Impozit pe profit.Impozit plătit pentru venit din chirii în loc de impozit pe profit.Consecințe cu privire la majorările de întârziere

 

            În cazul în care contribuabilul a plătit cu regularitate impozit pentru venit din chirii, iar organul financiar, sesizat asupra sursei venitului, nu i-a atras atenția că trebuia depus ca impozit pe profit, nu se justifică  obligarea la majorări de întârziere.

 

Secția de contencios administrativ – decizia nr.2976 din 10 octombrie 2002

 

            Colegiul Reformat din Debrețin deține în proprietate imobile din închirierea cărora obține venituri și este  plătitor de impozit pe veniturile realizate din chirii.

            În perioada 1995 – 1996 și 1997 – 1998 reclamantul a plătit în termen impozitele în contul bugetului local ca impozit închirieri și nu ca impozit pe profit care ar fi trebuit depus la bugetul statului.

            Prin procesul verbal din 1 februarie 2000, Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca a reținut în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări de întârziere, pentru faptul că suma de 37.202.944 lei nu a fost virată la bugetul statului, ca impozit pe profit, potrivit art.8 din O.G.nr.11/1996.

            Direcția Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea nr.5 din 28 aprilie 2000, a admis în parte obiecțiunile formulate împotriva procesului verbal de control și, pe cale de consecință, a dispus compensarea sumei de 37.202.924 lei impozit pe profit, prin stornarea sumei din contul bugetului local de impozit pe chirii; totodată, a menținut obligația de plată a majorărilor de întârziere în sumă de 248.164.930 lei.

            Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, prin Dispoziția nr.126/2000, a respins contestația formulată de reclamant, reținând că până la compensarea creanțelor sunt datorate majorări de întârziere, impozitul nefiind plătit conform O.G.nr.70/1004.

Curtea de Apel Cluj – Secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr.266 din 11 iulie 2001, a admis acțiunea formulată de reclamant și, pe cale de consecință, a desființat Dispoziția nr.126/2000 emisă de D.G.F.P.C.F.S. Cluj, precum și actele administrative anterioare, cu privire la plata sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări de întârziere și a exonerat reclamantul de plata acestei sume.

Referitor la Dispoziția nr.126/2000 s-a reținut că în mod greșit a fost stabilită obligația de plată a sumei de 248.164.030 lei, având în vedere, pe de o parte, că reclamantul, în repetate rânduri, a depus anual, la Administrația Financiară a municipiului  Cluj-Napoca, adrese prin care a adus la cunoștință situația veniturilor pe care le obține,  solicitând relații privitoare la natura impozitului, dar organele financiare nu i-au solicitat și plata impozitului pe profit, iar, pe de altă parte, că a plătit la timp impozitul datorat, neexistând prejudiciu, pentru aplicarea majorărilor de întârziere.

Împotriva sentinței au declarat recurs D.G.F.P. a județului Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Cluj-Napoca, susținându-se, în primul recurs, că reclamantul datorează majorările de întârziere în sumă de 248.164.930 lei, întrucât nu a plătit la  timp impozitul pe profit, așa cum era obligat, potrivit art.8 din O.G.nr.11/1996, să-l vireze la bugetul de stat, nu la bugetul local, iar ultima recurentă pretinde că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

            Recursurile sunt nefondate.

În cauză, nota de constatare, din 17 martie 2000, privind obligațiile de plată ale reclamantului, a fost întocmită de către Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca, iar prima instanță s-a pronunțat și asupra acestui act, astfel că în  raport de datele menționate s-a reținut  în mod corect calitatea procesuală pasivă a autorității administrative, care a emis actul în discuție.

Din actele dosarului, inclusiv din dispoziția nr.126/2000, rezultă că, în adevăr, reclamantul a depus, în fiecare an, la Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca, adrese prin care a înștiințat această unitate cu privire la veniturile pe care le obține din închiriere și, totodată, a achitat la timp impozitul datorat.

Dar, deși reclamantul și-a declinat calitatea și sursa de venit, Administrația Financiară a municipiului Cluj- Napoca  a stabilit obligația de plată a reclamantului, cu titlu de impozit pe venit, la bugetul local, unde s-au depus sumele încasate la timp, în loc de impozit pe profit, care se virează la bugetul de stat.

            Or, potrivit art.17 pct.2 din O.G.nr.70/1994, privind impozitul pe profit, stabilirea impozitului pe profit se face de organul fiscal, chiar și în cazul în care contribuabilul nu a completat declarația de impunere sau nu a furnizat informațiile necesare pentru a determina obligația fiscală.

            Așadar, Administrația Financiară a municipiului Cluj- Napoca, care deținea toate datele privind calitatea reclamantului și sursa de venit, avea obligația să stabilească, în cauză, impozitul pe profit, nu impozitul pe venit, așa  cum greșit a făcut.

            Este exact că, ulterior, Direcția Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea nr.5 din 28 aprilie 2000, admițând obiecțiunile formulate de reclamant, a compensat suma de 37.202.924 lei din contul impozitului pe chirii, unde a fost virată, dar a menținut obligația de plată a sumei de 248.164.930 lei reprezentând majorări de întârziere la sursa de impozit pe profit, conform art.13 din O.G.nr.11/1996.

            În realitate, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.13 din O.G.nr.11/1996, potrivit cărora orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate, inclusiv, întrucât reclamantul și-a achitat la timp obligațiile fiscale, iar virarea sumelor la bugetul local, în loc de bugetul de stat, s-a făcut pe baza datelor stabilite de Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca, nu din culpa contribuabilului.

            De altfel, în cauză, nu au existat două obligații, pentru a opera compensarea, așa cum s-a făcut prin hotărârea sus menționată, ci o singură obligație de plată, care s-a achitat la timp, iar stabilirea înregistrării reale a obligației, respectiv în bugetul de stat, în loc de bugetul local, este rezultatul stornării și, deci, nici din acest motiv nu sunt incidente dispozițiile art.11 din O.G.nr.11/1996, privind majorările de întârziere.

            Soluția adoptată de prima instanță fiind legală și temeinică, recursurile au fost respinse ca nefondate.