CARTA EUROPEANĂ

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR *

 

Strasbourg, 8-10 iulie 1998

 

Activităţi pentru dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii democratice

 

 

Cuvânt înainte

 

 

Lucrările desfăşurate în cadrul Consiliului Europei în ultimii ani privind organizarea justiţiei într-un stat de drept au permis abordarea a multiple reluări ale temei privind statului judecătorilor şi diferite aspecte ale acesteia. Este vorba mai ales de reuniunile din anii trecuţi, consacrate selecţionării, formării profesionale, carierei, responsabilităţii şi regimului disciplinar al judecătorilor, reuniuni al căror ritm s-a accelerat de la începutul anilor 80 şi profindele schimbări intervenite în Europa de Est.

 

În 1997 a apărut idea de a reuni roadele acestor lucrări şi discuţii cu scopul de a le da o mai mare „vizibilitate”, dar de asemenea, şi mai ales, cu scopul de a da un nou elan efortului, niciodată încheiat, de perfecţionare a instituţuilor judiciare ca element esenţial al Statului de Drept.

 

Necesitatea de a elabora o cartă europeană privind statutul judecătorilor a fost confirmată în iulie 1997, la terminarea lucrărilor unei prime reuniuni multilaterale ţinută la Strasbourg şi consacrată statutului judecătorilor în Europa. Participanţii la această reuniune, originari din 13 state ale Europei occidentale, centrale şi orientale, la care s-au adăugat reprezentanţi ai Asociaţiei Europene a Magistraţilor şi a Magistraţilor Europeni pentru Democraţie şi Libertăţi, şi-au exprimat dorinţa ca, pentru elaborea cartei, Consiliul Europei să ofere cadrul şi susţinerea necesară.

 

Pe baza acestor concluzii, Direcţia pentru probleme juridice a încredinţat unor experţi (trei), veniţi din Franţa, Polonia şi Marea Britanie, redactarea unui proiect de cartă.

 

Acest proiect, elaborat în primăvara lui 1998, a fost supus participanţilor unei a doua reuniuni multilaterale, de asemenea ţinută la Stasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, şi la capătul celor trei zile de discuţii, textul, după ce acesta a fost ameliorat printr-un anumit număr de amendamente, a fost adoptat la unanimitate.

 

Valoarea acestei Carte nu rezultă dintr-un statut formal pe care ea nu îl are, ci din pertinenţa şi forţa pe care autorii au vrut să o dea conţinutului ei. Cunoaşterea acestui conţinut şi o largă difuzare a Cartei sunt elemente esenţiale pentru ca dinamica sa de progres să se concretizeze. Ea este destinată judecătorilor, juriştilor, responsabililor politici şi mai general tuturor persoanelor interesate în privinţa instituţiilor Statului de drept şi ale democraţiei.

 

 

CARTA EUROPEANĂ

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

 

 

Participanţii la reuniunea multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei între 8 şi 10 iulie 1998, (Strasbourg),

 

Având în vedere articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege”;

 

Având în vedere Principiile fundamentale referitoare la independenţa judecătorilor, aprobate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;

 

Referindu-se la Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre, cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi însuşindu-şi obiectivele pe care aceasta le exprimă;

 

Interesaţi ca promovarea independenţei judecătorilor, necesară întăririi supremaţiei dreptului şi apărării drepturilor şi libertăţilor individuale în cadrul statelor democratice să devină efectivă;

 

Conştineţi de necesitatea ca dispoziţiile de natură a asigura cele mai bune garanţii de competenţă, independenţă şi imparţialitate a judecătorilor să fie precizate într-un instrument destinat tuturor statelor europene;

 

Dorind ca statutul judecătorilor în diferitele state europene să ia în considerare aceste dispoziţii, pentru a asigura în mod concret cele mai bune garanţii,

 

Au adoptat prezenta Cartă europeană privind statutul judecătorilor.

 

1. Principii generale

 

1.1. Statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la instanţe şi de la fiecare judecător căruia îi este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispoziţie şi orice procedură de natură să altereze încrederea în această competenţă, independenţă şi imparţialitate. Prezenta Cartă cuprinde dispoziţiile cele mai în măsură să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc îmbunătăţirea garanţiilor sigurate în diferitele state europene. Ele nu pot justifica modificări ale statului care să tindă la reducerea nivelului garanţiilor deja atins în ţările respective.

 

1.2. În fiecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt prevăzute în normele interne de cel mai înalt nivel, iar reguliile acestuia în norme cel puţin de nivel legislativ.

 

1.3. În privinţa oricărei decizii ce poate afecta selecţia, alegerea, numirea, desfăşurarea carierei sau încetării mandatului unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă şi puterea legislativă, care să cuprindă cel puţin o jumătate dintre judecătorii aleşi de către egalii lor, în concordanţă cu modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora.

 

1.4. Statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statuare sau, într-o manieră mai generală, independenţa lor sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de instanţă independentă, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui.

 

1.5. Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate şi respect al persoanelor, preocupându-se de menţinerea celui mai înalt nivel de competenţă cerut de judecarea litigiilor, judecată de care depinde garantarea drepturilor individuale, şi păstrând secretul asupra informaţiilor care le-au fost încredinţate potrivit legii.

 

1.6. Statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, în special pentru rezolvarea litigiilor într-un termen rezonabil.

 

1.7. Organizaţiile profesionale constituite de judecători şi la care aceştia pot adera în mod liber contribuie în special la apărarea drepturilor conferite acestora prin statut, îndeosebi faţă de autorităţile şi instituţiile ce intervin în deciziile care îi privesc.

 

1.8. Judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor şi prin organizaţiile lor profesionale, la deciziile referitoare la administrarea instanţelor, la stabilirea resurselor alocate şi la repartizarea acestora pe plan naţional şi pe plan regional. Ei sunt consultaţi, în aceleaşi condiţii, asupra proiectelor de modificare a statutului lor şi la definirea condiţiilor de remunerare şi de asigurare a protecţiei lor sociale.

 

2. Selecţia, recrutarea, formarea iniţială

 

2.1. Normele statutare privind selecţia şi recrutarea judecătorilor stabilesc alegerea candidaţilor de către o instanţă sau un juriu independent, pe temeiul capacităţii lor de a aprecia liber şi imparţial situaţiile judicaire prezentate şi de a le aplica legea, respectând demnitatea persoanei. Ele exclud posibilitatea înlăturării unui candidat/candidate pentru un motiv determinat referitor la sexul, originea etnică sau socială, ori opiniile filozofice şi politice şi convingerile religioase.

 

2.2. Statutul prevede condiţiile în care este asigurată aptitudinea de a exercita funcţii judiciare, pe baza unor cerinţe legate de diplomele obţinute sau de experienţa anterioară.

 

2.3. Statutul asigură, prin mijloace de formare profesională suportate de stat, pregătirea candidaţilor aleşi pentru exercitarea efectivă a funcţiilor respective. Instanţa menţionată la punctul 1.3. veghează la adaptarea programelor de pregătire şi a structurilor pe care le realizează faţă de cerinţele de deschidere, de competenţă şi de imparţialitate legate de exercitarea funcţiilor publice.

 

3. Numirea, inamovibilitatea

 

3.1. Decizia de numire ca judecător al unui candidat/candidate selecţionaţi şi decizia de repartizare într-o instanţă sunt luate de către instanţa independentă menţionată la punctul 1.3. sau la propunerea ori recomandarea acesteia, sau cu acordul ori după avizul său.

 

3.2. Statutul stabileşte situaţiile în care activităţile anterioare ale unui candidat /candidate, sau cele desfăşurate de persoanele apropiate, constituie un impediment în repartizarea în cadrul unei instanţe, din cauza îndoielilor pe care le pot suscita în mod legitim şi obiectiv, cu privire la imparţialitatea sau independenţa lor.

 

3.3. În momentul în care procedura de alegere prevede o perioadă de încercare, în mod necesar scurtă, posterioară numirii în calitate de judecător, înainte ca aceasta să fi fost confirmată cu titlul definitiv sau, în momentul în care alegerea se face pentru o durată limitată, şi poate fi reînnoită, decizia de a nu numi definitiv sau de a nu reinvesti nu poate fi luată decât de instanţa independentă amintită la punctul 1.3. sau la propunerea, recomandarea sau cu acordul sau după avizul acesteia. Dispoziţiile punctului 1.4 sunt de asemenea aplicabile şi persoanei supuse unei perioade de probă.

 

3.4. Judecătorii în funcţie în cadrul unei instanţe nu pot face obiectul unei noi numiri sau a unei noi repartizări nici chiar al unei promovări, fără să fii consimţit în mod liber. De la acest principiu se poate face excepţie numai în cazul în care mutarea a fost prevăzută cu titlul de sancţiune disciplinară şi a fost pronunţată, în cazul unei modificări legale a organizării judiciare şi în cazul încadrării temporare, pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei încadrări este strict limitată prin statut, fără a se alătura aplicarea dispoziţiilor punctului 1.4.

 

4. Desfăşurarea carierei

 

4.1. În măsura în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecătorilor se întemeiază exclusiv pe calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecătorului, prin evaluări obiectiv realizate de unul sau mai mulţi judecători şi discutate cu judecătorul în cauză. Deciziile de promovare sunt în acest caz pronunţate de instanţa prevăzută la punctul 1.3. sau la propunerea ori cu acordul acesteia. Judecătorul care nu a fost propus pentru promovare trebuie să poată depună plângere în faţa acestei instanţe.

 

4.2. Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea prin care se exprimă activitatea lor de cetăţeni. Această libertate nu poate fi limitată decât în măsura în care activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este sesizat. Exercitarea unei activităţi exterioare remunerate, alta decât literară sau artistică, trebuie să facă obiectul unei autorizaţii prealabile, în condiţiile stabilite prin statut.

 

4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor.

 

4.4. Statutul garantează judecătorilor menţinerea şi aprofunadarea cunoştinţelor atât tehnice, cât şi sociale şi culturale necesare exercitării atribuţiilor lor, prin accesul periodic la cursuri de pregătire, suportate de stat, care veghează la organizarea acestora cu respectarea condiţiilor prevăzute la punctul 2.3.

 

            5. Răspunderea

 

5.1.             Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut nu poate fi sancţionată decât prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicţional sau unei instanţe alcătuite cu cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorul poate fi asistat pentru a-şi asigura apărarea. Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă menţionă în acest alineat, poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.

 

5.2. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face.

 

            6. Remunerarea, protecţia socială

 

6.1. Exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implică remunerarea judecătorului la un nivel stabilit în aşa fel încât să-l ferească de presiuni ce vizează să influenţeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi imparţialitatea.

 

6.2. Remuneraţia poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor judecătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de transparenţă.

 

6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi deces.

 

6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.

 

            7. Încetarea din funcţie

 

7.1. Judecătorul încetează definitiv să îşi exercite funcţia ca urmare a demisiei, a inaptitudinii fizice constatate prin expertiză medicală, a limitei de vârstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de felul celei prevăzute la punctul 5.1.

 

7.2. Existenţa uneia dintre cauzele stabilite prin punctul 7.1., alta decât limita de vârstă sau expirarea mandatului legal, trebuie să fie verificată de către instanţa prevăzută la punctul 1.3.

 

 

 

EXPUNEREA DE MOTIVE A CARTEI  EUROPENE

PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

 

 

1. Principii generale

 

Câmpul de aplicare al cartei europene cuprinde nu numai judecătorii de carieră dar şi celelalte categorii de judecători. Pare într-adevăr important, ca anumite garanţii care privesc în special alegerea judecătorilor, incompatibilităţile lor, comportamentul lor în afara funcţiei sau în momentul încetării acesteia, să se aplice tuturor judecătorilor.

 

Carta semnalează în mod expres dispoziţiile care sunt chemate să fie aplicate în special judecătorilor de carieră, această specificare fiind de altfel implicită în anumite noţiuni, ca aceea de carieră, de exemplu.

 

Dispoziţiile Cartei  privesc judecătorii care compun toate jurisdicţiile în faţa cărora persoanele îşi prezintă cauzele sau care sunt chemate să le judece cauzele, fie că aceste jurisdicţii sunt civile, penale, administrative sau altele.

 

1.1. Carta înţelege să definească conţinutul statutului judecătorilor în raport cu obiective care trebuie atinse: să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea pe care orice persoană este în drept a o aştepta de la jurisdicţiile şi de la fiecare judecător/judecătoare, deci este reamintită misiunea de protecţie a drepturilor persoanei. Statutul nu este deci un scop în sine, ci un mijloc de a asigura persoanelor cărora protecţia drepturilor este încredinţată jurisdicţiilor şi judecătorilor garanţiile necesare pentru o protecţie efectivă.

 

Aceste garanţii în profitul persoanelor rezidă în competenţă, independenţă şi imparţialitate, referinţe pozitive, deoarece statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure, şi negative, deoarece trebuie să excludă tot ce ar putea să altereze încrederea în existenţa lor.

 

Întrebarea care s-a pus a fost aceea de a şti dacă dispoziţiile cartei ar trebui să fie prezentate ca imperative, adică să se prefigureze în mod obligatoriu în statutele naţionale ale judecătorilor sau dacă au valoare de recomandare fără să devină un obstacol în aplicarea altor dispoziţii considerate că permit asigurarea unor garanţii echivalente.

 

Această ultimă soluţie  ar putea fi inspirată de grija de a nu stigmatiza sistemele naţionale sau, dincolo de modalităţile juridice puţin marcate de preocupările de protecţie statuară a judecătorilor, practica veche şi constantă ajung a face ca aceste garanţii să fie efective.

 

Dar trebuie pus în valoare şi punctul de vedere conform căreia absenţa dispoziţiilor de tip statuar îmbinând exercitarea, de către autotităţile politice, a puterilor în materie de numire, de promovare sau de încetare a funcţiilor, se traduce, în experienţa unui aşa de mare număr de ţări, ca şi cele care au aderat recent la Consiliul Europei, prin ineficienţa de competenţă, independenţă şi imparţialitate.

 

De aceea, fără să dea dispoziţiilor sale un caracter  imperativ, carta le prezintă ca fiind cele mai bune, pentru a garanta realizarea obiectivelor mai sus enunţate.

 

Multe din dispoziţiile Cartei nu se pot aplica în sistemele în care judecătorii sunt direct aleşi de cetăţeni. Nu era posibil să se elaboreze Carta dacă nu se reţin discpoziţiile compatibile cu astfel de sisteme de alegeri, căci s-ar ajunge la un foarte modest “cel mai mic numitor comun”.Carta nu îşi propune să “invalideze” într-o oarecare măsură sistemele de alegeri care pot fi privite de către cetăţenii ţărilor unde ele sunt implementate ca o chintesenţă a democraţiei. Se impune a se considera că aceste dispoziţii să se aplice “în măsura în care acest lucru este posibil, la sistemele de alegeri a judecătorilor. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3. ( prima frază) sunt desigur aplicabile în raport cu astfel de sisteme, unde ele pot aduce garanţii fericite.

 

Dispoziţiile Cartei vizează ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene, nivel a cărui importanţă va depinde de cel deja atins în aceste ţări. Dar dispoziţiile Cartei un pot în nici un fel să servească ca fundament pentru modificările statutelor naţionale care ar tinde, în mod contrar, să determine diminuarea nivelului garanţiilor deja atinse în ţările respective.

 

1.2. Importanţa statutului judecătorilor de care este legată şi garantarea competenţei, independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi a jurisdicţiilor, conduce la înscrierea acestor principii fundamentale în normele interne la nivelul cel mai ridicat, adică, pentru statele europene care dispun de o Constituţie rigidă, chiar în Constituţie. Regulile statutului vor fi înscrise în normele de nivel cel puţin legislativ, care va fi în acelaşi timp nivelul cel mai ridicat pentru un stat cu o Constituţie suplă.

 

Aceste exigenţe care ţin de nivelul normativ necesar pentru înscrierea principiilor fundamentale şi pentru regulile care împiedică modificarea prin proceduri expeditive neproporţionate cu mizele în cauză. În particular, nivelul constituţional al principiilor fundamentale trebuie să împiedice ca legislaţia să adopte dispoziţii care au ca obiect sau ca efect nesocotirea lor.

 

Indicând nivelul normativ cerut de ordinea internă, Carta nu prejudiciază respectul care se datorează, în această ordine, de luarea dispoziţiilor de protecţie conţinute în aceste instrumente internaţionale de constrângere pentru statele europene. Carta cere respectarea acestor dispoziţii, cu atât mai mult cu cât ea se referă la aceste state principale, ca la o sursă de inspiraţie, aşa cum ea a indicat în preambul.

 

1.3. Carta prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă sau de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selecţia, recrutarea, numirea, derularea carierei sau încetarea mandatului din funcţie a unui judecător.

 

Formularea aşa cum a fost reţinută, vizează să acopere situaţii variate, care merg de la un sfat dat de către instanţa independentă unui organism al puterii executive sau al puterii legislative până la luarea unei decizii de către instanţa independentă.

 

Trebuia să se ţină cont în acestă privinţă de anumite diferenţe între sistemele naţionale. În unele dintre ele, va fi greu de admis ca o instanţă independentă să se substituie unei autorităţi politice de numire. Dar obligaţia, într-un astfel de caz, de a primi cel puţin recomandarea sau avizul unei instanţe independente nu poate să nu aibă un efect foarte incitant, chiar unul de constrângere, nu în practică pentru autoritatea politică de numire. În spiritul Cartei recomandările sau avizul instanţei independente un constituie garanţii decât dacă sunt de natură generală urmate de punerea în practică. Autoritatea politică sau administrativă care un ţine cont de o astfel de recomandare sau un astfel de aviz ar trebui cel puţin să fie obligată să facă cunoscute motivele refuzului.

 

Carta reţine o formulare în care intervenţia instanţei independente va putea să ia forma atât a unui aviz cât şi a unei recomandări, a unei propuneri sau a unei decizii.S-a pus şi problema competenţei instanţei independente. Carta a reţinut o formulare după care în această instanţă iau parte cel puţin jumătate din judecătorii care au fost aleşi de către egalii lor. Ea nu a vrut să permită ca judecătorii să fie minoritari în cadrul instanţei independente, dar în acelaşi timp nu a vrut nici să impună ca ei să fie majoritari. În cazul unor concepţii diferite şi a unor dezbateri filozofice din statele europene, s-a părut că referirea la un nivel minim care reprezintă jumătate din judecători un asigură la nivel de garanţii apreciabile respectând totodată consideraţiile de principiu care se pot exprima într-unul sau altele  din sistemele naţionale.

 

Carta arată că judecătorii care fac parte din instanţa independentă sunt aleşi de către egalii lor. Carta a considerat că independenţa de instanţă de care este vorba excludea ca judecătorii care fac parte din ea să fie aleşi sau numiţi de o autoritate politică aparţinând puterii executive sau legislative

 

O astfel de formulă ar fi de natură să confere un carácter partizan desemnării sau rolului judecătorilor. Nu este de aşteptat în mod concret ca judecătorii din instanţa independentă să obţină favoruri din partea unor partide politice sau din partea unor organisme ce-şi datorează desemnarea sau alegerea unor partide.

 

În sfârşit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta indică modalităţile de alegere a reprezentanţilor judecătorilor în interiorul acestei instanţe care trebuie să asigure reprezentarea cea mai largă a acestora.

 

1.4. Carta consacră „dreptul la recurs” al judecătorilor care consideră că drepturile statuare sau, mai general, independenţa lor sau a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel în faţa unei instanţe independente, asemenea celei examinate anterior.

 

Astfel, judecătorii nu sunt dezarmaţi în faţa unui prejudiciu adus independenţei lor. Dreptul la recurs este o garanţie necesară, căci afirmarea principiilor protectoare nu rămâne decât un jurământ pios, dacă nu există în fiecare circumstanţă acele mecanisme care să permită garantarea aplicării lor efective. Intervenţia instanţei independente, în orice decizie care afectează statutul individual al judecătorilor, nu acoperă în mod obligatoriu toate ipotezele în care independenţa acestora poate fi afectată şi este indispensabil ca sesizarea acestei instanţe să se poată face la iniţiativa judecătorilor înşişi.

 

Carta precizează că instanţa astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace efective pentru a remedia ea însăşi, sau să propună autorităţii competente remedierea situaţiei care afectează independenţa judecătorilor. Această formulă ţine cont de diversitatea sistemelor naţionale, observându-se că simpla recomandare a unei instanţe independente faţă de o situaţie individuală are efectiv un efect incitant în practică asupra autorităţii căreia ea se adresează.

 

1.5. Carta enunţă principalele îndatoriri ale judecătorilor în şi pentru exercitarea funcţiilor. Disponibilitatea se referă pe de o parte la timpul necesar pentru a judeca corect cauzele şi la starea de spirit atentă, care este evident cerută de o sarcină atât de importantă, deoarece prin judecarea cauzelor se asigură garanţia drepturilor individuale. Respectul pentru persoane se impune, în special, în situaţia de deţinere a puterii care este cea a judecătorilor şi se impune cu atât mai mult cu cât de multe ori indivizii se prezintă în faţa justiţiei într-o stare de fragilitate personală. Datoria de a păstra secretele revine prin lege judecătorilor şi este, de asemenea, menţionat. Este indicat ca judecătorii să menţină cel mai înalt nivel de competenţă, cerut în orice circumstanţe de judecare a cauzelor. Deci, pe de o parte, nivelul ridicat de competenţă, punerea în practică, sunt pentru judecători o exigenţă de orice moment în examinarea şi judecarea cauzelor şi le revine cerinţa de a menţine acest înalt nivel sun rezerva accesului care trebuie să le fie asigurat, aşa cum va fi precizat, în acţiunile de formare profesională.

 

1.6. Carta precizează că statul are datoria de a asigura judecătorului mijloacele pentru îndeplinirea în bune condiţii a misiunii lor, în special rezolvarea cauzelor într-un termen rezonabil.

 

Fără menţionarea expresă a acestei obligaţii care cade în sarcina statului, dispoziţiile relative la responsabilitatea judecătorilor, s-ar altera.

 

1.7. Carta recunoaşte rolul organizaţiilor profesionale constituite de către judecători şi la care pot adera, în mod liber, toţi judecătorii, ceea ce exclude orice fel de discriminare în dreptul de a face parte dintr-o organizaţie, arătându-se că ele contribuie la apărarea drepturilor statuare a judecătorilor pe lângă autorităţi şi instanţe care intervin în deciziile care îi privesc. Un se poate deci interzice judecătorilor să se constituie în astfel de organizaţii profesionale sau să adere la ele.

 

Carta, fără să le dea exclusivitate în apărarea drepturilor statuare al judecătorilor, arată că trebuie cunoscută şi respectată contribuţia lor de apărare pe lângă autotităţi şi instanţe care intervin în deciziile care îi privesc pe judecători. Aceasta se aplică, mai ales, în ceea ce priveşte instanţa independentă despre care se vorbeşte la punctul 1.3.

 

 

1.8. Carta prevede că judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor, în special în cadrul instanţei independente despre care se vorbeşte la punctul 1.3. şi prin organizaţiile lor profesionale, la deciziile privind administrarea jurisdicţiilor, determinarea mijloacelor materiale şi alocarea acestora pe plan naţional şi local.

 

Fără a lua partea în ceea ce priveşte o formă juridică determinată, nici în ceea ce priveşte un grad de constrângere, este vorba despre asocierea judecătorilor la elaborarea bugetului care revine justiţiei, global, precum şi diferitelor jurisdicţii luate individual, ceea ce implică proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel naţional şi local. Acest lucru se aplică, de asemenea, în sens mai larg administraţiei justiţiei şi celei de jurisdicţii. Carta nu cere ca această administraţie să revină judecătorilor, dar ea impune ca aceştia să nu fie ţinuţi deoparte.

 

Consultarea judecătorilor, prin reprezentanţii lor sau prin organizaţiile lor profesionale, asupra proiectelor de modificare a statutului sau definirea condiţiilor de remunerare şi protecţie socială, incluzând aici şi pensia, trebuie să permită ca judecătorii să nu fie ţinuţi deoparte în pregătirea deciziilor în aceste domenii, fără ca în acelaşi timp să aducă prejudiciu puterii de decizie cuvenite de drept instanţelor naţionale constituţionale competente.

 

            2. Selectarea, rectrutarea, formarea profesională iniţială

 

2.1. Selectarea şi recrutarea judecătorilor dintre candidaţi trebuie efectuată de către o instanţă sau un juriu independente. Nu se precizează că trebuie să fie vorba de instanţa amintită la punctul 1.3., ceea ce înlesneşte posibilitatea de a recurge, de exemplu, la sistemul de juriu de concurs sau de comisie de selecţie, dacă acestea sunt independente. În practică, procedura de selecţie este deseori distinctă de procedura de numire propriu-zisă. Este important de precizat garanţiile specifice care se leagă de procedura de selecţie. Alegerea făcută de instanţa de selectare trebuie să se sprijine pe criterii care sunt în relaţie cu natura funcţiilor care trebuie exercitate.

 

Este vorba, mai întâi, de evaluarea capacităţii candidaţilor de a aprecia liber situaţiile care sunt supuse unui judecător, ceea ce evocă libertatea gândirii. Aptitudinea de a face dovada imparţialităţii indispensabile în exercitarea funcţiilor judiciare este, de asemenea, un element esenţial. Capacitatea de a aplica legea trimite la cunoaşterea dreptului şi la aptitudinea de a-l pune în practică, ceea ce nu este acelaşi lucru. Selecţia trebuie, în final, să se asigure în privinţa capacităţii candidaţiilor de a impune un comportament de respect faţă de demnitatea persoanelor, care este esenţială într-o relaţie de putere şi faţă de individul care se prezintă în faţa justiţiei, acesta aflându-se, de multe ori, în situaţii dificile.

 

În concluzie, selecţia nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare fondate pe sex, origine etnică sau socială, opinii filozofice şi politice, convingeri religioase.

 

2.2. Este necesar, pentru a garanta aptitudinea de exercitare a funcţiei de judecător, care are un caracter specific, ca regulile statuare privind selecţia şi recrutarea să impună exigenţe în privinţa diplomelor obţinute sau a unei experienţe anterioare, aşa cum este cazul în recurtare, de exemplu, pentru care care exercitarea funcţiei cu caracter juridic pe un anumit număr de ani este o condiţie necesară.

 

2.3. Caracterul specific al funcţiei de judecător, unde este vorba ca acesta să intervină în situaţii complexe şi deseori delicate pentru demnitatea persoanelor, implică faptul de a nu se mulţumi cu o verificare abstractă a aptitudinilor de a fi judecător.

 

O pregătire a candidaţiilor selecţionaţi pentru exercitarea efectivă a funcţiei de judecător trecând prin formări profesionale adecvate este necesară. Aceasta trebuie să se afle în sarcina statului.

 

Pregătirea, prin aceste formări profesionale, pentru o justiţie independentă şi imparţială, trimite la necesitatea anumitor precauţii, cu scopul ca imparţialitatea, competenţa şi transparenţa indispensabile să fie garantate atât în conţinutul programelor de formare cât şi în funcţionarea structurilor care asigură punerea în aplicare a acestor programe. Se prevede ca instanţa menţionată la punctul 1.3. să vegheze asupra potrivirii programelor de formare şi a structurilor care le pun în practică cu exigenţele de transparenţă, competenţă şi imparţialitate legate de exercitarea funcţiei judecătoreşti. Va trebui ca ele să dispună de mijloacele de punere în aplicare a acestora. Înseamnă că regulile statutului trebuie să precizeze modalităţile unui control al acestei instanţe, în raport cu imperativele în cauză în privinţa programelor şi punerii lor în aplicare de către structurile de formare profesională.

 

            3. Numirea, inamovibilitate

 

3.1. Sistemele naţionale pot distinge procedura de selecţie propriu-zisă de cea de numire în funcţia de judecător şi cea de repartizare a unei persoane numită judecător la un anumit tribunal. Este important de precizat că decizia de numire şi cea de repartizare sunt luate de instanţa independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul sau după avizul acesteia.

 

3.2. Carta a avut în vedere problema incompatibilităţilor. Ea nu a reţinut ipoteza incompatibilităţilor absolute care ar constitui obstacole, pentru cauze legate de activităţile anterioare ale unui candidat, sau de cele exercitate de apropiaţii lor, la numirea în funcţia de judecător. În schimb, ea consideră că trebuie să se ţină cont, pentru repartizarea la un tribunal, de circumstanţe, aşa cum sunt ele evocate în momentul în care pot în mod legitim şi obiectiv să ridice dubii asupra imparţialităţii şi independenţei judecătorului.

 

Cu titlu de exemplu, un avocat care şi-a exercitat funcţia înainte într-un oraş, nu poate, în mod sigur, fi numit imediat judecător în acelaşi oraş şi, de asemenea, este dificil de conceput ca o personaă să fie repartizată ca judecător la un tribunal într-un oraş în care soţul sau părintele, de exemplu, este primar sau deputat. Regulile statuare trebuie deci, pentru repartizarea la un tribunal, să ia în considerare situaţiile de natură să dea naştere în mod obiectiv unor îndoieli privind independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

 

3.3 În anumite sisteme naţionale, procedura de recrutare prevede o perioadă de probă după numire, înainte ca aceasta să fie confirmată cu titlu definitiv, iar în altele o durată limitată a funcţiei susceptibile de reînnoire.

 

Este necesar, în astfel de cazuri, ca decizia de a nu fi numit definitiv sau de a nu fi reînnoit să nu fie luată decât de instanţa independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea sa, recomandarea sau după avizul său. Este clar că situaţiile de perioadă de probă sau de reînnoire sunt delicate, dacă nu chiar periculoase din punct de vedere al independenţei şi imparţialutăţii judecătorului care speră confirmarea sa sau reînnoirea ca judecător. Trebuie deci prevăzute garanţii atunci când intervine instanţa independentă. În măsura în care calitatea de judecător a unei persoane supuse la o periodă de probă ar putea fi discutată, Carta precizează că dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. se aplică la o astfel de persoană.

 

3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, înţeleasă ca o imposibilitate de a da unui judecător o nouă repartizare, noi funcţii care să se substituie celor precedente, fără ca aceştia să consimtă ei înşişi, în mod liber. Trebuie totodată admise şi excepţii, atunci când mutarea unui judecător, prevăzută în statutul naţional ca sancţiune disciplinară, a fost decisă în acest cadru, atunci când intervine o modificare legală a organizării judecătoreşti care antrenează, de exemplu, desfiinţarea unui tribunal şi atunci când judecătorul este chemat să întărească activitatea unui tribunal vecin într-o situaţie dificilă. În acest ultim caz, repartizarea temporară trebuie să fie pe o durată limitată hotărâtă de statut. Ţinând cont, în acelaşi timp, de caracterul foarte delicat al deplasării unui judecător la care acesta nu a consimţit, amintim că acesta dispune, în virtutea punctului 1.4., de un drept general şi legitim la recurs în faţa unei instanţe independente care poate verifica legitimitatea unui astfel de demers. Este de asemenea dreptul la recurs cel care permite să se poată răspunde la situaţii care nu au fost luate în considerare în dispoziţiile Cartei şi în care judecătorul s-ar vedea suprasolicitat cu scopul de a fi împiedicat în practică să conducă în mod normal procedurile de care răspunde.

 

4. Derularea carierei

 

4.1. Cu excepţia cazului când promovările se conferă judecătorilor strict pe baza vechimii, sistem pe care Carta nu l-a exclus în măsura în care este considerat ca un înalt protector al independenţei, dar care implică în sistemele naţionale garantarea absolută a calităţii recrutării, este important ca independenţa şi imparţialitatea judecătorului să nu fie prejudiciate prin promovare. Trebuie precizat că ceea ce este de temut este atât judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, cât şi cel recompensat în mod excesiv.

 

Acesta este motivul pentru care Carta defineşte criteriile de promovare ca fiind exclusiv calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecătorului, apreciată prin intermediul evaluărilor obiective efectuate de către unul sau mai mulţi judecători, menţionând că aceste evaluări trebuie să facă obiectul unei discuţii cu cei interesaţi.

 

Pe baza aprecierii făcute în urma evaluărilor, sunt pronunţate promovările de către instanţa prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul sau în urma avizului său. Este prevăzut în mod expres ca judecătorul care nu este subiectul unei prezentări în vederea unei promovări supuse unei examinări din partea instanţei judecătoreşti, să poată formula o reclamaţie în faţa acestei instanţe.

 

Dispoziţiile de la punctul 4.1. nu sunt, desigur, aplicabile în sistemele în care nu există promovări sau ierarhii a funcţiilor judecătoreşti, sisteme care la rândul lor protejează la un nivel ridicat independenţa în această privinţă.

 

4.2. Carta se referă, la acest punct, la problema activităţilor desfăşurate în paralel cu funcţia juridică. Ea prevede ca judecătorul să-şi exercite în mod liber activităţile în afara mandatului, dintre care şi cele care sunt expresia drepturilor cetăţeneşti. Această libertate, care constituie un principiu, nu poate fi limitată decât în unicul caz în care activităţile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor, fie cu disponibilitatea cerută pentru instrumentarea atentă şi în termen rezonabil a cauzelor care le sunt remise. Carta nu favorizază tipuri precise de activitate. Este necesară o apreciere concretă privind efectele defavorabile ale activităţilor exterioare asupra condiţiilor de exercitare a funcţiei juridice. Carta prevede că judecătorul trebuie să solicite autorizarea de exercitare a activităţilor, altele decât cele din domeniul literar sau artistic, atunci când sunt remunerate.

 

4.3. Carta abordează aici problema pe care uneori o denumim „rezerva” judecătorului. Ea reţine o poziţie care decurge din prevederile articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii europene privind această dispoziţie, enunţând că judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa sa. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite evitarea  rigidităţilor excesive care ar conduce la îndepărtarea judecătorului din societate şi colectivitate.

 

4.4. Carta prevede „un drept la formarea profesională continuă” a judecătorului, care trebuie să aibă acces permanent la acţiunile de formare susţinute de către Stat şi vizând garantarea consolidării şi aprofundării cunoştinţelor de specialitate, cât şi ale celor din domeniul social şi cultural al judecătorilor. Statul trebuie să vegheze asupra acestor acţiuni de formare profesională cu respectarea condiţiilor prevăzute la punctul 2.3., care se referă la rolul instanţei independente prevăzute la punctul 1.3. pentru garantarea adaptării conţinutului acţiunilor de formare profesională şi a structurilor care le pun în aplicare, la exigenţele de transparenţă, competenţă şi imparţialitate.

 

Dispoziţiile menţionate la punctele 2.3. şi 4.4. privind formarea profesională definesc garanţii într-un mod suficient de flexibil pentru a fi adaptate varietăţii sistemelor naţionale, în domeniul formării profesionale: şcoală care depinde din punct de vedere administrativ de Ministerul Justiţiei, structură amplasată pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii, fundaţie de drept privat etc.

 

5. Răspunderea

 

5.1. Carta prevede la acest punct responsabilitatea disciplinară a judecătorului. Ea se referă în primul rând la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzând că numai încălcarea uneia dintre îndatoririle în mod expres definite de statut poate da prilejul unei sancţiuni  şi că ierarhizarea sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată de statut. Carta impune de altfel garanţii privind procedura disciplinară: sancţiunea disciplinară nu poate fi luată decât la decizia, urmând propunerea, recomandarea sau cu acordul unei jurisdicţii sau instanţe care să cuprindă cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, şi în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecătorul investigat poate fi asistat, în scopul apărării sale. În cazul în care este pronunţată o sancţiune, alegerea ei din ierarchia statuară a sancţiunilor este supusă principiului proporţionalităţii. Carta a prevăzut în sfârşit un drept de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional împotriva unei decizii de sancţiune, atunci când a fost luată de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă care cuprinde cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi.

 

În formularea pe care a reţinut-o, Carta nu impune ca recursul să poată fi exercitat în cazul în care sancţiunea a fost dată de Parlament.

 

5.2. Carta priveşte în acest punct răspunderea pecuniară, civilă a judecătorului. Ea impune în principiu ca repararea daunelor suportate de manieră nelegitimă, ca urmare a deciziei sau a comportamentului unui judecător în exerciţiul funcţiunii, să fie asigurată de Stat. Aceasta înseamnă că este Statul cel care, faţă de victimă, este în toate cazurile garantul reparării daunelor.

 

Precizând că această garanţie a Statului se aplică daunelor suportate în mod nelegitim, ca urmare a deciziei sau comportamentului unui judecător, Carta nu se referă neapărat la caracterul greşit al deciziei sau al comportamnetului, ci insistă mai degrabă asupra daunelor care sunt rezultatul acestora şi care sunt suportate „în mod nelegitim”. Acest lucru este important în privinţa preocupărilor ca independenţa jurisdicţională a judecătorului să nu fie afectată prin regimul de răspundere civilă.

 

Carta prevede de altfel ca, atunci când dauna pe care Statul a trebuit să o garanteze este rezultatul unei nesocotiri grosolane şi de neiertat de către judecător a regulilor în cadrul cărora îşi exercită activitatea, statutul să dea Statului posibilitatea de a-i cere, într-o limită determinată de acest statut, rambursararea reparaţiei pe calea unui acţiuni jurisdicţionale. Exigenţa de a fi vorba despre o greşeală grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare, trebuie să constituie garanţii semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3.

 

5.3. Carta are în vedere problema reclamaţiilor, plângerilor justiţiabililor cu privire la proasta funcţionare a justiţiei.

 

Tratarea plângerilor este mai mult sau mai puţin organizată în cadrul Statelor, şi nu este neapărat foarte bine organizată.

 

Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a supune unui organism independent, fără vreun formalism special, reclamaţia sa privind proasta funcţionare a justiţiei într-o cauză dată. În cazul în care o examinare prudentă şi atentă ar face să apară incontestabil o încălcare de natură disciplinară din partea unui judecător, acest organism ar avea posibilitatea de a sesiza instanţa disciplinară sau cel puţin o autoritate care are, potrivit regulilor statutului naţional, competenţa de a efectua această sesizare. Nici această instanţă, nici această autoritate nu ar fi obligată să adopte aceeaşi opinie ca organismul sesizat cu reclamaţia, deci din acest fapt rezultă unele garanţii serioase împotriva riscurilor de deturnare a procedurii de reclamaţie de către justiţiabilii, care vor în realitate să facă presiune asupra justiţiei.

 

Organismul independent despre care este vorba nu ar fi neapărat conceput ca un organism ce se consacră în mod specific verificării existenţei încălcărilor din partea judecătorilor. Aceştia nu au monopolul proastei functionări a justiţiei. Ar fi deci de imaginat că acelaşi organism independent sesizează într-un mod analog, atunci când i se pare justificat, instanţa disciplinară sau autoritatea de urmărire a avocaţilor, funcţionarilor de justiţie, executorilor etc.

 

Dar Carta, consacrată statutului judecătorilor, are de conceput, în mod mai precis, problema unei sesizări privind un judecător.

 

            6. Remunerarea, protecţia socială

 

Dispoziţiile aflate în această rubrică nu îi privesc decât pe judecătorii care îşi exercită funcţia cu titlu profesional.

6.1. Carta prevede că exercitarea ca profesie a funcţiei judiciare dă dreptul la o remunerare a judecătorului, la un nivel stabilit în aşa fel încât să-i ferească de presiuni ce vizează să influenţeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi imparţialitatea.

 

A părut preferabil să se indice că nivelul de remuneraţie trebuie fixat în aşa fel încât să ferească judecătorul de presiuni, mai degrabă decât să prevadă o determinare a acestui nivel prin referinţă la remuneraţiile vărsate titularilor înaltelor funcţii în cadrul puterii legislative sau puterii executive, căci titularii acestor funcţii sunt departe de a fi trataţi într-un mod comparabil de la un sistem naţional la altul.

 

6.2. Nivelul de remuneraţie al unui judecător, comparat cu cel al altui judecător, poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor la care sunt repartizaţi, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, cum ar fi permananţa de la sfârşitul de săptămână, de exemplu. Dar aceste sarcini ce justifică o remuneraţie mai ridicată trebuie apreciate într-un mod transparent, cu scopul de a evita diferenţe de tratare, străine unor consideraţii ce ţin de munca îndeplinită sau de disponibilitatea cerută.

 

6.3. Carta prevede beneficiul asigurării sociale, adică acoperirea riscurilor sociale clasice legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi deces, în folosul judecătorului.

 

6.4. Ea precizează în această privinţă că judecătorul care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, trebuie să beneficieze de vărsarea unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.

 

            7. Încetarea din funcţie

 

7.1. O anume vigilienţă se cere în ceea ce priveşte condiţiile în care un  judecător încetează să îşi exercite funcţia. Este important de determinat în mod limitativ cauzele încetării din funcţie. Este vorba despre demisie, inaptitudine fizică constatată prin expertiză medicală, limita de vârstă, expirarea mandatului atunci când funcţia se exercită pe o durată legal determinată, şi în sfarşit despre revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de responsabilitate disciplinară.

 

7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare din funcţie care pot fi constatate fără dificultate, adică pentru limită de vârstă sau la expirarea mandatului legal prin scurgerea duratei acestui mandat, celelalte cauze de încetare din funcţie, în momentul în care survin, trebuie să fie verificate de către instanţa prevăzută la punctul 1.3. Această condiţie este realizată în momentul în care încetarea din funcţie rezultă dintr-o revocare decisă de către această instanţă, sau la propunerea, recomandarea sau cu acordul acesteia.