală de conferinţe, 8 apartamente de cazare pentru invitaţii din ţară şi străinătate şi un bar/restaurant.

Pentru argumentele expuse, în baza art. 969 şi 1073 C.civ. şi art. 251-256 C.com., tribunalul a respins cererea principală, ca nefondată.   

Cum pârâta-reclamantă a conferit cererii reconvenţionale un caracter subsidiar, solicitând a fi admisă doar în cazul admiterii cererii principale, prima instanţă a respins-o, ca o consecinţă a soluţiei date cererii principale.  

Totodată, a stabilit onorariul definitiv de expert în cuantum de 6.000 lei şi a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 lei şi, în temeiul art. 274 C.proc.civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din taxa de timbru şi timbrul judiciar de 22.797,20 lei, onorariu de expert de 6.000 lei şi onorariu de avocat în sumă de 26.200 lei, redus în condiţiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., apreciind că reclamanta este partea căzută în pretenţii.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin calea de atac promovată, R.A. A.P.P.S. a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii principale astfel cum a fost precizată.

În motivare, apelanta-reclamantă-pârâtă a arătat că sub aspect procedural, deşi prima instanţă a apreciat că excepţia de neexecutare este întemeiată, nu a admis-o prin hotărârea atacată sau printr-o încheiere separată, aşa încât apare o contradicţie între considerente şi dispozitiv, că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 55.000 lei, sumă în care a fost inclusă şi taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar achitate de pârâta-reclamantă pentru cererea reconvenţională, de vreme ce această cerere a fost respinsă, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., că referitor la onorariul de expert de 6.000 lei, din dispozitiv nu rezultă cu claritate cât, cui şi de către cine trebuie achitat, dar şi că măsura admiterii excepţiei de neexecutare este greşită şi nu este argumentată.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă-reclamantă a considerat că sentinţa atacată este netemeinică doar în privinţa reducerii onorariului de avocat de la suma de 111.156,80 lei dovedită de înscrisurile de la dosar, la suma de 26.200 lei.

Prin decizia nr. 193/20.05.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă R.A. A.P.P.S., a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă SC C.F. SRL, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 138.954 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din 22.797,20 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, 5.000 lei - onorariu expert şi 111.156,86 lei - onorariu avocat; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a prezentat raporturile de natură contractuală dintre părţi şi, referitor la excepţia de neexecutare, a reţinut că potrivit art. 3 din convenţia nr. 13043/14.10.2003, apelanta reclamantă-pârâtă s-a obligat să aporteze pentru realizarea activităţii economice comune folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a activului Complex P., situat în com. C., jud. Ilfov, însă pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investiţiilor, apelanta-pârâtă-reclamantă a fost înştiinţată de autorităţi de faptul că respectivul teren era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative şi judecătoreşti, în diferite faze de soluţionare - dosarele nr. xx49/94/2006; nr. xx73/94/2009 şi nr. xx88/94/2007.

Din acest motiv, având în vedere şi dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 care a modificat şi completat Legea nr. 18/1991, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă-reclamantă a sistat lucrările de construcţie. În sensul celor menţionate, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere şi adresa nr. 1503/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 C., către apelanta-reclamantă-pârâtă, prin care i se aducea la cunoştinţă că în temeiul dispoziţiilor art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 modificată şi completată, actul prin care terenul a trecut în proprietatea privată a Statului Român şi în administrarea R.A.A.P.P.S. este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate.

În acest context juridic incert, care avea implicaţii asupra situaţiei terenului care a constituit obiectul contractului de asociere în participaţiune şi investiţiei apelantei-pârâte-reclamante, curtea de apel a apreciat că aceasta din urmă în mod justificat a considerat că nu mai este ţinută de executarea propriilor obligaţii, atâta vreme cât cealaltă parte nu mai era în măsură să şi le execute pe ale sale, respectiv să-i asigure folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex P., întrucât existenţa numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare evidentă a folosirii bunului imobil.

A mai notat că în această situaţie, apelanta-pârâtă-reclamantă şi-a manifestat intenţia de a continua executarea contractului, dar după sistarea provizorie a investiţiei pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. xx429/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti cu termen de judecată la 03.06.2013 şi cel al dosarului nr. xx19/1/2003 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu termen de judecată 21.10.2013.

De aceea, a apreciat că, întrucât în cadrul contractului de asociere în participaţiune, efectuarea lucrărilor şi realizarea investiţiilor reprezenta faza premergătoare, necesară începerii desfăşurării unei activităţi profitabile şi efectele suspendării actului administrativ pe perioada clarificării situaţiei juridice a imobilului trebuie suportate de ambele părţi, ar fi nelegal să se reţină în sarcina apelantei-pârâte-reclamante ca şi pe perioada suspendării intervenite potrivit art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997, când exista riscul restituirii imobilului către terţi, să-i incumbe obligaţia de a realiza investiţia în condiţiile iniţial convenite, cât timp cealaltă parte şi le-a încălcat pe ale sale.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că excepţia de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

Totodată, a subliniat că aceasta nu este o excepţie de procedură propriu-zisă şi nicio excepţie de fond, aşa cum greşit consideră apelanta-reclamantă-pârâtă, ci doar un mijloc de apărare, care, de aceea, nu trebuie să primească o dezlegare prin dispozitiv.

Referitor la motivul de apel privind includerea în categoria cheltuielilor de judecată şi a sumei de 22.797,20 lei achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenţionale, care a fost respinsă, instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. şi a subliniat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii din vina căruia s-a pornit procesul, judecătorul având posibilitatea de a discerne, de la caz la caz, care dintre părţile procesului poate fi considerată câştigătoare şi care dintre ele se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligată la cheltuieli de judecată către partea adversă.

Cum faţă de respingerea cererii principale, reclamanta-pârâtă a căzut în pretenţii, a apreciat că ea datorează părţii adverse cheltuieli de judecată făcute justificat, iar faptul că şi cererea reconvenţională a fost respinsă a fost apreciat ca irelevant, de vreme ce ea a fost formulată drept răspuns la cererea principală de care era intim legată, pârâta folosindu-se de acest mijloc procedural pentru a formula pretenţii proprii, pe cale incidentală, care derivau din acelaşi raport juridic cu pretenţia reclamantei.

Referitor la onorariul de expertiză datorat, a constatat că dispozitivul este clar şi coroborat cu considerentele.

Având în vedere cele expuse anterior, curtea de apel, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă.

Examinând apelul declarat de pârâta-reclamantă SC C.F. SRL, a constatat că prima instanţă i-a acordat acesteia numai în parte cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite, în sensul că a redus onorariul de avocat conform dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ. de la suma de 111.156,80 lei la 26.200 lei, fără a explica însă criteriile în raport de care a făcut această operaţiune şi modul de apreciere.

După ce a prezentat conţinutul art. 274 alin. 3 C.proc.civ., instanţa de apel a subliniat că aceste prevederi au menirea de a împiedica abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea şi dificultatea litigiului.

Astfel, a apreciat că în speţă nu este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului său, onorariul acestuia fiind stabilit de către părţi ţinând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, iar apărătorul apelantei-pârâte-reclamante a dovedit că în raport de valoarea pricinii şi de complexitatea cazului, că onorariul este proporţional cu volumul de muncă depus, aşa încât în temeiul dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei totale de 138.954 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, R.A.A.P.P.S. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, fie instanţei de apel, fie primei instanţe, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat împotriva sentinţei instanţei de fond şi schimbării acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a răspuns criticilor prezentate în apel şi instanţa de prim control judiciar nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în limitele cererii de apel, încălcând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 şi art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

Încadrând această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta, procedând la dezvoltarea sa, a arătat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată corespunzător, lipsindu-i claritatea şi fluenţa.

Concretizând, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a răspuns în considerentele deciziei sale următoarelor critici invocate în calea ordinară de atac, care vizau greşita reţinere a excepţiei de neexecutare raportat la împrejurările că partea adversă a făcut trimitere la existenţa unor litigii deja soluţionate irevocabil la data formulării întâmpinării, că instanţa nu a avut la dispoziţie expertize de identificare care să confirme că revendicările vizau terenul asupra căruia poartă litigiul, că partea adversă a avut folosinţa exclusivă şi efectivă a Complexului P., fără să fi fost tulburată de litigiile ce au existat, dar şi că aceasta nu a efectuat investiţia la care se obligase nici anterior datei la care a susţinut că ar fi luat cunoştinţă de existenţa litigiilor.

De aceea, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. 1 C.proc.civ., ci dimpotrivă, chiar le-a ignorat şi, cum o asemenea situaţie este echivalentă necercetării fondului, a solicitat, în baza art. 312 alin. 5 C.proc.civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 304 pct. 9 C.proc.civ., constă în greşita aplicare de către instanţua de apel a prevederilor art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997.

În dezvoltarea sa, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că textul de lege evocat face trimitere la suspendarea actelor administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate.

Or, în condiţiile în care contractul de asociere dintre părţi nu este un act administrativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau privat, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 nu erau incidente în speţă şi, ca atare, nu puteau fi reţinute pentru a justifica  neexecutarea convenţiei de către intimată.

Sub un al doilea aspect, recurenta a apreciat că în situaţia în care se va considera textul legal aplicabil, acesta a fost greşit aplicat; astfel a precizat că dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 prevăd că "Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil", însă curtea de apel a omis să citeze în considerente excepţia conţinută de text, deşi ea era esenţială, în condiţiile în care însăşi încheierea contractului de asociere în participaţiune cu intimata făcea ca bunul să intre în circuitul civil. Iar dacă textul art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 a intrat în vigoare în anul 2005, prin Legea nr. 247/2005, contractul dintre părţi a fost încheiat la data de 14.10.2003, moment de la care terenul s-a aflat în circuitul civil, aşa încât a susţinut că suspendarea vizată de textul legal nu se putea aplica retroactiv unor situaţii juridice născute anterior intrării sale în vigoare, fără a înfrânge principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, înscris în art. 15 alin. 2 din Constituţia României.

În considerarea acestor argumente, recurenta a apreciat că în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că intimata nu era obligată la realizarea investiţiei, judicios trebuind să constate, de fapt, că suspendarea prevăzută de art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 nu operase şi ca atare că excepţia de neexecutare nu era întemeiată.

Sub un al treilea aspect, circumscris aceluiaşi motiv de recurs, a mai arătat că dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 nu erau oricum aplicabile, deoarece terenul în dispută nu a fost unul cu destinaţie agricolă, ci era situat în intravilan, nu numai la data preluării, dar şi ulterior acestui moment; prin urmare, a arătat că ar fi putut fi cel mult incidente prevederile Legii nr. 10/2001 şi, faţă de conţinutul art. 14 din această din urmă lege, intimata nu ar fi putut opune excepţia de neexecutare a contractului, de vreme ce, în caz de admitere a unei cereri de revendicare, noul proprietar ar fi urmat să se subroge legal în drepturile R.A. A.P.P.S.; distinct de aceasta, recurenta a precizat că procedurile administrative sau judiciare derulate au fost deja finalizate fără ca părţi din teren să fi fost restituite vreunei persoane.

În considerarea acestor aspecte, autoarea căii de atac a afirmat că intimata nu a fost tulburată, prin simpla existenţă a notificărilor de restituire, în drepturile sale de folosinţă a terenului, subliniind însă că ar fi fost necesar ca partea adversă să dovedească o tulburare efectivă, prin acţiuni de împiedicare propriu-zisă în folosinţa bunului sau a unor părţi însemnate din acesta; or, recurenta a precizat că intimata a recunoscut în faţa instanţelor fondului că nu a fost niciodată împiedicată să folosească bunul.

În realitate, susţine recurenta, intimata nu a efectuat investiţiile din lipsa disponibilităţilor băneşti; or, notificările de retrocedare care s-ar fi constituit într-o tulburare a dreptului de folosinţă au fost iniţiate în anul 2006, iar intimata, care avea obligaţia ca până în luna decembrie 2005 să angajeze investiţii în cuantum de 2.675.000 USD, a efectuat pe toată durata derulării contractului investiţii de aproximativ 500.000 USD, adică un procent de 18,69% din cele scadente. În aceste condiţii, a apreciat că iniţierea ulterioară a respectivelor proceduri nu putea reprezenta un motiv de neexecutare a unor obligaţii anterioare, împrejurare care denotă vădita netemeinicie a excepţiei de neexecutare care i-a fost opusă, dar şi caracterul fondat al cererii de reziliere a contractului şi de obligare la plata de daune-interese.

Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu greşita aplicare a art. 969 şi 1073 C.civ., a art. 251-256 C.com. şi a art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 lit. a) din H.G. nr. 60/2005.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal atât calificarea greşită dată de prima instanţă obligaţiilor asumate de recurentă, cât şi constatarea acesteia că R.A. A.P.P.S. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile care îi reveneau, interpretând astfel greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv art. 3 şi art. 18.1 din contractul de asociere; recurenta a încadrat aceste susţineri în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.

Prezentând în continuare condiţiile cerute pentru a putea fi invocată, în mod justificat, excepţia de neexecutare a contractului, recurenta a arătat, cu prioritate, că nu există o neexecutare din partea sa a obligaţiilor care îi reveneau, potrivit art. 3 şi art. 18.1 din contract. Astfel, a precizat că s-a obligat să pună la dispoziţia intimatei folosinţa exclusivă şi liberă de orice sarcini a activului Complex P., iar partea adversă a exercitat în mod exclusiv folosinţa bunului, pe întreaga perioadă de timp scursă de la încheierea contractului, aceasta nefiind grevată de nicio sarcină, aşa încât a apreciat că nu îi putea fi opusă excepţia de neexecutare. Din acest punct de vedere, recurenta a susţinut că instanţa de apel, interpretând în contra voinţei părţilor dispoziţiile art. 3 şi art. 18.1 din contractul de asociere, care fac referire la folosinţa imobilului, a încălcat prevederile art. 969 C.civ.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că intimata nu a dovedit că nu şi-ar fi executat o obligaţie contractuală; în acest context, a afirmat că instanţa de apel nu a examinat critica potrivit căreia, în lipsa unei expertize care să fi probat că acţiunile de revendicare vizau imobilul aportat şi că ele au condus în mod nemijlocit la tulburarea dreptului de folosinţă transmis părţii adverse prin contract, nu putea fi reţinută îndeplinirea cumulativă a condiţiilor invocării excepţiei de neexecutare.

De aceea, cum nu au fost analizate criticile din apel care se refereau la inexistenţa oricăror probe care să demonstreze că litigiile se poartă asupra unor porţiuni din terenul aportat şi să indice care sunt acestea şi ce pondere au din întreaga suprafaţă de teren, recurenta a afirmat că instanţa de prim control judiciar a încălcat grav prevederile art. 295 C.proc.civ., care îi impuneau să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că s-a reţinut, ca împrejurare care justifică invocarea de către intimată a excepţiei de neexecutare, existenţa litigiilor care au format obiect al dosarelor nr. xx49/94/2006, nr. xx73/94/2006 şi nr. xx88/94/2007, fără însă să se constate că toate aceste dosare fuseseră soluţionate irevocabil în anul 2008, anterior formulării de către intimată a cererii reconvenţionale, ceea ce conduce spre concluzia că instanţa de apel nu a analizat criticile care vizau motivul pentru care până în luna decembrie 2005 partea adversă nu şi-a îndeplinit integral obligaţiile investiţionale scadente, dar nici motivul pentru care ulterior anului 2008 ea nu a reluat executarea aceloraşi obligaţii.

Mai mult, recurenta a arătat că în contra dispoziţiilor art. 295 C.proc.civ., instanţa de apel a reţinut existenţa altor dosare decât cele avute în vedere de tribunal ca reprezentând o justificare a invocării excepţiei de neexecutare, respectiv dosarul nr. xx429/3/2008** (în care nu R.A. A.P.P.S. a fost parte, ci S.R.I. UM yy98), dar şi dosarul nr. xx19/1/2003, despre care recurenta a arătat că nu există, fiind însă vorba despre dosarul nr. xx19/1/2013, având ca obiect o contestaţie în anulare, înregistrată la data de 15.04.2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, autoarea căii de atac a apreciat că niciunul dintre aceste dosare, prin simpla sa existenţă, nu ar fi putut constitui un argument al neexecutării de către R.A. A.P.P.S. a obligaţiilor contractuale - de vreme ce intimata a avut şi are folosinţa bunului -, dar şi că instanţele fondului aveau obligaţia de a stabili şi gravitatea neexecutării, nefăcând însă o astfel de analiză, ceea ce conduce spre concluzia nelegalităţii deciziei recurate.

În considerarea argumentelor amplu expuse mai sus, recurenta a mai susţinut şi că excepţia de neexecutare a contractului nu a fost invocată cu bună credinţă de către intimată, care nu şi-a îndeplinit decât în procent de 18,69% obligaţia investiţională anterior momentului la care, potrivit propriei afirmaţii, a luat cunoştinţă de existenţa litigiilor ce ar fi determinat-o să sisteze efectuarea acesteia; de aceea, a apreciat că partea adversă a transformat excepţia de neexecutare într-un instrument de presiune ilegitim asupra recurentei, pentru a încerca să obţină o modificare a contractului, invocând-o doar pentru a crea aparenţa de legitimitate realităţii că nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau.

În această ordine de idei, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să cenzureze constatarea primei instanţe asupra legitimei invocări a excepţiei de neexecutare, în sensul de a reţine că aceasta i-a fost opusă cu vădită rea-credinţă şi, astfel, să aplice în mod corect legea, ajungând la concluzia temeiniciei cererii principale.

Astfel, a afirmat că cererea de reziliere a contractului este fondată, de vreme ce intimata nu şi-a respectat obligaţiile de aport şi cele investiţionale, dar nici cele de achitare a cotei de profit şi a cheltuielilor cu utilităţile, taxele şi impozitele; ca o consecinţă, şi cererea de evacuare este întemeiată, cât timp contractul urma să nu mai fiinţeze. De asemenea, recurenta a mai apreciat că şi capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor restante şi a daunelor interese sunt întemeiate; în susţinerea acestora a invocat clauzele cuprinse în art. 24 lit. a) cu trimitere la art. 4 şi art. 5, art. 24 lit. b) cu referire la art. 12, 13, 15 şi 16 din contract, art. 27 din contract completate cu art. 254 C.com., art. 12, 13, 14, 15, 16 şi 37 din contract.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut, circumscris aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a art. 274 alin. 1 C.proc.civ., întrucât a fost menţinută măsura primei instanţe de obligare a sa la plata taxei de timbru achitate de intimata-pârâtă-reclamantă pentru cererea reconvenţională, care a fost respinsă, aşa încât culpa procesuală pentru angajarea de către intimată a unor cheltuieli nu îi poate reveni decât acesteia.

Recurenta a criticat şi soluţia dată apelului promovat de către SC C.F. SRL, cu privire la diminuarea onorariului de avocat, apreciind că cel acordat de curtea de apel, de 111.156,8 lei, este unul vădit disproporţionat faţă de munca prestată şi obiectul pricinii, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este nemotivată sau există contrarietate între considerente şi dispozitiv, ori atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte a reţinut că, respingând apelul declarat de către R.A. A.P.P.S., instanţa de apel a notat, referitor la excepţia de neexecutare opusă de partea adversă, că pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investiţiilor, SC C.F. SRL a fost înştiinţată de faptul că terenul era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative şi judecătoreşti, în diferite faze de soluţionare - dosarele nr. xx49/94/2006; nr. xx73/94/2009 şi nr. xx88/94/2007; din acest motiv, având în vedere şi dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997, curtea de apel a constatat că intimata a sistat lucrările de construcţie în mod justificat, de vreme ce cealaltă parte nu mai era în măsură să-şi execute obligaţia de a-i asigura folosinţa exclusivă şi liberă de sarcini a activului Complex P., apreciiind că existenţa numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare a folosinţei imobilului. A mai subliniat că în această situaţie, intimata şi-a manifestat intenţia de a continua executarea contractului, după sistarea  investiţiei pe perioada soluţionării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. xx429/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi cel al dosarului nr. xx19/1/2003 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că excepţia de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface însă cerinţa procesului echitabil.

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau greşita reţinere a caracterului fondat al excepţiei de neexecutare raportat la împrejurările că intimata a făcut trimitere la existenţa unor litigii deja soluţionate irevocabil la data formulării întâmpinării, că instanţa nu a avut la dispoziţie expertize care să confirme dacă revendicările vizau întregul teren asupra căruia poartă litigiul sau o parte importantă din acesta, că intimata a avut folosinţa exclusivă şi efectivă a Complexului P., fără să fi fost tulburată de litigiile ce au existat – fiind adusă în discuţie şi măsura în care promovarea respectivelor dosare, în sine, s-ar fi putut constitui într-un argument al neexecutării de către R.A. A.P.P.S. a obligaţiilor contractuale –, dar şi că aceasta nu a efectuat investiţia la care se obligase nici anterior datei la care a susţinut că ar fi luat cunoştinţă de existenţa litigiilor, nici ulterior soluţionării lor irevocabile.

De aceea, instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. 1 C.proc.civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situaţie fiind echivalentă necercetării fondului.

Distinct de aceasta, referirile din decizia recurată la incidenţa art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 par a fi nelegale, nu doar pentru că textul de lege evocat face trimitere la suspendarea actelor administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate (contractul de asociere dintre părţi nefiind un act administrativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau privat), ci şi pentru că textul legii a fost prezentat trunchiat în considerentele hotărârii instanţei de prim control judiciar, lipsindu-i excepţia prevăzută în partea finală.

Potrivit art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997, "Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil".

Prin urmare, curtea de apel a omis să citeze în considerente excepţia conţinută de text, deşi ea era esenţială, în condiţiile în care chiar încheierea contractului de asociere în participaţiune cu intimata dovedea că bunul se afla în circuitul civil.

Instanţa de apel nu a răspuns nici criticilor potrivit cărora  dispoziţiile art. III alin. 11 din Legea nr. 169/1997 nu ar fi fost oricum aplicabile, deoarece terenul în dispută nu a fost unul cu destinaţie agricolă, ci era situat în intravilan, nu numai la data preluării, ci şi ulterior acestui moment.

Pe de altă parte, nu s-a argumentat motivul pentru care, în cazul în care intimata a avut totuşi folosinţa terenului, ea nu ar fi fost ţinută de îndeplinirea obligaţiilor de plată a cotei de profit, a utilităţilor, precum şi cele cu impozitele şi taxele locale - caz în care fie şi doar nerespectarea lor ar fi putut fundamenta cererea de reziliere, potrivit art. 24 raportat la art. 4, 5, 11, 12, 13, 15 şi 16 din contract.

De aceea, Înalta Curte apreciază că instanţa de prim control judiciar nu a examinat susţinerea recurentei, potrivit căreia intimata nu a invocat cu bună credinţă excepţia de neexecutare a contractului, de vreme ce aceasta pare a nu-şi fi îndeplinit decât în parte obligaţiile asumate; or, excepţia de neexecutare nu trebuie transformată într-un instrument de presiune ilegitim, doar pentru a crea aparenţa de legitimitate a atitudinii uneia dintre părţi în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin.

Pe de altă parte, soluţia dată de instanţa de prim control judiciar apelului declarat de SC C.F. SRL, ce a avut drept consecinţă includerea în categoria cheltuielilor de judecată şi a sumei de 22.797,20 lei achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenţionale, este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ.

Este adevărat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii din vina căruia s-a pornit procesul.

Cu toate acestea, în speţă, cererea reconvenţională a fost respinsă, iar acest fapt nu poate fi irelevant, aşa cum a apreciat curtea de apel; contrar considerentelor reţinute de aceasta, Înalta Curte subliniază că o cerere reconvenţională nu poate fi privită ca fiind formulată drept răspuns la cererea principală, un asemenea rol neavând decât întâmpinarea - care însă nu se timbrează.

Or, cât timp pârâta a înţeles să se folosească de mijlocul procedural al cererii reconvenţionale pentru a formula pretenţii proprii împotriva reclamantei şi, în aplicarea principiului disponibilităţii, a conferit cererii sale un caracter subsidiar, este nelegal să fie puse în sarcina celeilalte părţi obligaţia de a suporta taxele de timbru datorate pentru promovarea unei cereri respinse.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că sunt fondate atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, cât şi cel reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Cum însă motivarea instanţei de apel echivalează unei necercetări corespunzătoare a fondului, Înalta Curte a dat deplină eficienţă art. 312 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., texte legale în baza cărora a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza instanţei de apel, care în rejudecare, va examina nu doar criticile enumerate în considerentele prezentei decizii, care nu şi-au primit răspuns în calea ordinară de atac, dar şi pe celelalte prezentate în recurs, a căror analiză nu a mai fost utilă în prezenta fază a procesului.