ÎNALTA CURTE DE
CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 11
din 18 februarie 2008
Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 840 din
Dosar nr.
68/2007
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie,
Secţiile
Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, referitor la organul judiciar căruia îi revine
competenţa să dispună, în cursul urmăririi penale,
prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi
localitatea sau de a nu părăsi ţara, în situaţia în care
această măsură a fost luată de un judecător în temeiul
dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din
Codul de procedură penală.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art.
34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu,
prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii,
punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că
procurorului îi revine competenţa de a dispune prelungirea măsurilor
preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara, luate în cursul urmăririi penale de către judecător,
prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de
procedură penală şi, respectiv, ale art. 1491 alin.
12 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată
următoarele:
În
practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu
există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa organului
judiciar de a dispune, în cursul urmăririi penale, prelungirea
măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea
sau de a nu părăsi ţara, în situaţia când o atare măsură
a fost luată de un judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art.
146 alin. 111 şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12
din Codul de procedură penală.
Astfel,
unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul este
competent să dispună prelungirea măsurii preventive a
obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei de a nu
părăsi ţara în cazul în care, în cursul urmăririi penale,
această măsură a fost luată de el, prin aplicarea
dispoziţiilor art. 146 alin. 111 şi, respectiv, ale art.
1491 alin. 12 din Codul de procedură penală.
S-a
motivat că, în astfel de cauze, prelungirea măsurii obligării de
a nu părăsi localitatea sau a măsurii obligării de a nu
părăsi ţara nu poate fi dispusă de procuror, în calitate de
organ de urmărire penală, întrucât asemenea măsuri trebuie
supuse controlului instanţei de judecată sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei.
Într-o
altă opinie, dimpotrivă, s-a considerat că în cazul în care
măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara a fost
luată de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111
şi, respectiv, ale art. 1491 alin. 12 din Codul de
procedură penală, competenţa de a dispune prelungirea acestei
măsuri revine procurorului.
Aceste
din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile
legii.
Prin
dispoziţiile art. 146 alin. 111 din Codul de procedură
penală s-a instituit pentru judecător posibilitatea ca, în caz de
respingere a propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau
inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
să dispună luarea măsurii obligării de a nu
părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu
părăsi ţara.
Este de
observat însă că din examinarea dispoziţiilor legale privind
măsurile preventive rezultă că mai există şi alte
ipoteze reglementate în legătură cu luarea măsurii
obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a
obligării de a nu părăsi ţara.
Sub acest
aspect, trebuie să se aibă în vedere că
prin art. 145 alin. 1 şi art.
1451 alin. 1 din Codul de procedură
penală se prevede că măsura preventivă a obligării de
a nu părăsi localitatea şi aceea a obligării de a nu
părăsi ţara pot fi dispuse faţă de învinuit ori
inculpat de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale,
ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit alin. 2 al art. 145 din Codul de procedură penală, astfel cum a
fost modificat prin art. I pct. 69 din Legea nr. 356/2006, în cursul urmăririi penale durata măsurii
preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara
nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când ea este
prelungită în condiţiile legii, iar prelungirea se dispune de
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30
de zile.
Ca
urmare, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării
dispoziţiilor procedurale, se impune să se constate că
indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a
obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara (procuror sau
judecător), în cursul urmăririi penale prelungirea acestei
măsuri se dispune de către procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Rezultă
deci că prin dispoziţiile legale menţionate nu s-a instituit o
competenţă alternativă a judecătorului şi procurorului
în luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi
localitatea sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în
cursul urmăririi penale, faţă de aceea din cursul
cercetării judecătoreşti. În atare situaţie,
competenţa de a dispune măsura obligării de a nu
părăsi localitatea sau pe aceea a obligării de a nu
părăsi ţara revine judecătorului, în cursul urmăririi
penale, numai în cazurile expres prevăzute în art. 146 alin. 111 şi art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală,
respectiv în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă a
învinuitului sau inculpatului ori al schimbării temeiurilor care au
determinat luarea măsurii arestării preventive.
De aceea,
se impune concluzia că, pentru faza judecăţii în primă
instanţă, dispoziţiile legale nu prevăd verificări
privind măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea sau privind măsura obligării de a nu părăsi
ţara, fiind incidente în astfel de situaţii dispoziţiile referitoare
la luarea, înlocuirea, revocarea, respectiv încetarea de drept a acestor
măsuri prevăzute de art. 145 alin. 1, art. 1451, art. 139
şi art. 140 din Codul de procedură penală, spre deosebire de
procedura prevăzută în art. 3002 raportat la art. 160^b
din acelaşi cod în legătură cu măsura arestării
preventive.
Aşadar,
în cazul dispunerii de către judecător, în cursul urmăririi
penale, a măsurii preventive a obligării învinuitului sau
inculpatului de a nu părăsi localitatea sau a celei a obligării
de a nu părăsi ţara, legiuitorul nu a reglementat o
procedură asemănătoare cu aceea prevăzută în art. 155 din Codul de procedură penală în
legătură cu prelungirea duratei arestării preventive
dispusă de instanţă în cursul urmăririi penale,
soluţie determinată de caracterul excepţional al măsurii
arestării preventive care, în reglementarea actuală, poate fi
dispusă motivat şi numai de judecător.
În
această privinţă, nu se poate considera că s-ar aduce
atingere protecţiei juridice a drepturilor omului, prin prelungirea de
către procuror, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive
a obligării de a nu părăsi localitatea sau a celei a
obligării de a nu părăsi ţara, deoarece o atare prelungire
se dispune numai în caz de necesitate, concretizată în împrejurarea
că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în
conformitate cu art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, privind accesul liber la justiţie,
prelungirea nici nu este definitivă, împotriva
ordonanţei prin care este dispusă putându-se face plângere potrivit art.
1402 din Codul de
procedură penală, iar încheierile pronunţate în această
privinţă sunt supuse recursului.
De altfel, a atribui
judecătorului competenţa să dispună prelungirea
măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea
sau a celei a obligării de a nu părăsi ţara, în cazul în
care, în cursul urmăririi penale, a luat anterior această
măsură, prin aplicarea dispoziţiilor art.
146 alin. 111 din Codul de procedură penală,
ar echivala cu crearea unor noi norme de reglementare pe calea
interpretării analogice a dispoziţiilor existente într-o altă
materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.
În
consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum
şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul
legii şi a se stabili că măsurile preventive ale obligării
de a nu părăsi localitatea sau ţara, luate în cursul
urmăririi penale de judecător, prin aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură
penală sau ale art. 1491 alin. 12 din
acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală,
respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D:
Admit
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Măsurile
preventive ale obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara, luate în cursul urmăririi penale de judecător, prin
aplicarea dispoziţiilor art. 146 alin. 111 din Codul de procedură
penală şi, respectiv art. 1491 alin. 12 din
acelaşi cod, se prelungesc de către procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală şi,
respectiv art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
Pronunţată
în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI
CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA