18. Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie. Norma comunitară mai favorabilă decât reglementarea similară din dreptul intern. Aplicabilitatea normei comunitare.

Cuprins pe materii. Dreptul la liberă circulaţie. Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie. Norma comunitară mai favorabilă decât reglementarea similară din dreptul intern. Aplicabilitatea normei comunitare.

Index alfabetic. Dreptul la liberă circulaţie.

- Restrângerea dreptului la circulaţie

- Normă comunitară.

Legea nr. 247/2005: art. 38

Directiva  2004/38/2004: art. 27

Potrivit art.38 lit. a din Legea nr.248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de reglementarea internă, art.27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.

În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5843 din 19 septembrie. 2007.

La 26 ianuarie 2007 reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe pârâta F.N., solicitând instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulaţie în Grecia pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Grecia la data de 19 decembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară (aprobat prin HG nr.635/1994), fiind astfel aplicabile dispoziţiile art.38 lit.a) din Legea nr.248/2005.

Tribunalul, prin sentinţa civilă nr.164/CA din 26 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, soluţie menţinută de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, potrivit deciziei nr.140/A din 6 aprilie 2007, prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că după ce a devenit stat membru al Uniunii Europene, România este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesta, principiul efectului direct al directivelor, al supremaţiei dreptului comunitar fiind stabilit în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

          Întrucât norma internă – art.38 lit.a) din Legea nr.248/2005 este parţial incompatibilă cu norma comunitară – art.27 din Directiva nr.2004/38/CE şi, în speţă, nu există nici una din situaţiile de excepţie prevăzute de art.27 din această Directivă, s-a reţinut aplicarea efectului direct al Directivei.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

  Conform art.38 lit.a şi art.39 alin.(1) din Legea nr.248/2005, singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român   dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.

Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, ci supus îngrădirilor stabilite

prin Legea nr.248/2005, act normativ cu privire la care Curtea Constituţională (Decizia nr.855/28 noiembrie 2006) a statuat că este conform cu prevederile constituţionale, cu art.13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu art.2 din Protocolul nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Întrucât la data returnării pârâtei, România nu aderase la Uniunea Europeană, prevederile Directivei 2004/ 38/CE nu îi sunt aplicabile, legea aplicabilă fiecărui caz în parte fiind determinată în funcţie de momentul apariţiei situaţiei juridice analizate. O situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.

Recursul nu este fondat.

La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art.17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă, contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii  şi membrii familiilor acestora.

Conform art.20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).

Art.10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr.2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art.38 lit. a din Legea nr.248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă, art.27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.

În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Grecia la data de 19 decembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, recursul fost respins ca nefondat.