HOTĂRÂRE*1) din 22 mai 1998

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA [1] din 22 mai 1998

CAZUL VASILESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(53/1997/837/1043)

PUBLICATĂ ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 637 din 27 decembrie 1999

SUMAR

Hotărâre pronunţată de o Cameră

România - menţinerea confiscării ilegale a unor obiecte de valoare de către fosta miliţie în 1966 şi interzicerea accesului la un tribunal care să poată dispune restituirea lor

I. Articolul 6 alin. 1 din convenţie

A. Excepţia preliminară a Guvernului (neepuizarea căilor de recurs intern)

Neprezentată în faţa Comisiei - decădere.

Concluzie: respingere (unanimitate).

B. Temeinicia plângerii

Curtea Supremă de Justiţie a decis că, întrucât cererea de restituire formulată de către reclamantă are drept obiect contestarea unei măsuri de urmărire penală, competenţa soluţionării ei revine în exclusivitate Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Întrucât chiar şi atunci când exercită o atribuţie de natură contencioasă un procuror acţionează în calitate de membru al Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi apoi ministrului justiţiei, aceasta înseamnă că el este dependent faţă de puterea executivă.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

II. Articolul 13 din convenţie

Art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de art. 6.

Concluzie: nu este necesară examinarea acestui capăt de cerere (unanimitate).

III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Întrucât nici nelegalitatea confiscării bunurilor litigioase de către fosta miliţie şi nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - în consecinţă, reclamanta a rămas proprietară asupra bunurilor până în prezent -, România nu a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii decât începând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situaţie de fapt continuă care subzistă în prezent, iar decizia Curţii Supreme de Justiţie este ulterioară datei de 20 iunie 1994.

Dată fiind absenţa vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretată ca "o lipsire de proprietate" sau ca o modalitate de "reglementare a folosirii proprietăţii" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotărâre anulată de către Curtea Supremă de Justiţie -, în condiţiile în care demersurile făcute la parchetul considerat competent de către Curtea Supremă de Justiţie nu duseseră la nici un rezultat.

Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor în cauză, combinată cu eşecul încercărilor de până atunci de reparare a situaţiei criticate, a produs consecinţe suficient de grave pentru a conchide că a avut loc o confiscare de fapt.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

IV. Articolul 8 din convenţie

Dată fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie să examineze cazul prin raportare la art. 8.

Concluzie: nu este necesară examinarea acestui aspect (unanimitate).

V. Articolul 50 din convenţie

A. Prejudiciul

Prejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile în litigiu - reparaţie echitabilă. Prejudiciul moral: reparaţie echitabilă.

Concluzie: statul pârât este obligat să plătească o anumită sumă de bani către reclamantă, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale (unanimitate).

B. Costuri şi cheltuieli judiciare

Pretenţii neprecizate - restituire echitabilă.

Concluzie: statul pârât este obligat să plătească reclamantei o anumită sumă de bani cu titlu de costuri şi cheltuieli (unanimitate).

REFERINŢE LA JURISPRUDENŢA CURŢII

23 septembrie 1982, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei; 27 august 1981, Demicoli împotriva Maltei; 24 iunie 1993, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei; 24 noiembrie 1994, Beaumartin împotriva Franţei; 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou împotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996, Sakik şi alţii împotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala Gomez de la Torre împotriva Spaniei.

În cazul Vasilescu împotriva României*2),

*2) Notele grefierului:

1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele două cifre arată poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele două o aşează pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.

2. Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi cu reglementările aplicabile din Regulamentul B, în camera alcătuită din următorii judecători:

domnul R. Bernhardt, preşedinte;

domnul Thor Vilhjalmsson;

domnul A.B. Baka;

domnul M.A. Lopes Rocha;

domnul D. Gotchev;

domnul K. Jungwiert;

domnul E. Levits;

domnul J. Casadevall;

domnul M. Voicu,

precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie 1998 şi la 23 aprilie 1998, pronunţă hotărârea de mai jos, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată cu acest caz de către o persoană de cetăţenie română, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la 22 şi, respectiv, la 28 mai 1997, în termenul de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cazului se găseşte o plângere (nr. 27.053/95) îndreptată împotriva României şi cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 în temeiul art. 25.

Plângerea doamnei Vasilescu şi cererea Comisiei au drept temei art. 44 şi art. 48 lit. a) şi e) din convenţie, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care România l-a ratificat. Ele vizează obţinerea unei hotărâri cu privire la respectarea de către România a exigenţelor art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi - în ceea ce priveşte plângerea în faţa Comisiei - ale art. 8 şi 13 din convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, în calitate de apărător (art. 31). Preşedintele a autorizat folosirea limbii române în procedura scrisă în faţa Curţii (art. 28 alin. 3).

3. Camera ce urma să fie constituită era compusă de drept din domnul M. Voicu, judecător ales de cetăţenie română (art. 43 din convenţie), şi din domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B]. La 3 iulie 1997, în prezenţa grefierului, preşedintele Curţii, domnul R. Ryssdal, a tras la sorţi numele celorlalţi 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B], Thor Vilhjalmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits şi J. Casadevall (art. 43 in fine din convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).

4. În calitate de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantei şi pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţă la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 5 şi, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi răspunsurile în replică, la 21 ianuarie şi la 17 februarie 1998.

5. La 24 februarie 1998 Camera a decis să nu ţină o audienţă, nu înainte de a se fi asigurat de îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. 27 şi 40 din Regulamentul B).

6. La 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefă un raport de expertiză, realizat de Muzeul Naţional de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din convenţie în problema prejudiciului material. În replică, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observaţiile sale scrise cu privire la acest raport.

ÎN FAPT

I. Împrejurările cauzei

7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetăţean român, născută în 1897, îşi are domiciliul în comuna Potlogi, judeţul Dâmboviţa.

8. La 23 iunie 1966 lucrători ai fostei Miliţii Argeş, fără a fi în posesia unui mandat, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetări penale declanşate împotriva soţului ei, acuzat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de obiecte din aur, faptă pedepsită de legislaţia atunci în vigoare (Decretul nr. 210/1960).

Cu această ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre care cele mai multe erau găurite pentru confecţionarea de bijuterii, iar două dintre ele fuseseră transformate în cercei.

9. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Argeş a Băncii Naţionale a României, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.

10. La 8 iulie 1966 conducerea fostei Miliţii Argeş a pronunţat o ordonanţă de încetare a procesului penal cu privire la soţul reclamantei, finalizând astfel cercetările, în conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedură penală (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat că în acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar s-a decis totuşi menţinerea confiscării obiectelor în cauză.

11. La 24 mai 1990 Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, la care reclamanta se interesase cu privire la situaţia acestor bunuri, a informat-o că în arhivele sale nu exista nici un act din care să rezulte că o astfel de măsură a fost dispusă.

12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a răspuns că nici o măsură de confiscare sau de percheziţie nu fusese dispusă împotriva ei sau soţului ei, nici în 1966 şi nici ulterior.

13. În 1991, la o dată neprecizată, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei că într-adevăr făcuse obiectul unei măsuri de urmărire în 1966 în ceea ce priveşte obiectele pe care le revendica şi că, ulterior, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la soţul său. Se adăuga faptul că măsura de confiscare fusese totuşi menţinută de către procuratură.

14. În 1991 reclamanta a introdus împotriva Băncii Naţionale a României, în calitate de depozitar al monedelor, o acţiune în revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate în salbă şi la perechea de cercei.

În faţa Judecătoriei Găeşti ea a susţinut că aceste obiecte fuseseră confiscate în mod ilegal de către miliţie, fără ca o astfel de măsură să fi fost ordonată de către magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat răspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).

15. La 21 februarie 1992 judecătoria, bazându-se pe declaraţiile martorilor şi pe documentele depuse la dosar, a dat câştig de cauză reclamantei şi a dispus ca Banca Naţională a României să restituie obiectele în cauză. Instanţa a constatat totodată că fosta Miliţie Argeş confiscase în total 327 de monede din aur aparţinând reclamantei.

16. Banca Naţională a României, în calitate de pârât, a declarat recurs la Tribunalul Dâmboviţa, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat că, în urma cercetărilor declanşate împotriva soţului reclamantei, a fost pronunţată la 8 iulie 1966 o soluţie de încetare a procesului penal şi că, în orice caz, nici o dispoziţie legală nu interzicea reclamantei să redobândească posesia asupra obiectelor în cauză.

17. În 1993, considerându-se în drept să-i fie restituite în totalitate obiectele confiscate de miliţie, reclamanta a solicitat procurorului general să promoveze un recurs extraordinar în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus şi paragraful 27 de mai jos).

18. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamantă că nu intenţionează să dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotărârea din 21 februarie 1992 era legală şi temeinică.

19. La 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei că, în ipoteza în care nu este mulţumită de deciziile pronunţate în cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă.

20. Ca urmare, atât reclamanta, cât şi Banca Naţională a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploieşti împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992.

Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor în litigiu, în timp ce Banca Naţională a României a cerut casarea hotărârii anterior pronunţate. Aceasta din urmă susţinea că instanţele nu erau competente să se pronunţe în speţă, orice plângere împotriva măsurilor de urmărire penală fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior, în conformitate cu art. 275 - 278 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai jos).

21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploieşti a respins cele două recursuri. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, s-a arătat că ea îşi limitase iniţial pretenţiile la 40 de monede şi o pereche de cercei din aur şi că, în consecinţă, ea nu şi le mai putea modifica în recurs.

În ceea ce priveşte banca pârâtă, instanţa a subliniat că s-a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe soţul reclamantei. Ea constată în plus că procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de către reclamantă, mulţumindu-se să o îndrepte către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte acuzaţia de deţinere ilegală de obiecte din aur, Curtea a răspuns că măsura de confiscare luată de miliţie nu avea nici o bază legală şi că deci instanţele dispuseseră în mod corect restituirea. Această decizie a devenit definitivă şi irevocabilă.

22. În 1994 procurorul general a declarat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă (paragraful 27 de mai jos), un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie împotriva hotărârilor din 21 februarie şi 7 octombrie 1992, precum şi împotriva Deciziei din 22 februarie 1994.

În memoriul său el a reluat argumentul conform căruia, pronunţându-se în acest caz, instanţele civile şi-au depăşit competenţa materială, încălcând astfel competenţa procurorului, exclusivă în materie (paragraful 26 de mai jos). În consecinţă, a solicitat trimiterea cazului în faţa autorităţii competente.

Pe de altă parte, reclamanta a invocat încălcarea art. 21 din Constituţie, articol ce garantează accesul liber la justiţie (paragraful 24 de mai jos), şi a cerut respingerea recursului în anulare.

23. La 20 octombrie 1994 Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea procurorului general şi a casat toate hotărârile în cauză, considerând că, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauză.

II. Dreptul intern aplicabil

A. Constituţia

24. Articolul 21 din Constituţie prevede:

"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

B. Codul de procedură penală

25. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală înainte de reforma judiciară din 1 ianuarie 1969 prevedeau:

ART. 115 ALIN. 4*3)

"Obiectele din metale sau pietre preţioase (...) vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat (...)."

------------

*3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115^1 din Codul de procedură penală - nota traducătorului.

ART. 187*4)

"Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviinţarea procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:

a) efectuarea percheziţiilor domiciliare, cu excepţia cazurilor de infracţiuni flagrante;

(...)

Încuviinţarea se dă numai în scris şi pe baza ordonanţei motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală."

------------

*4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187^1 şi de alin. 1 al art. 187^2 - nota traducătorului.

ART. 261*5)

"Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabileşte că există vreo cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasând cauza.

(...)

Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanţă motivată (...)."

------------

*5) În realitate este vorba de art. 261^7 din Codul de procedură penală - nota traducătorului.

26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptată prin Legea din 12 noiembrie 1968, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:

ART. 168

"În contra măsurii asigurătorii luate (...) învinuitul sau inculpatul (...) se pot plânge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanţe.

(...)

După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile."

ART. 169

"(...) Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea."

ART. 220

"Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat."

ART. 275

"Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

(...)

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală (...)."

C. Codul de procedură civilă

27. Articolele aplicabile din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevăd:

ART. 330

"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:

1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

(...)"

ART. 399

"Orice executare silită se poate contesta de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare."

ART. 400

"Toate contestaţiile care s-ar ridica asupra executării silite sau între părţi sau de către cei de-al treilea interesaţi, privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, se vor îndrepta la instanţa care a încuviinţat titlul executor (...)."

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzând că percheziţia făcută la domiciliul său şi confiscarea bunurilor sale au încălcat art. 8 din convenţie. Totodată ea a susţinut că, nerespectând exigenţele art. 6 alin. 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o de dreptul de acces la un tribunal care să îi permită redobândirea posesiei asupra acestor bunuri.

29. La 7 martie 1996 Comisia a reţinut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede şi la o pereche de cercei din aur.

În raportul întocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprimă opinia că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (unanimitate) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) şi că nu este cazul să se examineze plângerea cu privire la art. 8 din convenţie (28 de voturi contra 1).

CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII

30. Reclamanta a rugat Curtea să constate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului român la restituirea celor 40 de monede şi a perechii de cercei din aur sau, în caz contrar, să-i fie acordată o despăgubire echitabilă în temeiul art. 50.

31. Guvernul a invitat Curtea să declare că decizia în litigiu a Curţii Supreme de Justiţie nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.

ÎN DREPT

I. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 alin. 1 din convenţie

32. Doamna Vasilescu se plânge că i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a monedelor din aur în cauză. Ea invocă art. 6 alin. 1 din convenţie, care dispune după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

Guvernul combate această susţinere în timp ce Comisia subscrie la ea.

A. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

33. Guvernul susţine că, în afara acţiunii în revendicare pe care a introdus-o în faţa instanţelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei căi de recurs pentru a ataca actele organului de urmărire penală, criticate acum în faţa Curţii.

Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, să sesizeze procurorul însărcinat cu supravegherea urmăririi penale, în conformitate cu art. 275 - 278 din Codul de procedură penală, şi, pe de altă parte, să se adreseze procurorului în temeiul art. 218 - 220 din acest cod. În sfârşit ar fi putut să ceară restituirea bunurilor sale în temeiul art. 168 şi 169 din acelaşi cod (paragraful 26 de mai sus).

34. Curtea consideră că aceste observaţii reprezintă o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, excepţie ce nu a fost ridicată în faţa Comisiei şi, din această cauză, operează decăderea (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Sakik şi alţii împotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arrets et decisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).

B. Cu privire la temeinicia plângerii

35. Doamna Vasilescu susţine că examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de către fosta Miliţie Argeş ar reveni, având în vedere însuşi obiectul litigiului, în competenţa instanţelor civile.

Pretenţiile sale ar fi fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin Hotărârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Găeşti, apoi prin decizia Tribunalului Dâmboviţa şi, în sfârşit, prin cea a Curţii de Apel Ploieşti.

Or, anulând amintitele hotărâri, cu motivarea că instanţele civile ar fi încălcat competenţa exclusivă a procurorului, Curtea Supremă de Justiţie ar fi lipsit-o de dreptul de a-şi vedea cauza examinată de către un tribunal.

36. Guvernul nu contestă dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor în litigiu. El susţine că Decizia pronunţată la 20 octombrie 1994 de către Curtea Supremă de Justiţie se întemeiază pe o interpretare greşită a dreptului român, întrucât în acest caz instanţele civile erau competente să se pronunţe asupra cererii reclamantei.

Dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie ar putea fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totuşi atingere substanţei acestui drept, în măsura în care reclamanta păstrează posibilitatea de a folosi trei căi de atac distincte, dintre care şi cea prevăzută la art. 168 şi 169 din Codul de procedură penală (paragraful 33 din mai sus).

37. Comisia contestă susţinerea Guvernului şi consideră că regulile de procedură din dreptul român, aşa cum au fost ele interpretate şi aplicate de către Curtea Supremă de Justiţie, au avut drept consecinţă faptul că nici o instanţă nu era în fapt competentă să se pronunţe asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observă că, sesizată cu judecarea recursului în anulare, pe care, în temeiul art. 330 din Codul de procedură civilă, îl poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ("procurorul general"), Curtea Supremă de Justiţie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunţate de instanţele civile care fuseseră învestite să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, întemeiată pe art. 275 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai sus), Curtea Supremă de Justiţie arată că, pronunţându-se în această cauză, aceste instanţe şi-au depăşit competenţa ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta miliţie, reclamanta ar fi contestat de fapt o măsură de urmărire penală. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, însărcinat cu urmărirea penală şi cu supravegherea organului care a făcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri şi nu instanţele civile.

Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedură, făcută de Curtea Supremă de Justiţie, este eronată (paragraful 36 de mai sus).

39. Curtea nu consideră că trebuie să soluţioneze această problemă de drept român (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotărârea Sakik şi alţii precitată, & 53). Rolul său se limitează în fapt la a verifica dacă, în acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justiţie. În consecinţă, Curtea îşi va întemeia examinarea pe dispoziţiile dreptului român, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei în cazul de faţă de către Curtea Supremă de Justiţie.

În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat că prin acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă se ajungea să se atace o măsură de urmărire penală. În consecinţă, ea a considerat că această cauză nu intra în competenţa instanţelor civile şi că doar Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş putea să soluţioneze această cerere. Totuşi este neîndoielnic - şi toate părţile sunt de acord - că acţiunea reclamantei intră sub incidenţa art. 6 în ceea ce priveşte raportul juridic de drept civil, atâta vreme cât prin acţiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedată reclamanta (paragraful 14 de mai sus).

Curtea arată că doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 şi 12 de mai sus) şi al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, trebuie, pentru ca art. 6 să fie respectat, ca autorităţile sesizate să reprezinte un "tribunal" conform acestui articol. Curtea va verifica dacă această condiţie este îndeplinită.

40. Curtea notează că Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar dacă exercită, ca în cazul de faţă, o atribuţie de natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.

41. Curtea aminteşte că "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Franţei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici a procurorului general.

A fost deci încălcat art. 6 alin. 1.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

42. Conform reclamantei, pretinsa lipsă de acces la un tribunal a antrenat şi încălcarea art. 13 din convenţie, care este formulat astfel:

"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

43. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentată. Cum dreptul revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis faţă de art. 13, ale cărui garanţii sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997 - VII, & 41).

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

44. Criticând consecinţele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, doamna Vasilescu se consideră şi victima încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus), conform căruia:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

Comisia împărtăşeşte acest punct de vedere pe care Guvernul îl respinge.

45. Doamna Vasilescu susţine că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect faptul că nu a putut să îşi redobândească bunurile. Ea aminteşte că instanţele civile au admis cererea sa iniţială de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur şi a unei perechi de cercei, confiscate în 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul său de proprietate asupra acestor obiecte şi au considerat confiscarea lor ca fiind lipsită de orice temei legal.

46. Conform susţinerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstrează că lucrătorii fostei miliţii au acţionat fără autorizarea procurorului competent şi că cercetarea penală în discuţie era, mai ales din acest motiv, contrară legislaţiei în vigoare la acel moment. El admite că prin confiscare, şi ea ilegală, reclamanta a fost deposedată de bunurile cu privire la care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat. Guvernul explică de altfel că, în conformitate cu jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, Sentinţa dată la 21 februarie 1992 de Judecătoria Găeşti şi rămasă definitivă constituie un "drept" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacă anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest "drept", el fusese totuşi, în orice caz, redobândit pe calea unei proceduri viciate de nerespectarea regulilor de competenţă. De aceea, Curtea Supremă de Justiţie nu ar fi făcut decât să constate nelegalitatea care afectează dreptul, indicând reclamantei procedura pe care să o urmeze pentru a-l dobândi în conformitate cu căile legale.

Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie nu s-ar fi pronunţat decât asupra aplicării regulilor de competenţă, fără a atinge substanţa însăşi a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmărit deci un scop de utilitate publică şi nu ar fi lipsit-o definitiv sau în întregime de bunurile în cauză. Cum reclamanta putea în continuare să îşi exercite drepturile pe calea indicată de această instanţă, justul echilibru care trebuie să existe între interesele sale şi interesul general ar fi fost respectat.

47. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul că decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protecţie procedurală a dreptului de proprietate. Considerând că lipsirea în fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificată, ea ajunge la concluzia absenţei unui just echilibru între scopul urmărit prin decizie - respectarea regulilor de competenţă interne - şi obligaţia individuală care a rezultat de aici pentru reclamantă.

48. Curtea constată că la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetări îndreptate împotriva soţului său, lucrători ai fostei miliţii au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiată la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reţinute de fosta Miliţie Argeş. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuţie - recunoscut de altfel de instanţele civile (paragrafele 15, 16 şi 21 de mai sus) - nu sunt contestate în faţa Curţii. Aceasta consideră în consecinţă că, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsită din 1966 de folosinţa şi de dispoziţia bunurilor în discuţie, a rămas totuşi proprietara lor până astăzi.

49. Fără îndoială, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) şi jurisdicţia Curţii (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totuşi Curtea relevă că plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă, care subzistă şi la ora actuală [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, & 40, şi Loizidou împotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996 - VI, p. 2.230, & 41]. Ea reţine că, de fapt, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat decizia la 20 octombrie 1994, adică după 20 iunie 1994.

50. Având în vedere lipsa de temei legal, recunoscută atât de instanţele naţionale (paragraful 48 de mai sus), cât şi de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea reţinerii obiectelor în chestiune nu poate fi calificată nici ca o lipsire de proprietate şi nici ca o reglementare a folosinţei bunurilor, permise de primul şi de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea aminteşte că un impediment de fapt poate încălca convenţia la fel ca şi un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Loizidou, precitată, p. 2.237, & 63).

Întrucât convenţia vizează apărarea unor drepturi "concrete şi efective", se impune a se verifica dacă situaţia criticată echivalează cu o confiscare de fapt (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lonnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, & 63, şi Papamichalopoulos şi alţii, precitată, p. 69, & 42).

52. Pentru a răspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscării bunurilor reclamantei reprezintă un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească care obliga Banca Naţională a României să îi restituie cele 40 de monede din aur şi cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totuşi această hotărâre, ca şi cele care o confirmă au fost anulate de Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul faptului că instanţele civile au încălcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a întreprins deja, în 1990, demersuri pe lângă acesta, ca şi pe lângă procurorul general, dar acestea nu duseseră nici ele la un rezultat (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).

53. Curtea apreciază că pierderea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor în cauză, combinată cu eşuarea încercărilor de până acum făcute în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale pentru a remedia situaţia criticată, a antrenat consecinţe suficient de grave pentru a permite concluzia că reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii, precitată, p. 70, & 45).

54. În concluzie, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

IV. Cu privire la încălcarea invocată a art. 8 din convenţie

55. În cele din urmă reclamanta susţine că percheziţia fără mandat făcută la domiciliul său de către miliţie, ca şi confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pentru folosinţa sa personală, au condus totodată şi la încălcarea art. 8 din convenţie, care dispune:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

56. Guvernul a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii de a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere. El susţine că incidentul de care se plânge reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o dată mult anterioară celei la care România a recunoscut competenţa Curţii (art. 46), adică 20 iunie 1994.

57. Oricare ar fi răspunsul care ar putea fi dat la întrebarea de a şti dacă Curtea poate examina acest capăt de cerere, Curtea consideră că soluţia sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 48 - 54 de mai sus) o dispensează de a mai examina cauza şi sub aspectul art. 8.

V. Cu privire la aplicarea art. 50 din convenţie

58. Potrivit art. 50 din convenţie:

"Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă."

În principal, doamna Vasilescu invită Curtea să dispună restituirea bunurilor în cauză sau, în caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasă la aprecierea instanţei evaluarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată.

A. Prejudiciul material

59. Reclamanta solicită, mai întâi, restituirea celor 40 de monede transformate în salbă, ca şi restituirea perechii de cercei din aur sau, dacă nu, repararea prejudiciului material. Contestând evaluarea Guvernului, ca şi concluziile rapoartelor de expertiză pe care se bazează aceasta (paragraful 60 de mai jos), doamna Vasilescu îşi evaluează prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasă Curtea să aprecieze.

60. Pe de altă parte, Guvernul susţine că o restituire in rem este imposibilă, pentru că obiectele în cauză nu au putut fi identificate.

El susţine, între altele, că în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia unei încălcări a art. 6 alin. 1, această constatare ar reprezenta prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă, întrucât nici o legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între încălcarea invocată a acestui articol şi prejudiciul material invocat.

În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu provocat prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susţine că modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament ştiinţific şi tehnic. În observaţiile sale asupra aplicării art. 50 el se referă la o expertiză făcută de Banca Naţională a României şi apreciază că 31.856.648 lei, aproximativ 3.750 dolari S.U.A., constituie o reparaţie adecvată a prejudiciului suferit de reclamantă. În continuare Guvernul a adus în sprijinul tezei sale un raport de expertiză, efectuat la cererea sa de către Muzeul Naţional de Istorie al României, care apreciază prejudiciul pretins în funcţie de valoarea numismatică.

61. Curtea aminteşte că, dacă nu pot fi înlăturate consecinţele unei încălcări a convenţiei, art. 50 o îndrituieşte să acorde, dacă este cazul, părţii lezate satisfacţia pe care o consideră cea mai potrivită [Hotărârea Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, & 34].

În speţă, restituirea obiectelor în litigiu ar fi pus-o, pe cât posibil, pe reclamantă într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit, dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, & 38). Or, Guvernul explică faptul că este imposibil să se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).

În aceste condiţii Curtea, hotărând în echitate, pe baza informaţiilor care i-au fost furnizate, acordă reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, sumă convertibilă în lei la cursul de schimb de la data plăţii.

B. Prejudiciul moral

62. Reclamanta pretinde, între altele, fără să indice cuantumul, o despăgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităţilor şi al instanţelor naţionale.

63. Guvernul nu formulează observaţii în această problemă.

64. Curtea nu exclude faptul că reclamanta, deposedată de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din această cauză anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acordă o despăgubire de 30.000 franci francezi. Această sumă trebuie transformată în lei la cursul de schimb de la data plăţii.

C. Cheltuieli de judecată

65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecată, a căror evaluare o lasă la aprecierea Curţii. Guvernul nu se opune acestei cereri.

66. În conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecată care, în mod real şi necesar, au fost suportate pentru a împiedica sau a repara în dreptul intern o încălcare a convenţiei, cheltuieli al căror cuantum să poată fi stabilit atât de comisie, cât şi de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie rezonabil (a se vedea, între altele, Hotărârea Demicoli împotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, & 49).

Hotărând în echitate, Curtea acordă reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi*6), primită de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă juridică. Restul sumei se va transforma în lei, la cursul de schimb de la data plăţii.

------------

*6) Versiunea în limba engleză a hotărârii menţionează că T.V.A. este inclusă în această sumă.

D. Dobânzi

67. Curtea consideră potrivit să se reţină rata dobânzii legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului.

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din convenţie.

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cererilor întemeiate pe art. 8 şi 13 din convenţie.

5. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, în echivalentul în lei la cursul de schimb de la data plăţii:

(i) 60.000 (şaizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;

(ii) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;

(iii) 5.185 (cinci mii una sută optzeci şi cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecată;

b) că sumele vor fi majorate cu o dobândă de 3,36% pe an, începând de la data expirării acestui termen şi până la plata efectivă.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.

Rudolf Bernhardt,

preşedinte

Herbert Petzold,

grefier

ANEXA 1

OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

(formulată în cadrul Raportului Comisiei*1) din 17 aprilie 1997)

*1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi obţinut la secretariatul comisiei.

[Comisia a avut următoarea alcătuire:

- domnul S. TRECHSEL, preşedinte;

- doamna G.H. THUNE;

- doamna J. LIDDY;

- domnii: E. BUSUTTIL;

GAUKUR JORUNDSSON;

A.S. GOZUBUYUK;

A. WETTZEL;

J.-C. SOYER;

H. DANELIUS;

F. MARTINEZ;

C.L. ROZAKIS;

L. LOUCAIDES;

J.-C. GEUS;

M.P. PELLONPAA;

M.A. NOWICKI;

I. CABRAL BARRETO;

B. CONFORTI;

I. BEKES;

J. MUCHA;

D. SVABY;

G. RESS;

A. PERENIC;

C. BÎRSAN;

K. HERNDL;

E. BIELIUNAS;

E.A. ALKEMA;

M. VILA AMIGO;

- doamna M. HION;

- domn: R. NICOLINI şi

H.C. KRUGER, secretar].

A. Capete de cerere declarate admisibile

41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul că i s-a refuzat accesul la instanţă şi că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii şi a vieţii private.

B. Puncte în discuţie

42. Punctele în discuţie sunt următoarele:

- Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit că instanţele nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamantă de dreptul de acces la o instanţă care să statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie?

- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamantă, a constituit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie?

- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamantă, a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie?

C. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie

43. Articolul 6 alineatul 1 din convenţie dispune:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)."

44. Reclamanta consideră că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994, care anulează hotărârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instanţă. A arătat că, stabilind că instanţele judiciare nu au competenţa de a dispune restituirea bunurilor confiscate în timpul unei proceduri penale, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat art. 21 din Constituţie, care garantează dreptul nelimitat de acces la o instanţă. A mai adăugat faptul că procedura pe care a iniţiat-o în faţa instanţelor interne avea ca obiect o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Banca Naţională a României, acţiune întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedării din 1966.

45. Guvernul a susţinut faptul că executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi contestată în dreptul românesc pe calea contestaţiei la executare, prevăzută la art. 400 din Codul de procedură civilă şi la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscării. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea în care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atrăgea competenţa instanţelor de judecată. Reclamanta, care nu contestase confiscarea în momentul în care aceasta a fost executată, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instanţă. În sfârşit, Guvernul consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul său de acces la instanţă, urmărind pur şi simplu limitarea exercitării procedurale a acestui drept pentru a proteja nişte raporturi juridice deja create.

46. Comisia reaminteşte că în Hotărârea sa Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat că art. 6 alin. 1 din convenţie "consacră (...) <<dreptul la instanţă>>, în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36). Dreptul la instanţă poate fi invocat de către orice persoană care are motive serioase să considere ilegală o ingerinţă în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine doreşte ca o instanţă să statueze asupra însăşi existenţei unui drept cu caracter civil (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 in fine). Litigiul sau conflictul trebuie să fie "real" şi "serios" (a se vedea Curtea Europeană, Hotărârea Benthem împotriva Ţărilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).

Dreptul de acces la instanţă nu este absolut; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât "cere prin înseşi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborând o astfel de reglementare, statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăşi substanţa sa (hotărârile Golder şi Ashingdane, precitate, ibidem).

47. Conform unei jurisprudenţe constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79).

48. Comisia observă că reclamanta a introdus o acţiune în revendicare, urmărind obţinerea unei hotărâri care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se găsesc în posesia Băncii Naţionale a României. Comisia conchide că plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.

49. Comisia mai apreciază că litigiul era "real" şi "serios" şi subliniază, în special, argumentele reclamantei conform cărora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat că nu a luat niciodată această măsură împotriva reclamantei ori a familiei sale.

50. Trebuie deci stabilit dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discuţiei unei "instanţe" care să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 6 alin. 1 din convenţie. Comisia observă că reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contestă, şi că aceasta a încercat să obţină restituirea lor mai întâi printr-o cerere adresată procurorului care şi-a declinat competenţa de a o examina, pe motivul că el nu ordonase niciodată confiscarea. În aceste împrejurări reclamanta a adresat o cerere instanţelor civile care, în procedura ordinară, i-au dat reclamantei câştig de cauză. Cu toate acestea, în cadrul unui recurs în anulare Curtea Supremă de Justiţie a declarat ulterior că tribunalele civile nu aveau competenţa de a lua cunoştinţă de cererea reclamantei pe motivul că numai procurorul deţinea autoritatea în materie.

51. Comisia observă că anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobândise autoritatea lucrului judecat. Ea consideră că o astfel de anulare, care, aşa cum o arată art. 330 din Codul de procedură civilă, poate interveni oricând în timp, ar putea aduce atingere principiului autorităţii lucrului judecat şi, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din convenţie.

52. Cu toate acestea, Comisia nu consideră necesar să examineze dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenţie în virtutea nerespectării principiului securităţii juridice, întrucât hotărârea Curţii Supreme de Justiţie se dovedeşte incompatibilă în alte privinţe cu art. 6 din convenţie.

53. Comisia observă că acest refuz era motivat de grija de a face să fie respectate normele de procedură în vigoare, consideraţie care ar putea trece drept legitimă în sine.

54. Cu toate acestea, în speţă, aplicarea normelor de procedură, aşa cum au fost ele interpretate de Curtea Supremă de Justiţie, a condus la constatarea că nici o instanţă judiciară nu are competenţa de a se pronunţa asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, această cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisă o cale judiciară.

55. În aceste împrejurări Comisia apreciază că, procedând în acest mod, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat prin hotărârea sa însăşi substanţa dreptului de acces la instanţă în sensul art. 6 din convenţie.

56. Rezultă că reclamanta a fost lipsită de către Curtea Supremă de Justiţie de o procedură care să corespundă cerinţelor art. 6 alin. 1 din convenţie, pentru recunoaşterea drepturilor sale cu caracter civil.

Concluzie:

57. Comisia conchide în unanimitate că în speţă a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

D. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie

58. Reclamanta consideră că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, care dispune:

59. Reclamanta susţine că Banca Naţională a României deţine piesele din aur fără nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul că hotărârile pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, printre care şi Hotărârea definitivă din 22 februarie 1994, au obligat Banca Naţională a României să îi înapoieze acele monede. Totuşi, prin recursul în anulare Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârile respective, aducând astfel atingere dreptului său de proprietate.

60. Guvernul nu neagă existenţa unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirmă că aceasta nu a ales procedura adecvată pentru a obţine restituirea bunurilor. El arată că soţul reclamantei a făcut în 1966 obiectul urmăririi penale pentru deţinere ilegală de obiecte din aur, ceea ce presupune o faptă comisivă, în ciuda soluţiei pronunţate ulterior. Guvernul subliniază că soţul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, să conteste hotărârea de încetare a urmăririi, ceea ce el nu a făcut, exprimându-şi astfel acordul în privinţa soluţiei adoptate, iar pe de altă parte, să conteste măsura de confiscare specială ordonată de procuror pe calea contestării executării, nici această posibilitate nefiind folosită. Guvernul conchide că reclamanta, care a rămas inactivă timp de 26 de ani, nu putea să se prevaleze de dreptul său de acces la instanţă pentru a obţine recunoaşterea ilegalităţii confiscării şi restituirea bunurilor.

61. Comisia arată că este de necontestat faptul că piesele sunt proprietatea reclamantei.

62. Totuşi, Hotărârea definitivă a Curţii de Apel Ploieşti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmând în acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulată prin Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 octombrie 1994.

63. Reclamanta a fost în acest fel lipsită de orice protecţie procedurală a dreptului său de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusă în imposibilitate de a-şi recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei semnifică o "lipsire" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

64. Pentru a fi conformă art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât "pentru o cauză de utilitate publică" şi "în condiţiile prevăzute de lege". În plus, trebuie menţinut un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong şi Lonnroth, precitată, p. 26, paragraful 69, Hotărârea Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120). Echilibrul necesar lipseşte, dacă persoana vizată a suportat o povară individuală care este excesivă (a se vedea hotărârile precitate Sporrong şi Lonnroth, p. 28, paragraful 73, şi Lithgow şi alţii, p. 50, paragraful 120).

65. Comisia reaminteşte că lipsirea de proprietate fără plata unei indemnizaţii rezonabile şi proporţionale cu valoarea sa ar constitui în mod normal o încălcare excesivă; lipsa totală a unei indemnizaţii nu poate fi justificată din punct de vedere al art. 1 decât în împrejurări excepţionale (a se vedea, între altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).

66. Comisia observă că în speţă hotărârea Curţii Supreme de Justiţie era motivată prin respectarea unor norme de procedură, mai precis a art. 275 din Codul de procedură penală, care îi permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, această hotărâre a intervenit după ce procurorul a refuzat să îşi recunoască competenţa în examinarea cererii reclamantei.

67. Comisia consideră că nu a fost invocată nici o justificare a situaţiei create de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie. Ea arată în special că nici autorităţile naţionale şi nici Guvernul nu au invocat nici cea mai mică justificare materială a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observă că reclamantei nu i s-a acordat nici o despăgubire bănească pentru lipsirea de proprietate a cărei victimă a fost.

68. În aceste împrejurări Comisia apreciază că echilibrul care trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt în detrimentul acesteia şi că lipsirea de proprietate suferită de reclamantă a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

E. Concluzie

69. Comisia concluzionează, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că a avut loc în speţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.

F. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie

70. În plângerea sa reclamanta a susţinut că prin anularea Hotărârii din 22 februarie 1994 s-a produs şi o încălcare a art. 8 din convenţie şi, prin urmare, a dreptului la viaţa privată.

71. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, Comisia nu consideră necesar să mai examineze cauza şi din punct de vedere al art. 8 din convenţie.

Concluzie:

72. Comisia concluzionează, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speţă a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie.

G. Recapitulare

73. Comisia concluzionează, în unanimitate, că a existat în speţă o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (paragraful 57).

74. Comisia concluzionează, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că a existat în speţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (paragraful 69).

75. Comisia concluzionează, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speţă a avut loc o încălcare a art. 8 din convenţie (paragraful 72).

S. Trechsel,

preşedintele Comisiei

H. C. Kruger,

secretarul Comisiei

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI MARTINEZ

Am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie. Cu toate acestea, nu împărtăşesc opinia colegilor mei atunci când aceştia concluzionează că a existat şi o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.

Pentru majoritate, Hotărârea din 22 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie (din România) înseamnă o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu împărtăşesc acest punct de vedere.

Este o hotărâre care se pronunţă pur şi simplu cu privire la competenţa instanţelor de judecată, fără ca prin aceasta să se ia în discuţie vreun drept material al reclamantei.

Reclamanta, care se pretinde proprietară, s-a adresat instanţelor judecătoreşti pentru a intra în "posesie", iar cea mai înaltă instanţă judecătorească, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată în mod legal, s-a mărginit să afirme că instanţele judecătoreşti nu erau competente ratione materiae să se pronunţe, competenţa în speţă aparţinând procurorului.

Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din convenţie. Reclamanta avea dreptul ca o "instanţă" să decidă asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanţa" la care se referă convenţia. Or, Curtea Supremă de Justiţie, pronunţându-se aşa cum a făcut-o, nu a afectat în nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie nu ridică nici o problemă deosebită.

[1] Nota traducătorului.

Versiunile originale sunt în limbile franceză şi engleză.

Întrucât versiunile în limbile franceză şi engleză folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi funcţii, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepţia cazurilor expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale