Recursul în casaţie în Franţa

 

Noţiuni şi condiţii de exercitare

 

Jean-Francois WEBER

Preşedinte de cameră, Curtea de Casaţie din Franţa

 

Paris, 11 decembrie 2002

 

Curtea de casaţie din Franţa numără mai mult de două secole deja şi se înscrie în moştenirea care îşi are sursa în Consiliul Regelui, peste care a trecut Revoluţia franceză. Acest lucru explică faptul că Franţa este una dintre ţările Europei occidentale care a împins cel mai departe conceptul de “Casaţie” la stare pură.

 

Acest sistem este foarte apropiat de sistemul belgian care v-a fost prezentat, şi voi încerca să evit să insist pe punctele care au fost deja expuse de domnul Preşedinte al Curţii de Casaţie din Belgia.

 

Prima parte

Noţiunea de casare

 

Recursul în casaţie este în Franţa o cale de recurs extraordinară care tinde, pe baza articolului 604 al noului Cod de procedură civilă, “să cenzureze prin Curtea de casaţie neconformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept”. Articolul L 111-1 al Codului de organizare judiciară precizează “că există pentru întreaga Republică o Curte de Casaţie”, ceea ce traduce misiunea de unificare a dreptului Curţii. 

 

Instanţa în casaţie este cel mai adesea o a “treia instanţă”, căci ea se ocupă de cauzele prezentate judecătoriei şi curţii de apel, cu câteva excepţii ţinând de mica importanţă a litigiului.

 

Dar această a treia instanţă este foarte diferită faţă de celelalte două. În cadrul acestora, judecătorii de primă instanţa şi judecătorii de apel au judecat cauza în fapt şi în drept. Dimpotrivă, Curtea de casaţie, va judeca un recurs numai în drept. Astfel, ea va reţine ca fiind câştigate cauzei faptele aşa cum au fost constatate şi apreciate de către judecătorii de fond, şi ea se va limita la a verifica dacă legea a fost corect aplicată acestor fapte. Se poate spune că la Curtea de casaţie nu se judecă însăşi cauza, ci numai decizia recurată. Există o diferenţă esenţială între instanţa în casaţie şi instanţele de prim şi al doilea grad: ceea ce este exprimat obişnuit prin sintagma “Curtea de casaţie un reprezintă un alt treilea grad de jurisdicţie”.

 

Această particularitate are trei consecinţe foarte importante:

1. În Franţa, în materie civilă, recursul în casaţie nu este suspensiv de executarea hotărârii atacate, căci această cale de recurs extraordinar nu trebuie să slăbească autoritatea şi eficienţa deciziilor judecătorilor de fond. Totuşi, fiind vorba despre libertatea persoanelor, recursul este suspensiv în materie penală, cu excepţia deciziilor de achitare.
2. Atunci când este vorba de casarea unei decizii, Curtea de casaţie nu dă ea însăşi o soluţie  litigiului, ci trimite cauza (cu rare excepţii) unei instanţe de acelaşi grad ca cea de unde emană decizia atacată. Acestei instanţe de trimitere îi aparţine judecarea definitivă a cauzei de fond. Instanţa de trimitere a cauzei nu se va pronunţa decât asupra a ceea ce a constituit obiectul casaţiei.
3. Curtea de casaţie nu statuează decât în limitele motivelor asupra cărora este sesizată, ceea ce înseamnă că punctele din dispozitivul hotărârii care nu sunt atacate cu recurs sunt irevocabile.

 

Această concepţie franceză a unei Curţi de casaţie nestatuând decât în drept şi nicidecum în fapt, pare astăzi contestată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, neputând interveni decât după epuizarea căilor de recurs interne şi deci a hotărârii de drept pur a Curţii de Casaţie, statuează atât în fapt cât şi în drept pentru aprecierea conformităţii deciziei atacate cu prevederile convenţiei. Două hotărâri recente par problematice în privinţa rolului acestei Curţi Europene în raport cu cel al Curţii de Casaţie franceză:

1. Dulaurans/France (21 martie 2000): Franţa a fost condamnată pentru a fi declarat un motiv ca inadmisibil pentru că presupunea aspecte noi, amestecând elementele de fapt cu cele de drept, în timp ce CEDO, care a examinat fondul cauzei, a estimat că este vorba “despre o eroare manifestă de apreciere din partea Curţii de Casaţie” şi că acest motiv nu era nou.
2. Motais de Narbonne/Franţa (2 iulie 2002). Franţa este condamnată cu privire la despăgubirile unei exproprieri făcute pentru a constitui o rezervă funciară, pe motiv că pârâtul a fost “privat de o plus-valoare generată de bunul expropriat şi a suferit   un prejudiciu excesiv prin faptul exproprierii litigioase”. Este deci vorba, în principiu, de o apreciere de fapt care scăpase controlului Curţii de Casaţie în momentul examinării recursului.

 

Articularea zonei de intervenţie ale acestor două jurisdicţii va trebui deci să fie clarificată în viitor.

 

Trebuie să precizez că în Franţa contenciosul administrativ este diferit de contenciosul judiciar, chiar dacă structura celor două tipuri de jurisdicţii este de acum încolo asemănătoare. Nu voi vorbi deci decât despre Curtea de Casaţie  şi nu despre Consiliul de Stat care joacă rolul de instanţă de casaţie pentru deciziile curţilor administrative de apel.

 

Adaug că în Franţa avem un Consiliu Constituţional care nu poate examina conformitatea unei legi cu constituţia decât înaintea promulgării unei legi. Nu există procedură de recurs de constituţionalitate. Pentru judecătorul francez, Constituţia este o normă de drept, superioară legii ordinare, şi se poate aplica direct aşa cum a facut Curtea de Casaţie anul trecut privind problema responsabilităţii penale a Preşedintelui Republicii. Instanţele sunt legate de interpretarea Consiliului Constituţional cu privire la textul asupra căruia s-a pronunţat.

 

I. Principiile procedurale la Curtea de Casaţie

 

Procedura în faţa Curţii de Casaţie conţine un anumit număr de principii generale de procedură şi răspunde, de asemenea, la unele reguli specifice care vor fi prezentate succesiv, urmând desfăşurarea unui cauze în faţa Curţii.

 

Amintesc că CEDO consideră că un Stat care are o Curte de Casaţie are obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să beneficieze în faţa sa de garanţiile fundamentale ale articolului 6 al Convenţiei (Exbatani/Suedia 26 mai 1988 şi Meftah/Franţa 26 aprilie 2001).

 

1. Curtea de Casaţie aplică principiile generale ale procedurii:

Ø       Procesul civil este cauza părţilor. Curtea nu răspunde decât la motivele invocate de părţi şi nu face decât să ia act de renunţarea la recurs; în cazul în care este acceptată, chiar dacă recursul ar fi fost în mod incontestabil fondat. Spunem adesea “motivul de casare, orice motiv şi nimic altceva decât motivul”. Această dispoziţie permite casarea parţială, lăsând să subziste o parte a hotărârii curţii de apel atunci când rezolvă în dispozitivul său un anumit număr de probleme distincte.

Ø       Respectul contradictorialităţii: art. 1015 din noul Cod de procedură civilă, impune avertizarea părţilor asupra motivelor de casaţie, care ar putea fi invocate din oficiu.

Ø       Respectul articolului 6 al Convenţiei europene şi mai ales al procesului echitabil: egalitatea armelor faţă de “avocatul general”, eficacitatea dreptului de a se apăra singur, posibilitatea de a pune concluzii scrise în vederea deliberării pentru a răspunde la concluziile procurorului de şedinţă (Kosser/Franţa 21 martie 2002 pentru comisarul guvernului Consiliului de Stat).

2. Dar de vreme ce Curtea judecă hotărâri şi nu cauze, ea beneficiază de un regim procedural care prezintă caractere instituit specifice. Curtea de Casaţie a Franţei beneficiază de un barou specializat, nu prea numeros şi foarte specializat pe lângă Curtea de Casaţie şi a Consiliului de Stat. Reprezentarea printr-un membru al acestui barou este în principiu obligatorie în materie civilă şi este facultativă în materie socială şi penală. Cheltuielile sale de reprezentare pot fi acoperite în cadrul procedurii de asistenţă judiciară pentru cei care beneficiază de aceasta şi CEDO a validat sistemul francez care „oferă garanţii substanţiale în scopul de a-i proteja împotriva arbitrariului: un birou prezidat de către un magistrat al Curţii şi compus dintr-un grefier-şef, doi membrii aleşi de Curte, doi funcţionari, doi avocaţi şi un uzuar ( beneficiar al dreptului de asistenţă); şi mai ales posibilitatea unui recurs la Primul Preşedinte (Essaadi/Franţa 26 februarie 2002). În prezent există tendinţe de a se generaliza recurgerea la acest tip de avocat specializat. CEDO a admis în hotărârile Voisine/Franţa (8 februarie 2000) şi Meftah/Franţa (26 aprilie 2001) că „specificitatea procedurii în faţa Curţii de Casaţie poate justifica faptul de acorda numai avocaţilor specilizaţi monopolul luării de cuvânt”.
3. Procedura este în principiu scrisă: În măsura în care întrebarea pusă este pur juridică, argumentarea este în mod necesar foarte tehnică şi necesită redactări foarte precise. Pledoaria, care nu este obişnuită decât în plenul Curţii, este posibilă pentru cauzele obişnuite dar,în acest caz, trebuie ca părţile sau camera sesizată să o ceară, mai ales pentru cauzele de principiu.
4. Nu există efect devolutiv al cauzei în faţa Curţii de Casaţie, de vreme ce nu este vorba de rejudecarea cauzei, ceea ce duce la interzicerea oricărui mijloc nou de apărare care să nu fi fost prezentat în faţa Curţii de apel, cu excepţia acelora care sunt generate de hotărârea atacată a Curţii de apel pe care, prin ipoteză, părţile nu le-ar fi putut cunoaşte înaintea pronunţării. Tot astfel, prezentarea oricărei probe noi este absolut interzisă.

 

II. Motivele de casare

 

Misiunea Curţii de Casaţie este în primul rând aceea de a asigura interpretarea legii atunci când este obscură, lacunară, ambiguă sau contradictorie. Şi legea trebuie înţeleasă în sensul cel mai larg, de vreme ce această misiune de interpretare va fi valabilă atât pentru textele legislative cât şi pentru cele reglementare, atât pentru convenţiile colective cât şi pentru contractele de drept privat care, în termenii art. 1134 al Codului civil francez, constituie legea părţilor.

 

Curtea trebuie, de asemenea, să asigure o a doua misiune, care este aceea de a veghea asupra unităţii dreptului şi a interpretăriilor sale pe tot teritoriul Republicii. Ea atinge acest scop graţie autorităţii doctrinale care se leagă de hotărârile care sunt larg difuzate, dar în mod egal prin mecanismele procedurale precum adunările plenare ale căror hotărâri se impun jurisdicţiei de trimitere.

 

Pentru a îndeplini această misiune, motivele prezentate trebuie să corespundă unuia dintre cazurile casaţiei care, în mod ciudat, nu sunt prea precis definite prin codul de procedură civilă, dar sunt unanim admise. Mă voi limita la prezentarea principalelor cazuri care pot fi regrupate în două mari grupe: pe de o parte încălcarea legii propriu-zisă, şi pe de altă parte viciile de motivare.

 

1. Încălcarea legii

 

Este vorba despre controlul normativ care se exercită asupra fondului deciziilor şi care este cel mai nobil, de vreme ce are ca subiect  interpretarea sau aplicarea normei de drept sau  calificarea faptelor. Acest control priveşte, de asemenea, atât legea materială cât şi legea de procedură, dar şi legea contractului stabilită de părţi, de vreme ce în Franţa, convenţiile  legal ţin loc de lege pentru cei care le-au făcut (art. 1134 al Codului civil).

 

Ø       Încălcarea legii propriu-zisă.

Este cazul care permite cel mai bine Curţii de Casaţie să-şi execite din plin misiunea sa, care este aceea de a sancţiona nerespectarea normei de drept sau falsa interpretare a unui text. Hotărârea va fi în acest caz redactată astfel:

„Dar ţinându-se cont că, statuând astfel, curtea de apel  a nesocotit  sensul şi implicaţiile articolului invocat” sau „curtea de apel a încălcat textul invocat”.

 

Trebuie menţionat în această privinţă că aceste încălcări ale legii privesc atât normele de formă şi de procedură, cât şi normele de fond. Dacă compunerea instanţei menţionată în hotărâre este greşită (chiar dacă este vorba despre o greşeală materială a grefierului), atunci decizia se casează, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic. 

 

Ø       Poate fi vorba despre o încălcare a legii printr-o falsă calificare a faptelor într-un domeniu în care Curtea de Casaţie îşi exercită controlul. Hotărârea va fi atunci:

„Dat fiind că pentru a se stabili astfel, s-au constatat ... diverse fapte ..., constatări din care rezultă ..., curtea de apel a încălcat textul vizat mai sus”.

 

Ø       Poate în sfârşit fi vorba de încălcarea legii prin greşita aplicare a legii, de exemplu prin adăugarea unei condiţii, pe care acesta textul nu o prevede sau prin necunoaşterea condiţiilor de aplicare a textului.

 

Ø       La aceste încălcări clasice de lege, trebuie să se adauge denaturarea unui înscris clar, fie că este vorba despre un contract, fie de mijloace de probă, cum ar fi un raport de expertiză. Pentru ca un astfel de motiv să poată fi primit, trebuie că înscrisul să fie clar, căci dacă este obscur sau ambiguu, judecătorul de fond are datoria de a-l interpreta, iar interpretarea sa este în acest caz determinantă şi nu este susceptibilă de denaturare.

 

2. Viciile de motivare

 

Este vorba de un control, calificat în general de „disciplinar”, care se aplică motivării hotărârilor, de vreme ce noi avem obligaţia de a motiva judecata (art. 455 noul Cod de procedură civilă).

 

Ø       Cel mai important caz este „lipsa de bază legală” care pare adesea misterioasă pentru cei care nu sunt specialişti. Este vorba în realitate despre o insuficienţă de motivare care nu permite Curţii de Casaţie să verifice dacă judecătorul de fond a aplicat corect regula de drept. Deci o casare pe acest motiv nu face decât să invite judecătorul de recurs să îşi completeze demonstraţia.

 

Lipsa de bază legală se va traduce în hotărâri prin formule precum:

„Ţinând cont că nu rezultă din aceste enunţuri dacă curtea de apel a luat în consideraţie ... o anumită condiţie ... cerută de acest text”

sau:

„Ţinând cont că bazându-se pe aceste enunţuri fară a investiga dacă ..., curtea de apel nu a dat bază legală deciziei sale”.

 

Ø       Lipsa sau contradicţia între motive. Acest caz este mult mai simplu pentru că vizează sancţionarea unei decizii judiciare nemotivate sau ale cărei motive sunt contradictorii. Lipsa de motivare se întâlneşte frecvent în stabilirea daunelor interese pentru procedură abuzivă, fără ca vina părţii să fie caracterizată. Lipsa de motivare sancţionează adesea judecăţile în primă instanţă trimise direct la Curtea de Casaţie,având în vedere valoarea foarte mică a litigiului. Numărul acestor cazuri mici conduce câteodată judecătorii (mai ales atunci când nu au experienţă) să lucreze prea repede şi lipsa motivării trebuie atunci sancţionată.

 

Contradicţia între motive şi dispozitiv este, bineînţeles, de asemenea sancţionată. La fel se întâmplă cu motivele ipotetice sau dubitative, căci judecătorul are obligaţia de a decide şi nu trebuie să îşi exprime vreo îndoială în decizia sa.

 

Ø       Lipsa de răspuns la concluziile părţilor este un caz foarte adesea prezentat şi destul de rar acceptat, căci este motivul care se invocă în lipsa posibilităţii de a utiliza altele. Codul de procedură civilă impune ca judecătorul să răspundă la cererile părţilor, dar există o anumită doză de subiectivitate în aprecierea a ceea ce se cere. Pentru ca un astfel de caz de casare să poată fi reţinut, trebuie ca mijlocul de apărare la care nu s-a răspuns să fie  util în soluţionarea litigiului şi  să nu  fi devenit inutil de la sine, în virtutea soluţiei adoptate de către curtea de apel: în acest ultim caz, Curtea de Casaţie va răspunde că acest mijloc era inoperant sau că judecătorul a răspuns implicit la concluziile pretins lăsate de-o parte.

 

Pentru un tablou complet, trebuie adăugate la aceste cazuri de casaţie excesul de putere şi recursul în interesul legii.

 

Ministrul Justiţiei poate lua iniţiativa unui recurs pentru exces de putere, al cărui scop este respectarea organizării constituţionale şi mai ales a separaţiei autorităţiilor administrative şi jurisdicţionale.

 

Ministrul Justiţiei sau Procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie pot înainta un recurs în interesul legii atunci când este vorba despre o hotărâre aberantă, ce nu poate subzista chiar dacă nu a fost atacată cu recurs de către părţi.

 

Aceste două dispoziţii vizează evitarea faptului ca hotărâri absurde şi contrare dreptului să facă jurisprudenţă. În aceste ipoteze extrem de rare (câteva pe an), casaţia intervine fără recurs şi nu are nici un efect asupra situaţiei părţilor.

 

III. Stăpânirea contenciosului

 

De la Revoluţia franceză, s-a considerat întotdeauna normal ca accesul la Curtea de Casaţie să nu fie împiedicat, iar experienţa arată că anumite cazuri foarte modeste lasă câteodată loc unor hotărâri de principiu.

 

Reprezentarea nu este obligatorie în materie penală şi socială, ceea ce incită părţile să îşi încerce norocul în faţa Curţii de Casaţie atunci când nu au câştigat în faţa curţii de apel sau când consideră că au fost prea aspru condamnaţi.

 

Rezultă o aglomerare a Curţii de Casaţie, ceea ce generează o prelungire a termenelor: Franţa are aproximativ 60 de milioane de locuitori, circa 30.000 de avocaţi la curţile de apel, şi Curtea de Casaţie, care are în stoc aproximativ 40.000 de cazuri, judecă circa 20.000 în materie civilă şi socială şi 10.000 în materie penală pe an. Un anumit număr de cauze de contencios în materie penală sunt pe termene fixate (detenţia de exemplu).

 

Pentru a face faţă acestei situaţii au fost adoptate sau propuse mai multe dispoziţii:

Ø       o uşoară mărire a efectivelor în 2002, prin sosirea a 24 noi magistraţi asistenţi;

Ø       crearea unei proceduri de admisibilitate a recursului în casaţie în ianuarie 2002: O formaţie de trei magistraţi, după comunicarea reciprocă a memoriilor părţilor, începe examinarea cazului prin prisma raportului unui magistrat raportor şi a procurorului de şedinţă; ea poate decide, dacă inadmisibilitatea recursului este evidentă sau dacă motivele invocate nu sunt serioase, că recursul este inadmisibil pronunţând o „decizie” nemotivată, care se mulţumeşte să facă referinţă la textul din codului organizării judiciare care o prevede. CEDO a admis valabilitatea unei astfel de proceduri de filtraj pentru Consiliul de Stat francez în cauza Societatea Kosser/Franţa din 9 martie 1999: Curtea a amintit că „articolul 6 al Convenţiei nu cere să fie motivată în detaliu o decizie prin care o jurisdicţie superioară, fondându-se pe o dispoziţie legală specifică, înlătură un recurs ca fiind lipsit de şansa de a reuşi”. Opţiunea pentru această procedură este adusă la cunoştinţa avocaţilor înaintea audienţei, pentru ca aceştia să-şi poată face cunoscute observaţiile.

Ø       în materie civilă, întărirea caracterului extraordinar al recursului în casaţie. Recursul în materie civilă nu are efect suspensiv din cauza acestui caracter extraordinar: o procedură intitulată „cerere de retragere a rolului” (1009-1 noul Cod de procedură civilă) permite eliminarea recursurilor dilatorii. Intimatul poate cere primului preşedinte retragerea de pe rolul Curţii a acestei cauze pentru că hotărârea atacată nu a fost executată, şi care, după o dezbatere contradictorie, apreciază dacă „executarea hotărârii nu ar prezenta consecinţe în mod manifest excesive pentru recurent. Printr-o hotărâre, Annoni di Gussola din 14 noiembrie 200, CEDO a estimat ca fiind legitime scopurile urmărite prin acestă obligaţie de executare a deciziilor, mai ales pentru a evita recursul dilatoriu, a întări autoritatea judecătorilor de fond şi fluidiza activitatea Curţii de Casaţie, dar a condamnat Franţa pentru insuficienta motivare a deciziei de retragere de pe rol cu privire la consecinţele în mod manifest excesive, care ţin de situaţia economică a celor care nu puteau să execute hotărârea. De la această condamnare, deciziile de retragere de pe rol sunt motivate în mod special. În practică, primul preşedinte se arată foarte exigent pentru a aprecia consecinţele manifest excesive, iar cererile au devenit foarte numeroase (1598 în 2001 pentru 23.000 cauze noi) şi retragerile de pe rol au început să fie frecvent acordate (654 acordate şi 251 reînscrise după executarea hotărârii).

Ø       procedura sesizării pentru aviz: în cazul unei probleme de drept noi, ce pune o dificultate serioasă, şi în numeroase litigii. Biroul Curţii de Casaţie este cel care se pronunţă în cele trei luni de la sesizare, iar acest aviz nu leagă nici jurisdicţia care a cerut-o, nici Curtea de Casaţie, atunci cand va fi sesizată ulterior. Această procedură există din 2002 în materie penală, cu excepţia problemelor de detenţie.

Ø       dorinţa în mod regulat exprimată de către şefii Curţii de Casaţie, de a face obligatorie, în toate materiile, reprezentarea prin avocaţi specializaţi.

 

A doua parte

Condiţiile de exercitare a recursului în casaţie

 

1. Organizarea Curţii de Casaţie

 

Curtea de Casaţie, prezidată de un prim preşedinte, are cinci secţii civile şi una penală. Fiecare dintre ele numără un preşedinte, un decan de vârstă şi un anumit număr de judecători (12 – 25). Aceştia sunt repartizaţi fiecărei camere prin decizia primului preşedinte. Printre altele, fiecare secţie are, din 1967, magistraţi asistenţi (5-15 în funcţie de secţie): este vorba despre magistraţi mai tineri, mai puţin înaintaţi în ierarhia judiciară şi numiţi la Curtea de Casaţie pentru o durată de maxim 10 ani. Sarcina acestor magistraţi este în principiu aceea de a pregăti dosarele judecătorilor. De fapt, funcţia lor nu diferă de cea a celor din urmă. Totuşi, în cadrul deliberării, ei au numai vot consultativ şi nedeliberativ, cu excepţia cauzelor în care au întocmit rapoarte. Curtea de Casaţie, inclusiv secţia penală, numără în prezent, în afară de primul preşedinte, 6 preşedinţi de cameră, 88 de judecători şi 65 de magistraţi asistenţi, sau în total 160 magistraţi .

 

Ca orice jurisdicţie, deţine, de asemenea, un parchet, condus de un procuror general şi compus dintr-un "prim vocat general" şi 22 "avocaţi generali". Aceştia trebuie să îşi dea avizul personal privind recursurile prezentate la Curte şi în privinţa cărora CEDO recunoaşte că sunt magistraţi independenţi, imparţiali şi obiectivi, de vreme ce se bucură de o libertate totală de apreciere şi se pronunţă exclusiv în drept, în numele Legii şi al interesului general. Totuşi, ca urmare a condamnării Franţei de către CEDO (Slimane Kaid/Franţa 31 martie 1998, Kress/Franţa 7 iunie 2001, care urmau condamnării Belgiei prin hotărârea Borgeeers, apoi Vermeulen 22 ianuarie 1996), funcţionarea internă a Curţii a fost modificată de la 1 ianuarie 2002: cu scopul de a asigura egalitatea în arme, de acum încolo "avocaţii generali" nu mai asistă la deliberarea judecătorilor şi nu mai dispun de avizul magistraţilor raportori şi de proiectele de hotărâre.

 

Fiecare cameră  este specializată în anumite cazuri de contencios, dar există, de asemenea, două formaţiuni particulare: secţia mixtă şi adunarea generală a Curţii de Casaţie.

 

Secţia mixtă este compusă din magistraţi din cel puţin trei camere, fiecare dintre ele fiind reprezentată de către preşedintele său, decanul de vârstă şi doi judecători, totul sub preşedinţia primului preşedinte. Sesizarea unei secţii mixte este obligatorie în cazul împărţirii egale a vocilor în cadrul unei secţii, sau atunci când procurorul general o cere înainte de deschiderea dezbaterilor. Această sesizare este facultativă în cazul unei cauze care pune o problemă ce ţine în mod normal de atribuţiile mai multor secţii, sau dacă problema a primit sau este susceptibilă de a primi soluţii divergente în faţa secţiilor (art. L. 131-2 al Codului organizării judiciare). În practică, o cauză este trimisă în faţa unei camere mixte pentru a pune capăt unui dezacord existând între două sau mai multe secţii în ceea ce priveşte soluţia de dat unei probleme juridice.

Adunarea generală a Curţii de Casaţie reuneşte magistraţi din toate secţiile (inclusiv cea penală), fiecare dintre ele fiind reprezentată prin preşedintele său şi numără 19 magistraţi . Ministerul public este reprezentat de obicei prin "primul avocat general". Ca şi pentru secţiile mixte, sesizarea adunării generale este câteodată obligatorie, câteodată facultativă. Este obligatorie atunci când, după casarea unei prime hotărâri sau judecăţi, decizia dată de instanţa de trimitere este atacată prin aceleaşi mijloace ca precedenta (art. L. 131-2 al Codul de organizaţie judiciară): este ipoteza unei „rebeliuni” a jurisdicţiei de trimitere, care a refuzat să aplice regula de drept trasată de Curte în casaţie. Sesizarea adunării generale este încă obligatorie atunci când procurorul general o cere, înainte de deschiderea dezbaterilor. Sesizarea este din contra facultativă atunci când o cauză pune o problemă de principiu, mai ales dacă există soluţii divergente, fie între judecătorii de fond, fie între judecătorii de fond şi Curtea de Casaţie. Această posibilitate de a sesiza adunarea generală în afara oricărei „rebeliuni” a jurisdicţiilor de fond dă Curţii ocazia să decidă rapid în privinţa unei probleme de principiu şi să pună astfel capăt unei divergenţe de opinii într-o problemă de drept.

 

În afara de competenţa sa clasică de instanţă de casaţie, Curtea noastră are, de asemenea, câteva atribuţii jurisdicţionale particulare pe care mă voi mulţumi să le citez: Curte de Justiţie a Republicii, Tribunal de conflicte, jurisdicţie naţională a eliberării condiţionate, comisie de indemnizaţie în materie de arest preventiv, comisie de reexaminare a unei decizii penale consecutivă unei pronunţări a unei decizii CEDO, comisie de revizie a condamnărilor penale.

 

II. Tehnica recursului

 

Declaraţia de recurs se face, în materie civilă, la grefa Curţii de Casaţie în cele două luni de la comunicarea deciziei, sub rezerva inadmisibilităţii recursului. Termenul nu este decât de 5 zile în materie penală, ceea ce conduce părţile să facă numeroase recursuri formale (conservatoare), cu atât mai mult cu cât recursul în materie penală este suspensiv în executarea pedepsei.

 

Recurentul dispune, în funcţie de caz, de un termen de 5 luni dacă reprezentarea este obligatorie, sau de 3 luni, dacă există dispensă de reprezentare, pentru a-şi depune memoriul în două exemplare, în care va dezvolta motivele pe care are intenţia să le susţină în faţa Curţii. Trebuie să adauge copia deciziei atacate şi eventual piesele pe care îşi fondează argumentarea (de exemplu, contractul considerat ca fiind  denaturat sau concluziile la care se pretinde că nu s-a răspuns). Aceste exigenţe sunt sub sancţiunea de inadmisibilitate a recursului.

 

Intimatul dispune apoi de un termen de trei luni (sau două luni în anumite cazuri) pentru a depune un memoriu de apărare, sub aceeaşi sancţiune de inadmisibilitte a memoriului.

 

Prezentarea motivelor de casare în Franţa urmează o schemă constantă care este impusă prin articolul 978 al Codului de procedură civilă, şi care prezintă în ochii noştri meritul de a avea precizia necesară unui răspuns exact al Curţii. Se prezintă astfel:

1. hotărârii i se reproşează de a ... fi decis un anume lucru (ceea ce reia elementul dispozitivului hotărârii atacate şi în privinţa căruia este cerută casaţia)
2. pe motivul că ... urmează reproducerea părţii cu motivele hotărârii justificând soluţia criticată
3. în timp ce ... urmează enunţul regulei încălcate şi vizarea textului sau textelor invocate.

 

Această rigoare în prezentarea motivelor, la care avocaţii s-au supus cu uşurinţă, ne pare absolut esenţială pentru a se ajunge la hotărâri scurte, clare şi riguroase pe plan juridic.

 

Recursuri incidente sunt posibile din partea intimatului în cadrul memoriului său de răspuns.

 

III. Instrumentarea cauzei

 

Instrumentarea începe prin desemnareea magistratului raportor, care stabileşte diverse documente:

1. Raportul obiectiv: Conţine raportul cu datele cauzei şi mai ales problematica motivelor de casare şi a  principalelor referinţe doctrinale sau de jurisprudenţă utile. De la începutul anului 2002, acest document este pus la dispoziţia părţilor şi a "avocatului general".
2. Avizul motivat al raportorului: Raportorul analizează şi discută, într-o notă ţinută sub secretul deliberării, probele recursului şi propune o soluţie, chiar mai multe, sub forma unui sau mai multor proiecte de hotărâri.
3. Magistratul raportor determină orientarea procedurală a dosarului:
4. Neadmiterea pentru inadmisibilitate evidentă sau motive neserioase.
5. Sesizarea formaţiunii de trei magistraţi pentru cauzele care nu prezintă dificultăţi (soluţii de jurisprudenţă constante, aprecierea suverană a judecătorilor de fond, mijloc nou de apărare).
6. Sesizarea secţiei (doisprezece judecători) atunci când cauza merită o dezbatere de fond, sau chiar a adunării plenare a secţiei pentru problemele de principiu fundamentale sau când se întrevăd schimbări majore în jurisprudenţă.

 

Avocatul general primeşte apoi dosarul pentru a-şi exprima în scris părerea pentru fiecare recurs. De la reforma din 2002, se limitează în general la examinarea în detaliu a cauzelor inadmisibile şi a cauzelor care se judecă în formaţiunea ordinară. Este complet liber în privinţa poziţiei pe care o susţine. Intervenţia sa care se încheie prin audierea cauzei pe rolul secţiei, apoi prin intervenţia sa orală la audierea cauzelor care, după părerea lui, merită.

 

IV. Faza judecăţii

 

Data audierii se comunică părţilor.

 

În ziua audierii, magistratul prezintă raportul său obiectiv în şedinţa publică. Este excepţional ca avocaţii să pledeze la Curtea de Casaţie, cu excepţia cazului când o fac în secţia mixtă şi în adunare generală. „Avocatul general” dezvoltă mai apoi oral şi în public concluziile sale în cauzele pentru care estimează necesar acest lucru. El este cel care închide dezbaterea publică, deoarece el nu este parte în proces în faţa Curţii de Casaţie. Dacă o parte sau avocaţii sunt prezenţi, sunt invitaţi la replică.

 

Apoi magistraţii deliberează cu uşile închise, după ce magistratul raportor a facut cunoscută părerea sa motivată, care să justifice soluţia pe care o propune. Primul magistrat care vorbeşte este decanul de vârstă, apoi magistraţii, în ordine descrescătoare în funcţie de vechimea la Curte, şi la sfârşit Preşedintele.

 

Hotărârea se redactează apoi în cadrul grefei şi este semnată de raportor, Preşedinte şi grefier.

 

V. Forma hotărârilor

 

Forma hotărârilor Curţii de Casaţie din Franţa răspunde unei metodologii foarte precise care garantează concizia şi rigoarea juridică a hotărârilor care sunt întotdeauna scurte:

 

Ø       Pentru o hotărâre de casaţie:

1.       viza şi enunţul textului în cauză

2.       expunerea circumstanţelor de fapt aşa cum rezultă din hotărârea atacată, dar numai prin ceea ce sunt utile soluţiei. De aceea nu există în principiu nici o cifră în hotărârile Curţii de Casaţie, căci sumele nu au importanţă în soluţionarea unei probleme de drept.

3.       conţinutul hotărârii atacate

4.       indicarea motivelor pentru care hotărârea a ajuns în casaţie „statuând astfel în timp ce ...”

5.       Pentru aceste motive casează şi trimite. Trebuie notat: casarea poate fi totală sau parţială atunci când motivul primit nu desfiinţează integral hotărârea atacată. În acest caz, instanţa de trimitere este sesizată doar cu privire la partea din hotărâre care a fost casată.

 

Ø       Pentru o hotărâre de respingere:

1.       expunerea faptelor şi a procedurii

2.       prezentarea motivelor (ţinând cont că s-a făcut plângere la ...)

3.       respingerea motivelor (dar ţinând cont ...)

4.       din aceste considerente, se respinge

 

Această metodologie riguroasă elaborată de-a lungul a mai mult de două secole de practică, prezintă foarte mari avantaje, asigurând permanenţa jurisprudenţei şi deci a stabilităţii dreptului de care societatea are nevoie. Ea permite să se acorde importanţă schimbărilor în jurisprudenţă, care nu pot fi rezultatul unor erori sau ale hazardului. Este câteodată criticată de doctrină care regretă absenţa de motivare a hotărârilor noastre (sau de justificare).

 

VI. Recursul în revizuire sau anularea unei decizii trecute în puterea lucrului judecat

 

Recursul în revizuire, care tinde să determine retractarea unei hotărâri care are putere de lucrul judecat, pentru ca să se statueze din nou în fapt şi în drept, există în Franţa, conform articolului 593 al noului Cod de procedură civilă, dar este limitat de condiţii foarte stricte: nu este deschis decât celor care sunt parte în proces; trebuie ca hotărârea să fii fost rezultatul unei fraude şi nu este deschis decât în cele două luni de la descoperirea fraudei.

 

VII. Difuzarea doctrinei Curţii de Casaţie

 

Hotărârile care prezintă interes doctrinal sunt foarte difuzate printre toţi magistraţii corpului judiciar într-o revistă bilunară publicată la Curte. Hotărârile sunt, de asemenea, difuzate graţie buletinului lunar, cu hotărârile civile, sau buletinul cu hotărârile penale, care conţin toate hotărârile considerate interesante de către secţii, ceea ce asigură o bună cunoaştere a jurisprudenţei şi deci unitatea ei. Trebuie adăugat site-ul Internet al Curţii de Casaţie care pune la dispoziţia publicului principalele hotărâri ale Curţii sub anonimat, iar pe un site Intranet protejat, integralitatea hotărârilor din 1986, pentru magistraţii ordinului judiciar, cu un motor de căutare extrem de performant.

 

Dar trebuie subliniat că numărul se hotărâri ce merită o astfel de difuziune reprezintă mai puţin de 15% din hotărârile luate.

 

* * *

 

La capătul acestei prezentări a procedurii de casaţie, aş vrea să subliniez în ce măsură această tehnică de casaţie este specifică.

 

În privinţa Curţii de Casaţie părţile înţeleg deseori greu că aceasta nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie, ceea ce conduce la o aglomerare anormală a Curţii supreme, mai ales în cauzele   dispensate de asistenţa unui avocat. Stăpânirea fluxului de cauze în faţa Curţii de Casaţie este o necesitate, altfel riscându-se favorizarea excesului de recursuri delatorii.

 

În ciuda caracterului nesuspensiv al recursului în casaţie, în Franţa, în materie civilă, aglomerarea Curţii noastre este un motiv de  preocupare şi un risc de a compromite calitatea hotărârilor luate. Noua procedură de inadmisibilitate pare promiţătoare.

 

Acest sistem funcţionează în Franţa de mai mult de două secole şi nu a suferit decât evoluţii tehnice de detaliu, fără ca arhitectura sa generală să fie pusă în cauză. Este dovada coerenţei sale şi mai ales a perfectei sale adaptări la cultura ţării noastre. Dar această coerenţă este fisurată de jurisprudenţa CEDO, care s-a inspirat pe larg din principiile de drept anglo-saxon. Viitorul este deci destul de nesigur şi va implica cu siguranţă diverse modificări ale practicilor noastre, precum sunt cele care s-au produs deja.

 

Fiecare stat trebuie că încerce consilierea câtorva principii universale, cum sunt respectarea contrarietăţii sau a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, cu cultura şi propriul său spirit.